marți, 7 august 2012

7,63( În singurătatea albastrului)

 Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Mai sunt destui îngeri păzitori care să călăuzească sufletele celor plecaţi pe drumul veşniciei? Întrebările se lovesc de pereţii pictaţi ai bisericilor şi ricoşează în inimile copiilor rămaşi fără părinţi. Ochiul lui Dumnezeu veghează mormintele din Mălini. Pe crucea din fier a tatălui meu am scris cu litere strâmbe numele lui. Ar fi trebuit să rog pe cineva care se pricepe să scrie drept, cu litere semeţe dar am considerat că tata nu m-ar fi iertat dacă aş fi făcut asta. Nu i-am schimbat crucea deşi mama spune mereu că restul lumii a comandat cruci din ciment, aşa cum e moda acum. Mormântul e acoperit cu flori roşii, albe, galbene. În jurul lui s-au adunat mormintele vecinilor, ale rudelor, ale celorlalţi săteni.
Ca să ajungi la cer trebuie să cobori în pământ. Acest paradox al durerii ne desparte pe unii de alţii. E greu să conştientizezi că fiinţele iubite odihnesc în pământ dar sunt şi dincolo de albastru, printre stele şi îngeri. Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.
Mângâi crucea neagră şi de undeva din pomii din apropiere aud cântând porumbei sălbatici. Nu ştiu să lăcrimez. Nu am făcut asta nici la înmormântarea lui, acum 28 de ani. Lumânările se sting mereu din cauza vântului.
 În cimitir mai mulţi copii aleargă printre cruci. Singurătatea albastrului este identică cu singurătatea pământului. Trupul descompus al celor lipsiţi de lumină este la fel de singur ca îngerii din ceruri. Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească iar paşii lor prin lume sunt şterşi pentru a face loc altor suflete rătăcitoare, altor destine enigmatice.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Singurătatea veşniciei apasă greu pe cei care acum nu mai pot să ridice praful zilelor săptămânii. În fiecare zi caruselul se învârte ameţitor şi din el cad copii, bătrâni, bărbaţi în floarea vârstei. Călătorii pleacă spre albastru însoţiţi de rugăciunile celor rămaşi în cealaltă singurătate. Acum 28 de ani, la 7 august a plecat şi tata. Cerul s-a închis cu o singură întrebare la care nimeni nu poate primi un răspuns.
Mălini, 7 august 2012
28 de ani de la moartea tatălui meu

POMENIRE

o dată pe an în feliile de pâine proaspătă se înfig lumânări
paharul de vin
paharul de ţuică

băncile de lemn cheamă îngerii ştirbi
-să fie primit
-să fie primit
-să fie

repetiţia ţine loc amintirilor
-leatul meu, spune cineva
farfuriile cu mancare caldă trec din mână în mână
fluturi sălbateci se aşează pe feliile de roşii
copiii vecinilor se joacă în tuia fără vârstă
-să fie

poarta se deschide la fiecare respiraţie a zilei
paşi albi
urme negre
-fie primit


 


 


 


 


 


 


 


Mălini, 7 august 2012


28 de ani de la moartea tatălui meu

7,63(40 de prăjini)

Oamenii vorbesc despre vreme, nunţi şi chiar despre ultimele ştiri. Au apucat să vadă ştirea morţii Mihaelei Ursuleasa. Le pare sincer rău deşi nu cred să fie printre ei cineva care auzise de ea până astăzi. 
-Faină mai era, spune un bătrân aprinzându-şi o ţigară fără filtru. Dumnezău s-o ierti !
-Dumnezău s-o ierti, repetă şi ceilalţi oameni cu o tristeţe neprefăcută.
Bătrânul împarte ţigări şi la ceilalţi. Gestul lui este primit cu mare bucurie având în vedere că o ţigară costă aproape cât o pâine.
-Da uni' le-ai găsit, întreabă un bărbat cu tricou verde? Câ io nu am măi văzut di mult ţîgări fărî filtru.
-Din Italia, ni-o trimis copchii. Ai tutun şî foi numa trebe tu şî faci ţîgărili. Nu-i greu.
-Aşă da.
-Api cum altfel. . .
Faetoanele stau la marginea tarlalelor înşirate aşa cum le poţi vedea când se ară sau se strâng roadele pământului. Toţi cei care avem pământ la locul care se cheamă ,,La Movilă'', la ieşire din localitatea Cornu Luncii înspre Sasca am fost înştiinţaţi să ne prezentăm la ora 15 fiecare în dreptul terenului său. Ni s-a spus să luăm cu noi şi titlurile de proprietate. Oamenii au venit. Mulţi cred că guvernul vrea să vadă dacă pământul este lucrat iar o comisie va consemna asta şi vor apare subvenţii către toamnă. Eu nu cred asta, dimpotrivă.
Cu mult timp în urmă au fost împroprietăriţi combatanţii din primul război mondial şi văduvele celor căzuţi din satele Mălini, Cornu Luncii, Păiseni, Sasca sau Slatina. Regele a hotărât ca fiecare să primească 40 de prăjini pământ arabil din moşia boierească a satului Cornu Luncii. 40 de prăjini este echivalentul a aproximativ trei sferturi dintr-un hectar ( un hectar are 56 de prăjini) dar calitatea acestei suprafeţe de teren il face mai valoros decât 5 hectare de pământ din zona Măliniului pentru că la mine în sat terenul arabil este rar fiind zonă montană. Bunicul meu a păstrat cele 40 de prăjini ca un singur trup de pământ, apoi tata a moştenit această suprafaţă. Comuniştii au confiscat terenurile şi au pus bazele unui C.A.P. Au cultivat in şi floarea soarelui dar imediat după revoluţie am primit pământul înapoi chiar pe vechiul lui amplasament. Unii dintre proprietari au împărţit lotul în funcţie de câţi copii au avut aşa că acum există proprietari care deţin 12 prăjini, 28 şi tot mai puţini 40 aşa cum am eu şi vecinii mei de hotar.
-Da cini sî ni dee subvenţie? Asta să faci la primărie. Nu trebuie sî ni cheme aicea.
-Poati o găsît petrol. O fost tâtî toamna prospectori pi aicea.
-Cî ghini zici.
Oamenii vorbesc. Timpul ne îmbracă aşteptarea cu câmaşă grea din fum de ţigară. E greu să aştepţi la capătul unui ogor. Simţi cum plugurile strămoşilor întorc brazda de mii de ori cu pluguri din foc. Pietrele cântă despre belşugul altor ani. Albastrul cere credinţă şi sudoare. Mereu . . 
Au venit şi cei care ne-au chemat. Sunt patru domni înalţi, foarte burtoşi îmbrăcaţi în costume şi având fiecare câte o geantă diplomat. Mă gândesc că s-au prezentat aşa şi pentru a crea o impresie deosebită. Unul dintre ei alunecă pe o balegă de cal şi e gata să cadă în canalul de la marginea terenurilor. Oamenii zâmbesc.
-Să trecem la treabă oameni buni, spune unul dintre cei patru. Am venit aici din partea firmei ( îi spune numele, e ceva în engleză care in traducere liberă ar însemna ,,Agricultură europeană''). Preşedintele companiei ne-a mandatat pe noi să vă facem o ofertă uriaşă pentru terenurile voastre. Cu banii luaţi puteţi să vă cumpăraţi în alta parte teren de două ori mai mult decât aici.
Oamenii nu sunt prea mulţumiţi. Credeau că este vorba de o comisie care să le dea subvenţii nicidecum să le ceară să vândă pământul. Unii dintre ei se pregătesc să plece. Acelaşi lucru încerc să îl fac şi eu.
-Măi oameni buni, staţi să vă spun oferta: 50 de lei pe prăjină.
Ne privim între noi uimiţi. 
-50 de lei prăjina, întreb uimit? Eşti sănătos?
-Uăi nene, sântem în 2012 îi strigă alt bărbat profund jignit de o asemenea ofertă.
Cei patru se retrag lângă jeepul din care au coborât destul de speriaţi.
-Da' undi mama huciului ăi măi cumparat matali pământ cu 50 di lei prăjâna, ordinar spurcat ci ieşti? Ci crezî cî aicea i ca în alti sati undi nu ari cini munci pământu, spurcăciuni di om ci ieşti?
-Aşa-i, spun şi ceilalţi. Vor sî ni iei pămîntu' dijeaba.
Jeepul plecă în trombă dar oamenii sunt supăraţi ca au pierdut atât timp ca să asculte prostiile unor misiţi de terenuri. Plecâm pe rând. . Bătrânul opreşte faetonul şi mă urc alături de el. Fumează supărat.
-Cini dracu io hi adus pi proştii ceia la noi?
-Habar nu am, răspund trist, foarte trist.
-Api trăim vremuri greli dacă o ajiuns sî ni furi pi faţă.
-Grele tare.
-Doamni fereşti di măi rău.
Trecem de benzinărie şi ieşim la şosea. Calul aleargă fără să ia seama la maşinile cu care ne întâlnim în trafic.Mă simt puternic. Lumea satului nu va cădea niciodată în genunchi.