miercuri, 28 august 2013

DIATEZA TARDIVĂ

 Până mai ieri credeam că peste ţara mea domneşte monotonia. Ehei . . . am greşit. Primul semn că suntem un popor vesel a venit tocmai din State. Poliţia americană a arestat pe una dintre fiicele regelui Mihai. Alteţa sa principesa nu ştiu cum organiza lupte ilegale de cocoşi. Am citit vestea de vreo cinci ori. Am căutat şi pe net. Informaţia e cât se poate de reală. Alteţa sa principesa sau prinţesa al cărei nume nu îl ştiu a plătit amenda şi a plecat liniştită acasă. Nimic deosebit, una din moştenitoarele tronului organizează lupte ilegale de cocoşi. Hmm. . .
 Zilele trecute a murit un minoritar care s-a autointitulat ,,rege al romilor de pretutundeni''. Televiziunile au transmis în direct cum văduva fostului ,,rege'' binecuvânta pe cei doi urmaşi. Apoi au apărut câţiva domni agitaţi care au adus două coroane caraghioase. Ambii urmaşi ai defunctului au fost ,,încoronaţi''. S-au rostit discursuri, s-au vărsat lacrimi. Un lider politic a rostit câteva fraze bombastice despre credinţă, Alessandra Mussolini şi istoria monarhiilor din răsărit. Un ,, rege'' a murit. Au răsărit alţi doi. Până spre seară a apărut pe sticlă şi un împărat. Apoi un rege al romilor creştini. Cu siguranţă mai există câteva zeci de regi care nu vor să apară la televizor. Timiditatea este o calitate a acestei etnii, nu-i aşa? Ei bine, astăzi am văzut cea mai ciudată secvenţă dată vreodată la o televiziune din România. Într-o înregistrare mai veche, un domn solid era ,, încoronat'' ca ,,rege'' la mănăstirea Curtea de Argeş. Cei care îl ,,încoronau'' erau preoţi şi, culmea., . .,,regele'' a primit mirungere. Urmaşul său la coroana regală a romilor ortodocşi afirma acum câteva ore că deţine un document semnat de B.O.R. şi de Prea etc Teoctist prin care tatăl lui a fost recunoscut ca ,,rege''.
 Probabil că monotonia a dispărut complet. Posturile de televiziune transmit necontenit discuţii idioate despre ,,alteţele regale şi împărăteşti''.
 Tot ieri ,un cântăreţ se plângea de mama focului că i s-a oprit sunetul la un recital. Omul nostru explica faptul că nu a fost lăsat să interpreteze un cântec ale căror versuri ,,atingeau'' pe preşedintele ţării. Poate că unii telespectatori l-au crezut  pe acest ,,legendar protestar'' al muzicii româneşti. Ridicolul  atinge apogeul. Oricine ştie că nu există recital, concurs sau orice manifestare vreţi dumneavoatră unde organizatorii să nu aibă habar cam cât timp evoluează pe scenă un cântăreţ şi care este repertoriul lui. Cred că acest incident a fost regizat. ,,Marele cântăreţ'' a făcut turul televiziunilor, dar ,,problema regală'' a eclipsat incidentul pus pe seama celor aserviţi preşedintelui.
 Concluzia: luptele ilegale de cocoşi sunt ,,cool'', Alessandra Mussolini este sexy şi urăşte ,,regii'', Teoctist avea un departament de acreditare şi ungere a ,,regilor'' minoritari şi preşedintele ţării ,,cenzurează'' cântăreţii de hip-hop.
  Suntem un popor vesel. Atât de vesel, încât de la un timp folosim doar diateza tardivă.

LEGIA-STEAUA BUCUREŞTI 2-2

Un meci modest. Legia este un fel de Viitorul Constanţa, varianta îmbunătăţită. Scorul final putea fi lesne 0-5 dacă jucătorii ştelişti ar fi făcut marcaj la adversari şi  nu ar fi ratat ocazie după ocazie. Adevăratul spectacol a fost în tribune. Galeria Legiei a impresionat. Desigur, galeriile nu câştigă meciurile de fotbal. Fotbaliştii profesionişti sunt imuni la ce se întâmplă în tribune. Dacă ar conta atât de mult presaţia galeriilor ar fi adus deja cineva corul Operei din Milano pentru a ajuta echipa favorită. Adevărul este că fotbalul european a scăzut mult ca valoare, ca atractivitate. Dacă echipe ca Legia ajung la un pas de grupele C.L., orice comentariu este de prisos.
 Steaua nu a impresionat. Când joci împotriva unei echipe care atacă cu doi atacanţi sub 21 de ani nu prea ai de ce să îţi faci probleme. Echipa românească s-ar fi calificat şi dacă ar fi fost condusă la pauză cu 3-0. Trebuie să fim obiectivi. O calificare în faţa unei echipe modeste nu este o performanţă. Contează calificarea în grupe şi banii ce vor veni de la UEFA, asta da. Arbitrii au ajutat vizibil pe Steaua. Polonezilor li s-a anulat  un gol perfect valabil.
 Aştept tragerea la sorţi de joi. Fără emoţii. Doar aştept.

Eduard Dorneanu
Mălini, 28 august, 2013

marți, 27 august 2013

INDIFERENT

olga curăţă scrumierele
aparatele de jocuri mecanice oftează când imaginea picioarelor ei
se suprapune peste cea a cărţilor de joc
da spune ea cuiva la telefon
vreau colpi di soli
îmi place a naibii de tare să mă privească lumea ca pe un balerin obez
sau ca pe o virgină cocoşată


în bar intră puştani drogaţi şi târfe epuizate
aş dori să ascult doom
fiecare înjurătură sună ca un ,,amin” spus în faţa unui nud multiplicat
pe retina muribunzilor


olga  împarte nori de nisip alb
îmi mângâie părul şi vorbeşte mai departe la telefon
am spus colpi di soli
da
exact


târfele râd
buzele răsucesc pahare şi fraze pătate de  erotism
olga schimbă din nou scrumierele
nu fumează nimeni
aş vrea să ascult doom
indiferent la istoria dinamică
a pubului


Eduard Dorneanu
Mălini-27 august-2013

vineri, 23 august 2013

SWANSEA-PETROLUL 5-1

 Orice fost mare jucător de fotbal poate ajunge antrenorul unei echipe care participă în cupele europene. Nu contează coeficientul de inteligenţă, studiile sau alte criterii demodate. Dacă ai un nume cunoscut şi mai eşti şi amic cu patronul/patronii unei echipe, şansele de a fi numit antrenor sunt uriaşe. Am uitat să menţionez: situaţia asta este valabilă doar în România. În alte ţări nu prea contează câte goluri ai marcat sau dacă ai fost campion mondial. Maradona a ajuns să antreneze în liga a cincea. Nu mai dau şi alte nume de antrenori care conduc echipe din eşaloanele inferioare. Dacă sunteţi curioşi uitaţi-vă în liga a treia engleză sau liga a doua germană. La noi e altfel. Situaţia e cam aşa: loturile echipelor participante în cupele europene sunt modeste. Cluburile nu prea achiziţionează jucători de valoare. Antrenorul trebuie să fie colţos, să ştie cum să perie marile ,,talente''. În teren trebuie să joace şi jucătorii care sunt urmăriţi de impresari străni. Şansele de a trimite în teren o echipă competitivă sunt minime. Dacă respectiva echipă mai are şi un antrenor care se agită pe margine şi dă sfaturi sub formă de înjurături, dezastrul e gata.
 Se spune că Swansea are un buget uriaş. Am auzit pe toată lumea lăudând pe managerii acestui club. Eu nu cred poveştile acestea. Tot fotbalul european suferă. Cum aş putea crede că paradisul fotbalistic poate fi localizat în Ţara Galilor? Risc un pronostic şi afirm că această ,,teribilă'' echipă care a surclasat Petrolul va retrograda în maximum trei ani de zile. A lăuda ,,lebedele'' galeze pentru că au înfruntat o echipă de oameni miraţi nu are niciun rost. Un alt antrenor pleca neînvins din Ţara Galilor. Petrolul nu merita această umilinţă şi cred că oricine îşi dă seama că nu există unitate la nivelul lotului ,,găzarilor''. Nu voi mai aminti cum s-au marcat golurile şi cine e ,,vedeta'' apărării ploieştene care îşi marchează autogol şi apoi înjură pe Dumnezeu. Pănă la urmă, noi privitorii de fotbal iubim fotbalul şi nu ,,geniile'' în pantaloni scurţi ale momentului.
 Aştept cu interes ca şi alţi mari foşti jucători de fotbal să devină antrenori ai echipelor care participă în cupele europene. Poate e timpul ca şi Claudiu Răducanu să antreneze o echipă cu nume din fotbalul românesc. Sunt curios ce rezultate ar obţine. . .

joi, 15 august 2013

ALERG

De patruzecişipatru de ani alerg după corăbii în deşert
sub tălpile mele nisipul geme
ca o femeie care naşte
amintiri

TORNADA ROŞIE

da
ţi-am promis că te voi duce pe gliese 581
nu este foarte departe
din braţele mele poţi vedea orice stea din constelaţia balanţei
trebuie doar să îmi muşti încheieturile mâinilor
iar dinţii tăi să secţioneze tăcerea
da
definim aşteptarea ca pe o apariţie endoplasmatică
un cumul de vise ajunse în stadiu celular
agitând mâini care desfac picioarele încrucişate
ale întrebărilor
da
e cald
aş putea intra în pământ să caut umbra buzelor tale
şi zâmbetul tău ca o păstaie verde
încremenit sub furia preludiului
visezi la gliese 581
ştiu că vrei să fii acolo unde sfânta fecioară
este strigată dora mittelbau
muşcă-mi mai tare mai adânc
încheieturile mâinilor
limba ta îmi intră sub piele
ca o tornadă roşie
visezi la gliese 581
visezi
Eduard Dorneanu
Mălini-15 august 2013

miercuri, 14 august 2013

ROMÂNIA-SLOVACIA 1-1

 Freze bizare, ghete fosforescente, gazon pârjolit, rânjete idioate. Indiferenţă, aroganţă, oboseală, mediocritate. Priviri încruntate, înjurături, gesturi neonorante.
 Un meci plictisitor. Greşeli de preluare, greşeli de marcaj. Fundaşi selecţionaţi parcă din grupurile de facebook. Marcăm primii. Nu ştiu dacă nu a fost fault în atac, dar oricum nu contează. Marchează şi oaspeţii, după pauză. Nu am văzut golul deoarece motanul Nero, enervat pe jocul modest al celor două echipe a început să  ronţăie firul unui încărcător de telefon. Se ştie că motanii nu suportă meciurile de fotbal modeste. Am reuşit totuşi să salvez încărcătorul.
 După minutul 60, nicio o echipă nu mai forţează. Mă întreb cui o fi folosit parodia asta de meci. Presupun că au fost aduşi la lot mulţi jucători care îşi caută echipă de club. Marica a intrat pe teren, dar ,,a făcut buba la bărbie'' şi a ieşit după doar 2 minute, iar România a jucat cu un om mai puţin în teren vreo 10 minute. Spectatorii ( mă apucă râsul când mă gândesc că oamenii din tribune au plătit ca să vadă ,,pe viu'' asemenea nenorocire de meci ) au strigat minute în şir ,,demisia''. Pentru că nu au menţionat a cui demisie au cerut, noi ne putem închipui orice: demisia papei, demisia ministrului pauperităţii naţionale sau demisia primarului sectorului 16.
 Concluziile acestui meci sunt două: am vizionat un meci ridicol şi am salvat de la moarte sigură un încărcător de telefon mobil. Şi parcă mă doare un pic în cot. De selecţionata lui peşte.

luni, 12 august 2013

DEPARTE DE TROIA (ziua 46)

Nu am mai văzut niciodată atâtia răniţi la un loc. E incredibil cum după o luptă în care de obicei există un număr oarecare de morţi bilanţul indică doar răniţi, foarte mulţi răniţi. Sanitarii ţipă la brancardierii osteniţi care cer o pauză scurtă ca să fumeze o ţigară. Nu e timp pentru plăceri mărunte. Răniţii ţipă, imploră, se roagă. . .
-În anii ăstia în care am colindat lumea în căutarea Troiei nu am auzit niciodată pe cineva înjurănd, spune Patterson. Nici pe răniţi, nici pe morţi.
-Nici eu nu am auzit, răspund trist strivind cu bocancul o ciupercă otravită.
-De ce Eduard? Cum îţi explici asta? Eu am căutat mii de întelesuri şi nu le-am găsit.
-Cei care au cunoscut preţul vieţii şi al morţii nu mutilează poezia.
-Ăsta poate fi răspunsul, nu-i aşa?
-Da.
 Mergem printre răniţi cu bidoanele de apă. Sanitarii nu ne dau voie să îi transportăm şi noi pe cei întinşi pe jos. Inamicul a fost respins aşa că am primit ordinul ca răniţii să fie lăsaţi pe pământ până vin sanitarii şi brancardierii după ei. Noi le dăm să bea apă din bidoane verzi de tablă. Mă aşez lăngă Archibalt De Capamestri. Camaradul bea greu şi geme între sorbituri. Mă roagă să nu plec. Cunosc privirea asta a lui Archibalt, e privirea celor aflaţi la un pas de Dumnezeu. Nu se poate descrie liniştea din jurul celui care mai are de trăit doar cât îngerul de pază rosteşte ultima rugăciune. Mâna lui dreaptă cere lumânare de moarte. Toţi avem la buzunarul de la piept o astfel de lumânare dar Archibald nu are sau a pierdut-o. Patterson scoate repede o lumânare de la el şi o aprinde. Ochii noştri strălucesc: lumină de durere şi credinţă. Archibalt vomită sânge, apoi ochii lui fixează cerul intr-o încremenire pură de iubire şi tăcere. 
-Crezi că a văzut zidurile Troiei ?
-Nu cred. Înainte de moarte luptătorii il văd pe Dumnezeu. 
-Aşa credeţi voi nordicii.
-Aşa este, Eduard.
 Nu mai am apă în bidon. Pământul geme în diferite limbi şi dialecte. Preotul nebun trece printre răniţi dansând şi cântând în limba bască. Pe inamicii răniţi îi ucide privindu-i în ochi. Nimeni nu mai consideră asta o cruzime, absolut nimeni. Între timp mai mor trei camarazi. Îi acoperim cu mantiile albe iar pe piept le punem chipiul. Nu vor avea înmormântare cu onoruri, nici familiile lor nu vor afla unde şi cum li s-a sfârşit viaţa. Fraţii Emanuel şi Joshua Castro au murit unul lângă altul :Emanuel cu picioarele retezate iar Joshua cu pieptul desfăcut de un trasor. Sasha stă între ei şi îi spală pe faţă ca pe doi copii adormiţi pentru veşnicie. 
 Până dimineaţă vor muri şi alţi camarazi. Până dimineaţă Moartea va sorbi din cupa vieţii şi alte suflete. Aş dori să recit în genunchi o poezie despre iubire, ploaie şi albastru. Acolo printre oameni morţi şi răniţi versurile mele ar răsuna altfel. .

Eduard Dorneanu
Mălini 6 aprilie 2012

DESPRE NOI

te iubesc de 1600 de ani
am crescut împreună la umbra zidurilor unei cetăţi fără nume
mi-ai încălzit armura cu bătăile inimii tale 
şi apoi ai murit.

te-am regăsit la curtea unui rege copil
erai clepsidra întoarsă în fiecare seară 
de mâna unui cardinal viclean.
din dragostea noastră s-au născut păsări albe
ele încă mai zboară
deasupra pădurilor din nord.

astăzi te-am văzut cum ai părăsit o insulă în flăcări
corabia ta navighează tot mai aproape de mine
numărăm în gând secundele dintre noi
tot mai puţine
acum.

Eduard Dorneanu
Mălini-9 aprilie 2012

DEPARTE DE TROIA (ziua 47)

 Alergăm în formaţie strânsă. Călcăm peste ierburi, amintiri şi culori. Pare nefiresc să vezi de la distanţă cum alergăm fără  să executăm foc asupra cuiva. Alergăm ca pe vremea când făceam instrucţie şi ne erau testate abilităţile fizice. Acum înţeleg de ce doar cei rezistenţi la efort au primit chipiul alb.
 Alergăm. Imaginile se succed una câte una iar dimineaţa ne lipeşte de suflete întrebări despre un viitor incert. Blindatele noastre trec pe lângă noi şi se aşeaza pe flancuri de unde execută foc asupra unor poziţii protejate de nişte stănci negre. Sar bucăţi din pietre iar oamenii din spatele lor ies cu mâinile ridicate. Sunt câteva sute de tineri care nu vor şi nu au de ce să lupte cu noi. Primim ordin de la căpitan. Toţi camarazii trag în oamenii care stau în faţa noastră cu măinile ridicate către cer. Cei din faţa mea se zvârcolesc de durere şi mor greu în chinuri. Sunt folosite şi aruncătoarele de flăcări. Miroase a moarte. Miroase a om ars.Doi tineri reuşesc să se salveze şi  fug către pădure. Sunt mai tineri ca mine, aleargă repede şi din cauza copacilor mult prea deşi nu îi pot nimeri. Arunc o grenadă dar cei doi scapă urlând de frică şi de furie. Preotul nebun mă ajunge din urmă şi îmi face semn să alerg mai repede. Ajungem  la o cărare nisipoasă care duce către un lac înconjurat de flori violete. Fugarii se întorc către noi cu braţele ridicate şi ne imploră să nu îi ucidem. Preotul nebun descarcă toate cele treizeci de gloanţe din încărcător în unul dintre fugari. Celui de al doilea îi taie gâtul cu pumnalul. Gestul a părut firesc ca şi tăcerea care a urmat. 
 Camarazii s-au apucat între timp să sape tranşee. Primim veşti că înspre noi se îndreaptă zece tancuri cu şenile, foarte asemenătoare cu cele din al doilea război mondial dar modernizate. Avem timp să săpăm nişte şanţuri nu foarte adânci în care ne ghemuim aşteptând întâlnirea cu moartea. Patterson se roagă după moda templieră. În jurul lui mai mulţi camarazi au îngenunchiat şi ascultă cu ochii închişi. Moartea ne leagă unul de altul. Patterson se ridică şi ridică flamura frăţiei în aşa fel încăt să o poată vedea fiecare camarad din tranşee. Camaraziii strigă încurajându-se unul pe altul. Moartea ne leagă între noi cu fir de tainică simţire.
 Se văd tancurile urcând greoi panta dealului. Blindatele noastre trag lovitură după lovitură. Iadul se dezlănţuie şi Moartea ne cheamă la sânul ei. Exploziile se ţin lanţ, fumul ne acoperă frica, speranţa, curajul. Unul dintre tancurile duşmane arde ca o torţă albastră. Nu iese nimeni din el. Cei aflaţi în tanc ard de vii s-au inecaţi de fum. Nu mai văd nimic în jurul meu din cauza fumului dens. Aud cum strigă Sasha să punem baionetele la arme. Probabil a văzut infanterişti care se pregătesc să ne atace sau e doar o temere a lui. La câţiva metri de mine explodează proiectile duşmane. Timpanele îmi ţiuie şi abia pot să îmi dau seama că în tranşee au intrat duşmani care ne atacă la baionetă. Primesc două lovituri cu patul armei: una în moalele capului şi una în umărul stâng. Moartea ne cheamă cu gesturi tandre în cortul ei de la marginea lumii. Baionetele caută carnea. Sângele vopseşte ziua de marţi împlinind prorociri demult uitate. Se aud strigătele celor în care baionetele deschid fluvii de durere. Şi eu ţip încercând să supravieţuiesc. Şi eu. . .
 Atacul a fost respins. Fumul se ridică greoi lăsând să se vadă trupurile mutilate ale morţilor. Tranşeele sunt pline de morţi şi răniţi.  Sanitarii aleargă de la camarad la altul. Sasha scuipă cu sânge şi arată că şi-a muşcat limba în timpul luptelor. În jurul lui e plin de morţi iar el păşeşte pe ei ca pe un covor roşu-kaki. Căpitanul ordonă adunarea în faţa liniilor de luptă. Suntem aproape toţi. Aproape..
 Am găsit în iarbă o jucărie de copil. Nu pot înţelege ce caută aici printre morţi şi arme. E un obiect care zornăie cănd îl mişti. Il dau lui Sasha. El strânge tot felul de suveniruri pentru că are în cap să deschidă cândva un fel de muzeu cu ce a gasit el pe câmpurile de luptă.
-Şi cine o să dea bani ca să vadă aşa ceva, îl întreb eu mirat?
-Fără bani. Să intre cine o vrea.
-Să vadă obiecte însângerate?
-Da. Vor fi numai lucruri acoperite cu sânge.
-Ciudată opţiunea ta.
-O să vezi şi tu că lumea se va înghesui să vadă podoabele Morţii.
-Poate că da Sasha. Poate că da.
 Ultimii dintre răniţi mor în chinuri groaznice. Căpitanul ne felicită pentru felul în care am luptat. Pe mâna mea dreaptă a făcut popas o buburuză. O privesc uimit şi zâmbesc. Zâmbesc. . 

Eduard Dorneanu
Mălini 10 aprilie-2012

UNDE MERG CAII DUPĂ MOARTE

 Multe întrebări puse în copilărie au rămas fără răspuns. Copilul din mine strigă la bărbatul care sunt cerându-i să caute în continuare, să caute. . .
 Prima dată când am văzut cum moare un cal nu aveam mai mult de şapte ani. Nu mergeam încă la şcoală şi lumea îmi părea când frumoasă când urâtă. Totul depindea de starea de moment, de anotimp, de cuvintele mamei, de ploaie, de somnul fără vise al zilelor de miercuri. 
 În dreptul şcolii generale este o curbă deosebit de periculoasă. Şoferii neobişnuiţi cu traseul observă abia în ultima clipă că trebuie să vireze la stănga. Ţin minte că în ziua cu pricina ploua mărunt iar mama nu dorea să mă lase în curtea şcolii să bat mingea cu puştanii satului. Le auzeam strigătele şi sufeream pentru că nu pot fi alături de ei. Până la urmă mi-a dat  voie să plec dar numai pentru o jumătate de oră. Pe vremea aceea terenul şcolii din Mălini nu era altceva decât pământ gol plin de bălţi. Cu toate astea noi, copiii iubeam locul acela unde meciurile de fotbal nu aveau o durată determinată, nu exista ofside şi nici arbitru.
 Îmi amintesc impactul dintre remorcă şi căruţă de parcă s-ar fi petrecut ieri. Şoferul care conducea o remorcă încărcată cu buşteni de brad a văzut în ultima clipă curba şi în timpul virajului a atins o căruţă care s-a răsturnat în şanţ la vreo zece metri de casa memorială Nicolae Labiş. Am sărit gardul şcolii toţi copiii căutând să vedem ce se întâmplă. Remorca nu avea absolut nimic. Şoferul era alb la faţă pentru că văzuse în căruţă doi copii mici alături de părinţii lor. Nici ei nu păţiseră nimic doar calul şchiopăta iar cineva a spus că are osul rupt. 
 În lumea asta mare există nedreptate. Am aflat asta atunci. Un pădurar a venit chemat de nu ştiu cine şi cu acordul proprietarului a început pregătirile pentru a împuşca pe cal. Curios îmi pare că după atâţia ani ţin minte numele calului dar nu şi pe cel al proprietarului deşi omul era din satul meu. Copiii cu care mă jucam au început să protesteze cu voce tare. Ne-am retras în spatele gardului de sârmă verde al şcolii şi am privit cum pădurarul ţinteşte calul din şanţ. Ca şi cum ar fi simţit ceva, calul s-a ridicat pentru ultima dată în picioare şi a nechezat prelung. 
 M-am întors acasă trist, foarte trist. Am întrebat apoi pe tata unde merg caii după moarte? Există un loc al lor aşa cum au oamenii paradisul ? Tata nu a răspuns nimic. Nu ştia, mi-am dat seama de asta din tăcerea lui. Nici mama nu ştia. Nimeni din satul meu nu ştia unde merg caii după moarte. Nici până astăzi nu am aflat răspunsul la o întrebare care întristează pe cei cărora le-o adresezi.
 Ceva totuşi am înţeles. Caii nu mor de bătrâneţe. Orice accident grav ar avea este echivalent cu moartea. Pentru caii de la sate nu există spitale sau locuri în care să să fie ajutaţi să îşi revină. Vreau să cred că intr-o margine de paradis există un loc unde caii care au întors brazdă de ogor sau au transportat butucii pădurilor au un loc numai al lor. Altfel veşnicia ar fi un loc rezervat oamenilor şi rugăciunilor,  iar asta nu ar fi cu adevărat drept. .
 Multe întrebări puse în copilărie au rămas fără răspuns. Copilul din mine strigă la bărbatul care sunt cerându-i să caute în continuare, să caute. . .

Eduard Dorneanu
Mălini-11 aprilie 2012

DEPARTE DE TROIA (ziua 48)

Vântul bate în rafale peste câmpul acoperit de flori şi oameni înarmaţi. Sunt multe flori, un adevărat covor multicolor. Parfumul lor îmi închide ochii şi simt copilăria cum mă strigă înapoi pe uliţele satului, pe prundul scăldat de apele Suhei, pe iarba verde a Pădurii Prisos. Stau întins pe flori. Moartea trece încet printre noi atentă să nu ne trezească la realitate. Cerul e bun, lumea e tot mai mică. 
Din dreapta înaintează către mine două tancuri cu şenile. Nu e nimeni în apropiere pentru a mă putea ajuta. Sasha e cel mai aproape de mine şi îl văd cum îi face semne lui Patterson . Eu urmaresc fascinat prin binoclu cum şenilele tancurilor omoară florile primăverii. Nu are rost să sper: din lupta asta nu am cum să ies învingător iar dacă fug devin ţinta lunetiştilor ascunşi în iarba deasă a savanei. Mă uit cum mor florile. Ce bizar e să fii floare şi să mori sub şenilă de tanc. . .Ce greu trebuie să fie pentru Dumnezeu să numere florile care mor! 
Unul dintre tancuri se opreşte. Şansele de a nu fi reperat sunt minime. Aproape toate maşinile de luptă sunt dotate cu aparate care depistează orice formă de viaţă aflată pe o anumită distanţă. Turela tancului se ridică şi din tanc scoate capul un băştinaş. Omul sare jos în iarbă şi face semne înspre noi. Tot din tanc mai ies încă trei băştinaşi şi la sfârşit preotul nebun. Se opreşte şi al doilea tanc iar din el ies doi băştinaşi cam albi la faţă de emoţie şi Arian Woode, un camarad german născut în Bochum. Mă ridic în picioare şi mă îndrept către locul unde tancurile stau înţepenite cu şenilele pline de flori moarte.
-De unde aveţi tancurile? Şi ce caută sălbaticii ăştia cu voi?
Preotul nebun răspunde fără chef privind undeva peste capul meu, către nicăieri.
-De la sălbatici. Au intrat în tabăra mercenarilor astă noapte şi i-au omorât. Nu aveau santinele. Am numărat cam douăzeci de cadavre. I-am plimbat cu tancurile, merită asta.
-Merită dar put, adaugă Arian. Uite la ei în ce hal sunt! I-au omorât pe mercenari fără motiv . Ce ghinion! Să fii omorât de sălbatici care put şi fără motiv pe deasupra!
Sasha îi priveşte pe băştinaşi. Stau deoparte şi răd forţat către noi în semn de prietenie.
-Cu ei ce facem? Nu trebuia să îi aduci în apropierea taberei.
-Îi omorâm, spune Arian. Cine are nevoie de amărâţii aştia?
-E săptămâna patimilor, încerc eu să domolesc pe camarazi.
-Poate la tine. La noi au trecut deja Sărbătorile Pascale.
-Şi la mine Paştele e tot duminică, se supără Sasha. E păcat să omorăm oameni săptămâna asta. Oare de ce nu se sărbătoreşte în aceeaşi zi peste tot?
-Ba îi omorâm hotărăşte, preotul nebun. Sasha tu eşti eretic de asta nu sărbătoreşti Paştele odată cu toată lumea.
-Sunt ortodox nu eretic, se supără Sasha.
-Glumeam, deşteptule.
-Aha.
Arian Woode le face semn băştinaşilor să îl urmeze. Preotul nebun îi împuşcă din spate cu o rafală scurtă de pistol mitralieră. Doar unul dintre sălbatici pare a mai fi în viaţă. Mă aplec asupra lui şi îi văd faţa uimită. Horcăie, e împuşcat în piept. 
-Put, strigă Arian Woode. Şi morţi put!
Nu urc în tancuri. Rămân alături de Sasha care supărat îi strigă preotului nebun:
-Nu sunt eretic, sunt ortodox.
-Glumeam, rusule îi răspunde preotul nebun urcând în unul dintre tancuri.
-Să nu mai spui asta niciodată, ai auzit?
-Bine. Ne vedem în tabără.
Tancurile pleacă călcănd cu şenilele florile primăverii. Nu îngropăm pe băştinaşi. Până diseară animalele sălbatice şi vulturii hoitari îi vor mânca. Sălbaticul rănit nu a murit încă,  ba mai mult geme şi strigă ceva pe limba lui.
-Ce facem Sasha cu omul ăsta?
-Ce ştiu eu? Eu sunt un eretic.
-Lasă asta. A vrut să te supere. Ce facem cu rănitul ăsta?
-Ştii regulile . Trebuie să moară.
Ne uităm unul la altul. Clatin din cap. Sasha închide ochii şi trage. Nu îl întreb nimic. Călcăm în tăcere peste flori şi ierburi sălbatice . Drumul către tabără pare a nu mai avea sfârşit. Nu vorbim unul cu altul. Fiecare se întreabă în sinea lui cum poate număra Dumnezeu florile care mor. . .

Eduard Dorneanu
Mălini 12 aprilie-2012

DEPARTE DE TROIA (ziua 49)

Noaptea sfântă ne cheamă la rugăciune. Ploile sunt zăvorâte în labirintul durerii iar Moartea ia locul speranţei în cutia Pandorei. Dumnezeu deschide cerurile iar strămoşii rostesc cuvintele sacre odată cu noi. Albastrul e mai pur ca oricând, focul mai sacru iar iubirea este cu adevărat iubire.
Anul acesta suntem mai puţini camarazi ca oricând. Stăm aliniaţi şi aşteptăm lumina sfântă. Îmbrăcaţi în alb înfruntăm noaptea şi prejudecăţile unor timpuri mutilate de rău. Înainte de începerea slujbei ritualul cere ca numele camarazilor morţi să fie strigat de cinci ori. Prima dată strigă căpitanul. Apoi un ofiţer aflat în spatele detaşamentului strigă şi el. Din dreapta alt ofiţer strigă pe rând numele camarazilor, din stanga un altul. La sfârşit căpitanul strigă din nou. Numele celor plecaţi nu sunt strigate ca o chemare- ordin ci cu speranţă, multă speranţă.
-James Robert Hannon, strigă căpitanul privind către stele.
-James Robert Hannon, strigă cei trei ofiţeri.
-Aici, răspund camarazii cutremurând tăcerea nopţii sfinte.
-Aici, răspunde Dumnezeu cu ochii în lacrimi. Aici..
Lista celor morţi pare fără de sfărşit. Sasha plânge şi strigă neîncetat numele lor. Stelele par atât de aproape. . .
-Etienne Rindee, strigă căpitanul
-Etienne Rindee, strigă cei trei ofiţeri.
-Aici, răspund camarazii umilind uitarea.
-Aici, răspunde Dumnezeu colorând stelele cu nuanţe nemaivăzute. Aici. . .
Numele celor plecaţi îmbracă pădurile cu haine de lumină. Îngerii, centaurii şi inorogii se roagă Domnului pentru sufletele camarazilor. 
-Juan Caleros Bon Morientes, strigă căpitanul.
-Juan Caleros Bon Morientes, strigă ofiţerii. 
-Aici, răspund camarazii.
-Aici, răspunde Dumnezeu asemeni unui camarad din frătia trandafirului rupt. Aici. . .
Multe sunt numele celor plecaţi. Multe, prea multe. Le repet încet, apoi răspund şi eu ,,aici'' iar noaptea se face zi, credinţa ridică ziduri de cetate infailibilă şi Dumnezeu ne binecuvântează inimile.
Scoatem din buzunare lumânările gata să primim lumină. Lumina noastră nu vine direct din cer dar este o lumină a credinţei, a camaraderiei, a umanului. Preotul nebun aduce pentru ceremonie doi orfani ai camarazilor noştri. Sunt veniţi tocmai din Italia pentru a aprinde lumina căci se cuvine ca lumina să fie aprinsă de mâini nepătate. Părinţii lor au luptat alături de noi şi au murit pentru o cauză de care lumea nici măcar nu a auzit. Cei doi copiii scapără amnarul de lama unei săbii templiere,. Scânteile aprind o lumânare, apoi două. Copiii trec printre noi şi împreună cu preotul nebun împart lumina învierii. Din pădure apar şi băştinaşi. Tăiem din lumânările noastre şi le dăm şi lor pentru a putea lua lumină. Apoi la un semn punem un genunchi pe pământ şi ascultăm slujba cea mare. 
Anul acesta suntem mai puţini ca oricând. Sângele camarazilor a păstrat credinţa vie. Drumul către cetatea sfântă e presărat cu mormintele celor dragi.
-Christos a Înviat, strigă preotul nebun.
-Christos a Înviat, strigă cei doi orfani.
-Adevărat a Înviat, răspund camarazii.
-Adevărat a Înviat, se bucură Dumnezeu luminându-ne drumurile şi viaţa. Adevărat. . .
Cerurile sunt deschise. Ploile sunt zăvorâte în labirintul durerii. Nimeni şi nimic nu ne va stinge lumânările aprinse în noaptea sfântă. Aşteptăm zorile unei noi lumi.

Eduard Dorneanu
Mălini-16 aprilie 2012

ULTIMUL TIGRU

miercuri după Înviere vănez tigri în ţinutul Ussuri.
Sasha râde şi spune că moartea a ajuns înaintea noastră
dovadă sunt şerpii cu ochi verzi care ne pândesc poezia.
ceilalţi prieteni nu au nevoie de semne doveditoare
înalţă corturi de mătase pe podurile de gheaţă ale nordului.
plecăm pe rând în căutarea vânatului
unii se întorc îmbătrâniţi de suflarea austrului.
pentru a nu le pierde numele în oceanul de amintiri
îi înmormîntăm de vii în pereţii de hârtie
ai veşniciei.

tigrii sunt de negăsit
Jane Eli crede că ultimul tigru a murit apărând poemele de dragoste
asta crede ea
s-a întâmplat în Vinerea Mare 
când
oameni cu sufletele mutilate i-au acoperit cerul.

poate că armele noastre nu sunt făcute să guste sângele fiarelor.
de aceea în fiecare zi
un poet moare pentru a se construi un perete de sticlă.

Eduard Dorneanu
Mălini-18 aprilie 2012

NOAPTEA CRATIMELOR LUNGI

Barul era plin. Nu mai era nici un loc gol unde sa te poţi aşeza. Câteva perechi dansau pe o muzică anemică . Făcusem rezervare deşi credeam că e un moft. Nu îmi închipuiam că barul se poate umple în halul ăsta pentru că ziua nu intră mai nimeni în local. Am nimerit la masă cu doi egipteni cam beţi care se lăudau cu proprietăţile şi conturile lor din bănci.
-Dacă sunteţi aşa bogaţi ce naiba căutaţi într-un bar de mâna a doua? E plin de cluburi, de casinouri, de localuri de lux.
Erau beţi şi mă enervau. Mimau o superioritate falsă care supăra chiar şi pe cel mai liniştit om din lume.
-La noi place aici printre oameni că putem să distrăm pe noi. Creşte inima la noi când vedem cum e lumea şi multa veselie aduceti.
Vorbise cel mai tânăr dintre ei. Celălalt adusese două fete tinere cărora le împărţea cu dărnicie dolari. Fetele se prefaceau că nu vor banii dar nu refuzau. dimpotrivă. Îmi era clar că am nimerit unde nu trebuie în seara aia. Egipteni, târfe, oameni beţi, muzică idioată. . . 
Aflu că pe egipteanul mai tânăr îl cheama Harun iar pe cel mai bătrân Ali. Fetele aveau acelaşi nume:Aspazia.
-Ăsta nu e nume. E o aiureală ca să nu ştie ăştia de unde să vă ia după ce plecaţi de aici. Cum să vă cheme Aspazia ? Nici de glumă nu e bun numele ăsta!
-Dacă vor să le cheme aşa e foarte bine propune Ali. Uite fetelor aveţi o mie de dolari daca îmi spuneţi imnul vostru. Da' fără telefon, nu am chef să mi-l citiţi de pe internet.
-Ia uite că nu e prost Ali, îmi schimb eu părerea dintr-o dată!
Fetele au încercat ele ceva dar nu au trecut dincolo de strofa a doua.Ali vorbea bine de tot rămâneşte. 
-Ali mai pune patru mii dacă spui numele celor 12 apostoli.
Cinci mii de dolari e o sumă uriaşă. Doar că apostolii nu ieşeau la număr fetelor. Ştiau de Iuda, Petru şi Matei. Le mai trebuiau nouă apostoli.
A urmat o scenă pe care nu o voi uita toată viaţa. Ali s-a dus şi a luat microfonul de la DJ.  A întrebat cine vrea să căştige cinci mii de dolari. Erau cam treizeci de oameni, majoritatea foarte tineri. Toţi au spus da. Egipteanul i-a rugat frumos să lase celularele pe masa iar ei să se ridice.
-Dau cinci mii de dolari cui ştie numele celor 12 apostoli. 
Proprietarul barului a adus pixuri şi hârtie. Cei doi egipteni supravegheau ca oamenii să nu vorbească între ei.Nimeni nu a ştiut să răspundă.
Spre dimineaţă am plecat odată cu ei. Eram enervat şi mă gândeam la cei 12 apostoli care pot valora în anumite situaţii ciudate chiar şi cinci mii de dolari.
-Ali ia spune tu drept. Tu ştii numele apostolilor lui Iisus?
-Nu Eduard ,nu îi ştiu.
-Aha.Aveam eu o bănuială. La revedere.
-La revedere Eduard.
Noaptea trecuse. Ore noi pentru o nouă zi.

Eduard Dorneanu
Mălini-21 aprilie-2012

DEPARTE DE TROIA (ziua 50)

Oamenii mor. Zidurile cetăţii sfinte rămân în picioare. Tinereţea trece. Poezia rămâne să lupte cu întunericul uitării.   Porţile Troiei se deschid larg. Primul intră stegarul Patterson care înalţă flamura frăţiei deasupra tuturor  pe zidul dinspre nord alături de însemnele celorlalţi luptători care au căutat pământul făgăduinţei. Căpitanul ne ordonă să ne aşezăm câte patru în rând. 
-Troiaaa !
Patterson strigă de pe zid. Intrăm pe poarta cea mare. Nici un zid nu a fost dărâmat. Povestea calului troian este doar o minciună spusă de cei care nu au reuşit să cucerească minunata cetate. Priam ne primeşte cu braţele deschise. În spatele lui cei patruzeci de fii ne salută cu o veselie nedisimulată. Sunt în viaţă şi Hector şi Enea şi Paris. Elena nu a existat, e doar o poveste inventată pentru a distruge marele mit al frăţiei. 
Urcăm pe ziduri. De acolo cerul se vede ca o imensă apă albastră. Pe liniştea lui trec uneori camarazii noştri morţi în locuri depărtate şi ostile. Norii ca nişte corăbii pufoase ascund privirii bucuria Camaradului din Cer. 
Suntem din nou împreună. Pe ziduri camarazii stau gata de luptă în faţa oamenilor cu suflete mutilate care vor veni în curând cu gândul de a ne fura poezia şi a o ascunde în locuri întunecate, departe de lume. Cerul a atât de aproape ! Din el camarazii căzuţi la datorie ne trimit lumină vie. Suntem din nou împreună. În cartea vieţii şi a morţii scrie că acei care mor apărând cetatea sfântă se vor preface în floare de mai, apoi în pasăre albastră şi iarăşi în oamenii care au fost cândva. Rănile de moarte se vor închide şi Dumnezeu ne va duce dincolo de albastru visele, tinereţea, poezia.
Dinspre nord se văd duşmanii cum se apropie stârnind praful drumurilor otrăvite. Din spatele zidurilor lupta va fi una mult mai uşoară chiar dacă ştim  că nimeni dintre noi nu îi va supravieţui. Moartea îmi piaptănă părul cu degete de oţel. Eu îi zâmbesc şi pentru prima dată nu îmi mai pare rea. La sânul ei copiii abandonaţi de lume se hrănesc cu speranţe fără temei. Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte.
- O  să murim împreună, strigă Sasha ridicând sabia de templier deasupra capului! 
Inima învaţă să bată altfel. Primele lovituri ale duşmanilor deschid în trupul meu fluvii purpurii din care curge poezie. . . 
Moarte 
dezleagă-mi tinereţea de braţele durerii
vreau ca sângele meu să scrie pe pragul casei părinteşti
scrisoarea de adio.
împarte-mi carnea vie  haitelor de lupi
să pot alerga cu ei anotimpurile neuitării.

Eduard Dorneanu
Mălini 23 aprilie 2012

duminică, 11 august 2013

MONOLOG SUPRAREALIST

silabe rebele rup cearceafurile
suntem ostatici ai adverbelor
apăsăm pe rând
umbră pe umbră
fierbinte
gol
patul nostru pluteşte sub podul ludendorff
fiecare sărut este un salt cuantic
art of silence
da iubito
plutirea
e monologul suprarealist al unui entuziasm controlat
apăsarea continuă
fără fluctuaţii
ca un foc de acoperire
executat în genunchi
nimic ludic
silabele se dilată
mujahedini indiferenţi îşi spală faţa
în cenuşa delirului
da apăsăm
apăsăm
suntem
martori indirecţi şi culoare convertită
apăsăm pe rând
regret pe regret
incandescent
lasciv
iraţional
Eduard Dorneanu
Mălini-11 august-2013 

sâmbătă, 10 august 2013

MOTANUL NERO


L-am găsit acum doi ani. L-a aruncat cineva dintr-o maşină luxoasă. Era un pui de pisică speriat şi flămând. S-a ataşat de mine imediat. Era atât de flămând încât după ce a halit câteva felii de mezel, a mâncat şi bucăţile de mămăligă rece aruncate la găini. L-am botezat Nero. De atunci a rămas în casa mea. Nero a avut parte de zile bune şi de zile grele : un vecin l-a otrăvit, apoi ,,doi domni'' l-au lovit cu picioarele şi levierul, motanii vecini s-au luptat cu el pentru teritoriu şi pisici. Din toate aceste lupte a ieşit învingător deşi e plin e zgărieturi pe botic şi are o lăbuţă ruptă. Nu se observă când merge că are probleme, dar eu şi el ştim asta. . . Nero apare ca personaj şi în cărţile mele : în ,,7,63'' şi ,,Mălini''. E unul dintre prietenii mei. .


vineri, 9 august 2013

REMIZA PE TEREN PROPRIU ŞI ECHIPELE ROMÂNEŞTI

Tote cele patru echipe de fotbal româneşti s-au calificat pentru play-off. Această veste minunată a adus reacţii pe măsură: calul lui Mihai Viteazul a lăcrimat de emoţie ( este vorba de calul- statuie,să nu vă închipuiţi altceva), fantomele ferengilor au aruncat cu valută asiatică în barajul Vidraru, iar managerii  fabricilor de pamperşi regali au anunţat scăderea preţurilor cu 0,3%. Putem fi mândri. Noi, şi numai noi, am arătat lumii ce eroi trăiesc în spaţiul carpato-moldoveano-pontic. Eschimoşii pot lua notiţe, locuitorii din insulele cunocute şi necunoscute ale oceanelor la fel. La ce vor ajuta victoriile acestor ,, argonauţi moderni''?. Cum la ce? La creşterea unor conturi bancare, la o audienţă mărită a posturilor tv de sport şi la ,, culturalizarea'' ţărişoarei noastre. Nu ar fi corect din partea mea ca să întreb cam câte minute sunt alocate pe zi discuţiilor despre fotbal şi câte discuţiilor legate de cultură. Nu se poate respira fără ca ţara să nu afle cine s-a transferat la nu ştiu ce echipă cu nume imbecil sau ce domn fotbalist nu poate evolua deoarece a primit cartonaş roşu în ultimul meci.
 Bun. Am aflat că echipele noastre s-au calificat. Am mai aflat şi numele viitorilor adversari. Să ne întoarcem la statistica pură. Vă rog să fiţi foarte atenţi la ce veţi citi: Steaua se califică: victorie în deplasare-egal acasă;Pandurii se califică : egal acasă, victorie în deplasare; Petrolul se califică: egal acasă, victorie în deplasare; Astra se califică: egal acasă, victorie în deplasare. Concluzia: echipele româneşti nu au reuşit să învingă pe teren propriu. Toate au remizat.Repet, toate patru. Câte ţări s-au mai calificat în play-off cu patru echipe, iar respectivele echipe au remizat pe teren propriu? Ştiţi cumva un exemplu? Poate pe altă planetă?
 Sper că nu am supărat pe nimeni. Şi remiza este un scor foarte bun, aşa cum şi o doamnă de 280 de kile este femeie. Statistica spune multe.
 Să ne bucurăm, prieteni. Echipele româneşti vor juca în play-off. Unele ,,minţi luminate'' vor avea de câştigat din afacerea asta, dar cu siguranţă, nu noi.

PLAY-OFF CHAMPIONS LEAGUE/EUROPA LEAGUE- 2013

Champions League:
Steaua Bucureşti-Legia Varşovia
Europa League:
Pandurii Târgu-Jiu-Sporting Braga
Maccabi Haifa-Astra Giurgiu
Swansea-Petrolul Ploieşti

joi, 8 august 2013

ASTRA GIURGIU-AS TRENCIN 2-2

 Astra s-a calificat pentru play-offul Europa Leaque. AS Trencin este o echipă modestă care nu s-ar fi calificat nici dacă Astra ar fi jucat cu doar şapte jucători de câmp. Nu voi explica de ce ,,filosofii'' din Giurgiu au remizat pe teren propriu deşi în meciul tur au învins cu 3-1. Probabil Măţel, Găman şi Laban ( nu e nicio glumă, aşa se numesc fotbaliştii Astrei) s-au menajat pentru o eventuală finală de cupă europeană. Nu mai contează faptul că s-au pierdut două puncte uriaşe care ar fi ajutat România în clasamentul general. Calificarea scuză mijloacele. Scorul este ok până la urmă, iar statistica meciului spune destule despre ,,,pasiunea'' pusă în joc de ,,iluştrii'' jucători astrali.
 Mult succes în continuare !

miercuri, 7 august 2013

STEAUA BUCUREŞTI-DINAMO TBILISI 1-1

Nu am avut nicio secundă naivitatea de a crede că Steaua va câştiga acest meci. Nu sunt atât de imatur încât să nu realizez că anumite ,,semieşecuri'' sunt previzibile. Dinamo Tbilisi este o echipă modestă. Antrenorul Uhrin jr. este un tehnician vocal, care comunică într-o engleză penibilă, dar atât. Este unul dintre miile de mercenari din fotbalul internaţional. Escala sa mesianică în oraşul Tbilisi nu a făcut din Dinamo o mare echipă, dimpotrivă.
 Steaua a deschis scorul în minutul 6, dar a fost egalată. Antrenorul şi jucătorii Stelei s-au scuzat după meci folosind clişee de pe vremea lui Lăcustă-Vodă. Am certitudinea că acest meci nu poate fi suspectat de blat şi că nimeni nu a pariat sume uriaşe pe scorul final. Steaua Bucureşti nu este un club oarecare. Este singura echipă europenă condusă de un manager condamnat la patru ani închisoare ( condamnarea nu este definitivă) şi de un patron aflat în penitenciar. Toate aceste amănunte mă liniştesc. Steaua va juca în grupele unei cupe europene ( vom vedea după play-off  în care), iar banii vor curge în visteria clubului. Fotbalul începe să aibă tot mai multe în comun cu manelele. Aşteptăm o conferinţă de presă a Stelei din care să aflăm cum nu mai pot duşmanii de grija lor şi cât de mare este valoarea echipei. La dreapta şi la stânga celui ce va apăra legendarul club ar putea dansa din buric arbitrii de tuşă care nu văd la timp ofsaidurile. Aşteptăm  tragerea la sorţi de vineri. În rest, sănătate şi adversari uşori !