marți, 28 ianuarie 2014

CLEOPATRA ŞI BĂIEŢII DE LA ŢARĂ

Există mii de teorii care explică de ce România a avut parte numai de necazuri de-a lungul timpului. Unele dintre ele sunt emise de oameni foarte inteligenţi şi sunt credibile, altele însă par a fi ridicole sau absurde. Iată un scurt rezumat : România este monitorizată de ,,iluminaţi'' care au interese de bla, bla, ruşii, americanii şi chinezii au oameni în toate structurile politice şi încearcă cu disperare să fie cât mai influenţi posibil, arabii negociază pe ascuns când cu puterea când cu opoziţia deoarece au interese în nu ştiu care domenii, extratereştrii sunt printre noi, iar majoritatea oamenilor politici sunt de fapt coordonaţi de ei, Liga Crescătorilor de Rinoceri negociază pe ascuns încă de pe vremea lui Decebal cumpărarea a trei sferturi din ţară, inclusiv a penitenciarelor, sălilor de sport şi a palatelor cu turnuleţe. Toate aceste teorii ar putea entuziasma pe cineva care îşi doreşte ,,Zmeura de aur'' sau pe consătenii lui Quark din Star Trek dar în nici un caz pe o persoană care respiră în fiecare zi în spaţiul mioritic.
Astăzi, spre surprinderea mea am auzit una dintre cele mai ridicole teorii, mult peste cele amintite de mine mai sus. O doamnă care s-a autointitulat regina Cleopatra a ajuns la concluzia că România a avut şi are necazuri deoarece în majoritatea posturilor de conducere au ajuns ,,băieţi de la ţară''. Dispreţul cu care aceste ,,distinse'' persoane (Cleo și amicii ei) vorbeau despre cei născuţi la sat m-a uimit peste măsură. Dumnealor afirmau că generalii, atât cei din armată cât şi cei din servicii s-au născut la ţară, politicienii la fel, mă rog marea lor majoritate. Deasemeni am aflat că şi cultura ar suferi pentru că mulţi dintre scriitori . . .s-au născut la ţară. Am încercat să protestez, ba chiar am dat arhicunoscutele exemple ale marilor oameni de stat sau ale scriitorilor de geniu născuţi la ţară. Mi s-a răspuns că numai un frustrat nu realizează că tot răul acestei ţări provine din faptul că sătenii au invadat posturile din guvern şi cultura. Mi-am dat seama că nu are sens să mă cert. Nu mi-am închipuit că statutul de sătean este echivalent cu cel de ,,duşman al poporului''. Deşi îmi stăteau pe limbă câteva cuvinte de dulce nu am mai spus nimic.
După o astfel de aventură nu mai are sens să mă mir dacă mâine cineva se va revolta împotriva celor care au ochi căprui, părul lung sau degetul al doilea de la picioare mai lung decât primul. Şi nici dacă ,, un creier genial'' va cere ca noi, cei de la ţară, să fim primiţi în oraşe doar pe bază de paşaport. Pentru binele Cleopatrei şi al prietenilor ei.


Eduard Dorneanu
Mălini-29 ianuarie 2014


Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.   

duminică, 26 ianuarie 2014

APOTEOZĂ

în seara asta voi dormi împreună cu ioana pe o haină îngheţată 
afară 
lângă un foc în care ard lemne de cireş şi cerceafuri însângerate

cioplesc o cruce de gheaţă
parcă aş fi căpetenia celor şaisprezece barcagii de pe râul eunoss
îmi trec palmele prin flacăra galbenă a focului
ce faci eduard strigă ioana
ai chef de apoteoză chiar acum când luna este în balanţă
opreşte-te
ascunde safirele albastre în cutia de transplant şi minimalizează suferinţa
printr-un gest melodramatic steril

ioana se dezbracă
de pielea ei se lipesc afişe din care zâmbesc cinci sute optzeci şi opt de animale şchioape
o ating pe sâni la confluenţa dintre penumbră şi secetă
lemnele de cireş trosnesc iar ioana îşi înfige visele
în rănile mele

mi s-au aprins braţele pleoapele pieptul
aşa da eduard strigă din nou ioana
acum ne putem ascunde sub o haină îngheţată
acum da



Eduard Dorneanu
Mălini-27 ianuarie 2014


Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.   

miercuri, 22 ianuarie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 17

E foarte frig. Nori otrăviţi alunecă pe albastrul tăcerii. Domnul binecuvântează orfanii şi pe cei aflaţi în morminte uitate de prieteni şi rude. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Vântul nu poate stinge lumânările aprinse înainte de răsăritul soarelui. Lumina lor deschide pleoapele sfinţilor din icoane şi paginile evangheliilor.
 Mama se întoarce de la biserică. E ziua sfântului Nicolae. Numele sfântului a fost purtat de tata, dar şi de bunicul din partea mamei. La biserica satului oamenii au dat de pomană pentru sufletul morţilor, au aprins lumânări la morminte, iar preotul a citit pomelnice. Mama a împărţit şi ea pomană pentru cei din neamul nostru plecaţi la cele sfinte. În pomelnic am scris numele morţilor din neamul meu dar şi al prietenilor mei sârbi ortodocşi Marko şi Sasha ucişi în războiul civil. Cei doi sârbi au fost ucişi împreună cu toţi cei din familiile lor. Trupurile le-au fost aruncate în gropi comune.
- Multă lume a fost la biserică, spune mama. Puteai să vii şi tu.
 Zâmbesc. Mama are dreptate, nu are sens să îi răspund. E bucuroasă. De fiecare dată când se întoarce de la biserică e obosită şi fericită. Se descalţă greu.
- Am vorbit cu Tania Palade. Era la biserică cu panacidă.
- Pentru soţul ei?, întreb oarecum apatic.
- Nu. Pentru, Romaniţa, fata ei. A murit în Irlanda de Nord. Nu am înţeles când. Plângea pentru că nu i-au dat voie autorităţile să aducă trupul fetei acasă, la Mălini.
- Nu avea cum. Are un soţ. Dacă soţul ei nu vrea, asta e.
 Romaniţa a fost o femeie frumoasă. A murit la vârsta de treizeci de ani. Nu pot să spun că mi-o amintesc foarte bine. Singurele imagini care îmi vin în minte sunt din perioada când era elevă de gimnaziu, sau chiar mai mică.
- Erau mai mulţi dintre vecini cu panacide. Alţii s-au dus la Bogdăneşti şi au dus alimente pentru oamenii săraci.
- Da' ce e acolo ? La Bogdăneşti ?
- E un azil pentru oamenii săraci.Şi de Ghiţoi Pripor se vorbea.A murit ca un păgân: beat şi fără lumânare. Să ştii că au fost o mulţime de poliţişti acasă la el, continuă să povestească mama. S-au dus degeaba. I-au găsit douazeci de lei într-un buzunar şi şaptezeci în altul. I-ai făcut şi autopsie, la Fălticeni.
- Cred că l-au spălat cu furtunul întâi. Omul ăsta puţea a hoit. Dacă îl întâlneai în magazin la Zamfirache sau la Tudoran trebuia să îţi astupi nasul.
- Da, de la băutură şi ţigări. Săracu' a murit ca un câine. Aşa mor beţivii.
- Parcă numai beţivii. . .
- Nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare. Ca un câine.
- Mda.
 Mama pregăteşte mâncare de post: borş de sfeclă fiebinte, pâine şi ceapă. Bucătăria se umple cu miros aromat. Pisica Pufoasa şi motanul Nero aşteaptă liniştiţi să le umplu castronelul cu pâine înmuită în borş.
 Vântul se înteţeşte. Îmi amintesc de iarna anului 1987 şi de o zi de decembrie. Mă împrietenisem cu doi studenţi sârbi care urmau cursurile anului pregătitor la institutul din Suceava Învăţau limba română apoi plecau la Iaşi unde urmau cursurile facultăţii alese. Cei doi ştiau deja destul de bine limba română pentru că părinţii lor lucrau la ambasada Iugoslaviei.. Eu eram doar licean, dar eram un bun jucător de tenis. Asta a făcut să ne împrietenim foarte uşor. Marko avea mereu foarte mulţi bani, la fel şi Sasha. Nu era zi fără ca Marko să nu vândă casetofoane, kilograme de cafea sau cartoane de ţigări. Obişnuiam să ne întâlnim la barul ,,Venus'' unde stăteam maxim jumătate de oră şi apoi plecam prin oraş. Era într-o sâmbătă. Barurile nu se deschideau înainte de ora zece. Ca să treacă timpul mai repede am intrat în magazinul ,,Adam şi Eva'' peste drum de Liceul Ştefan cel Mare. Undeva pe un postament era expusă o motociletă cu ataj ,,IJ''. Preţul era de treizeci şi două de mii de lei. Motocicleta era colorată în albastru şi gri.
- Parcă e din filmele în care ruşii fugăresc pe nemţi, se bucură Sasha. Tare urâtă mai e.
- Ce să spun!, se supără vânzătorul. Aveţi voi alta mai bună?
- Marko are trei, îi răspunde Sasha. Două japoneze şi una vest-germană.
- Să mori tu?
- Şi două maşini.
- Fugi băi de aici. Bişniţarilor.
 Eram îmbrăcaţi cu jeanşi şi parpalace de jeansi. Lumea ne asimila cu bişniţarii care câştigau sume uriaşe din vânzarea mărfurilor cumpărate de la polonezi. Am ieşit din magazin şi am plecat către Piaţa Mare. Tarabele vopsite în verde erau ocupate cu mărfurile precupeţelor. Cumpărăm seminţe de dovleac prăjit de la o bătrânică veselă care vorbeşte pe ucraineană cu Sasha.
- De unde ştie umflatul, limba ucraineană ? întreb vesel pe Marko.
- Mama lui e născută într-un sat ucrainean.
- De aia are părul roşu.
- Exact.
 Bătrânica ne măsoară seminţele de dovleac: două pahare de lemn cu seminţe pentru un leu. Lui Sasha îi dă pe gratis de parcă i-ar fi rudă sau prieten apropiat. Grăsanul îşi umple buzunarele fericit şi sărută pe frunte  pe bătrânica veselă. În barul ,,Venus'' nu era prea multă lume. La o masă, o fată cu picioare groase purtând o fustă albastră cu buline albe bea vodcă dintr-un pahar din care se bea de obicei vin. Fata era o prezenţă obişnuită în bar, dar era mereu însoţită de un bărbat cu părul alb, probabil tatăl ei. Amândoi veneau pentru a bea vodcă.
- Cum dracu' beau ăştia doi duble de vodcă ? De ce nu îşi iau acasă o sticlă?, se miră Marko.
- De ce nu te speli pe picioare ochelaristo, o întreabă Sasha? Nu aveţi apă? Măi, măi ce pute a bulane murdare. Daţi-o afară din bar că pute.
 Fata nu spune nimic. După câteva minute apare tatăl ei. Pentru prima dată tatăl ei apare îmbrăcat în sergent-major de miliţie. Se aşază pe scaun şi dă pe gât o dublă de vodcă. Fata îi şopteşte ceva.  
- O să dăm de dracu', spun eu. I-a zis că ne-am luat de ea.
- Ce naiba poate să ne facă?. se miră Sasha. Mai bine s-ar spăla.
- Termin-o naibii ! Uite că vine tablagiul să ne ia la întrebări.
 Sergentul- major a venit şi s-a aşezat cu noi la masă.
- Scoateţi tot ce aveţi în buzunre şi puneţi pe masă. Tot. Acum.
- Da' de ce?, întreabă Sasha. Nu avem voie să bem vodcă?
- Gura că o păţeşti. Scoate tot. Hai şi voi ceilalţi.
 Scot ce am în buzunare : o brichetă cafenie, un pachet de ţigări Kent, o batistă şi cincisprezece lei.
- Scoate tot, urlă miliţianul. Fumezi Kent şi vrei să cred că nu ai nicio sută de lei la tine?
 Kentul era primit de la Marko. Sârbul scoate tot felul de acte din buzunare, paşaportul şi cincizeci de mii de lei în bacnote de câte o sută de lei. În jurul nostru s-a făcut tăcere. O ,,Dacie'' costa şaptezeci de mii. Sasha scote şi el din buzunarul de la piept vreo cinci mii de lei, asta însemnând cam două salarii la acea vreme.
- Scoate ce ai şi în buzunarele parpalacului. Pune tot pe masă.
- Nu am nimic acolo, se supără Sasha.
- Scoate, am zis.
 Sasha deşartă buzunarele direct pe masă. Se umple masa cu seminţe prăjite de bostan.
- Idiotule, ţipă miliţianul.
- Ai zis să scot din buzunare. Ce vrei?
- La postul de poliţie. Acuma, toţi. Lasă că vă ia mama dracului. Bişniţarii dracului.
 Plecăm cu miliţianul sub privirile încruntate ale clienţilor barului. Postul de poliţie e undeva în piaţă. Trecem printre tarabele precupeţelor. Bătrâna care ne-a vândut seminţe îşi face cruce şi blestemă pe miliţian. Intrăm în sediul miliţiei. Un plutonier adjutant ne primeşte într-o cameră strâmtă. În cameră există şi sobă de lemne dar şi calorifer. Plutonierul adjutant ne priveşte cu scârbă.
- Ce au făcut ăştia?
- Permiteţi să raportez. Bişniţari, tovarăşe comandant, spune cel care ne- adus. Unul are asupra lumea suma de cincizeci de mii de lei. Sunt din cei care fac bişniţă în talcioc, la bazin, în faţă la magazinul Bucovina.
- Să mori tu că ne-ai văzut făcând bişniţă, se supără Sasha. Ăsta ne-a adus aici pentru că am râs de fică-sa în bar, la ,,Venus''. Era nespălată pe picioare. Mirosiţi-l că pute a vodcă. El şi fică-sa beau acolo cu dubla, zilnic.
- Morţii mătii!, închide gura că te înviniţesc. Sunt minciuni, tovarăşe comandant.
 Plutonierul adjutant numără tacticos banii lui Marko.
- Cincizeci de mii, o avere. Ia spune de ce nu ai buletin?, mă întreabă pe mine.
- Am dar e acasă, la Mălini.
- Şi de ce l-ai lăsat la Mălini?, boule. Cum te legitimezi în faţa organelor de miliţie?, idiotule. Ia spune de unde ai bani să bei la ,,Venus''? Eşti elev?
- Da, elev.
- Ce aveai în pahar când te-a ridicat tovarăşul sergent-major ?
- Riccadonna.
- La douăzeci şi şapte de lei suta de grame. De unde ai bani de Riccadonna?, boule. Că eşti elev, nu munceşti. Faci bişniţă ?
- Vă spun eu de unde are, se bagă în seamă Sasha. Merge de anul nou cu uratul. Cu steaua de Crăciun şi de Paşte. Dacă i se dă câte o sută de lei la fiecare casă, înseamnă cincizeci de mii la cinci sute de case.De trei ori pe an e fix o sutăcincizeci de mii de lei pe an. E bogat, să recunoaştem.
- Nu îl ascultaţi, tovarăşe comandant. Urătorilor li se dă un leu, doi, nu o sută de lei.
- Lui Eduard i se dă o sută, replică Sasha.
 Nu ştiu de unde i-a venit lui Sasha o asemenea idee. Eu nu am mers cu uratul nici măcar la vecini, în copilărie. Plutonierul adjutant se uită la cele două paşapoarte sârbeşti.
- De unde aţi furat paşapoartele ? Aveţi cinci minute să recunoaşteţi. De unde eşti de loc? îl întreabă pe Sasha.
- Din Sarajevo.
- În ce judeţ e satul ăsta?
- În Jugoslavia.
- Morţii mătiI de idiot, tu chiar nu ai de gând să termini ? Las' că avem noi grijă de voi, bişniţarilor.
 Deschide paşapoartele. Din fotografii zâmbeau Marko şi Sasha. Marko avea o poză împreună cu tatăl său, ofiţer ataşat la ambasada Jugoslaviei din ţara noastră. Mâinile plutonierului adjutant au început să tremure.
- Îl cunoşti pe ofiţerul din imagine?, îl întreabă pe Marko.
- E tata, normal că îl cunosc. Aveţi cartea lui de vizită în paşaport. Şi numărul direct, dacă vreţi să îl sunaţi.
- Bun. De unde ai atâţia bani?
- Vând în căminele studenţeşti casetofoane, cafea, din astea. Îmi confiscaţi banii ?
- Adică faci bişniţă?
- Treaba mea ce fac. Ai curaj să mă reţii ?
- Nu are, pun pariu, se amuză Sasha.
 Adjutantul numără iar banii lui Marko. Primim înapoi tot ce ni s-a confiscat.
- Să îmi plătească seminţele de bostan, se plânge Sasha. Vreau să depun reclamaţie. Sunt cetăţean sârb. Am drepturi.
- Plăteşte-i, spune adjutantul privind în pământ.
- O sută de lei, atât am dat, minte cu seninătate Sasha.
- Dă-i banii, ţipă subţire Plutonierul adjutant.
Sasha primeşte banii şi plecăm veseli înapoi în barul ,,Venus''. Fata miliţianului e tot acolo.
- Măi nespălato, marş acasă şi te spală pe bulane, îi strigă atât de tare Sasha încât toată lumea ne priveşte ca la circ. Puţi, vaco. Dispari de aici.
- De ce îi spui vacă?, întreb amuzat.
- Ai dreptate, nu trebuia să îi spun aşa. Dispari scroafo, strigă şi mai tare Sasha.
 Ne aşezăm la masă. Marko comandă băuturi fine. Sasha râde ca un copil care tocmai a primit un cadou. Era în 1987. Eram tineri şi incredibil de fericiţi.
Nu ninge. E tot mai frig. Îngerii-copii ascund clepsidre în locuri îndepărtate. Binecuvântată fie tinereţea şi numele prietenilor noştri plecaţi la dreapta Domnului.




Eduard Dorneanu
Mălini 6 decembrie-2013  



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.   

marți, 21 ianuarie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 16

Am visat urât.  Sau poate că eu interpretez într-un mod stupid visul. Nu ştiu. M-am trezit trist şi neliniştit. Nu mi-au crescut aripi negre. Vântul a măturat cerdacul şi a deschis poarta dinspre livadă. Am visat urât. Se făcea că Duţu Chietroi încerca să îmi deschidă poarta mică. Chiar şi în somn am realizat că Duţu e mort de câţiva ani. Nu m-am speriat, nu am fost uimit peste măsură. Visam cum un om mort se chinuie să îmi deschidă poarta mică. Duţu a fost profesor, dar s-a stins devreme, la vârsta de cincizeci de ani. Până la urmă, Duţu a reuşit să intre în curte. Arăta exact aşa cum îl ştiam, doar că părea mai bărbos şi speriat. A traversat curtea şi s-a oprit în faţa cerdacului, pe treptele din ciment. Apoi a început să plângă. Lacrimile i se opreau în mustăţi şi în barbă. Purta un sacou negru şi pantaloni gri. Hainele nu i se potriveau. După un timp faţa lui Duţu a căpătat trăsături mai aspre şi nu a mai semănat cu el. Duţu s-a transformat în Andreiuş Căpăstru, un alt profesor, încă în viaţă. Nu am mai vrut să ascult plânsul şi m-am trezit. Trist şi neliniştit.
 Ies afară. Vântul suflă în cerceafurile puse la uscat pe sârmă. În bucătăria de vară, mama discută şi bea cafea împreună cu Rezuca Tudoran şi Lela Basma, o consăteană octogenară. Femeile sunt vesele. Mirosul cafelei aduce zâmbetul pe faţa îngerilor ascunşi în cutele cearceafurilor bătute de vânt.
- Aţi fost la praznicul Paraschivei Ţipar?, întreabă mama sorbind din licoarea parfumată.
 Paraschiva Ţipar a murit acum un an. Urmaşii ei i-au făcut praznic. S-au servit două feluri de mâncare, vin , ţuică şi binenţeles colivă.
- Eu nu am fost, a răspuns Lela. Cum să mă duc dacă am fost nervoasă ? Praznic îmi trebuia ?
- Da' ce ai păţit? întreabă Rezuca. Nu te-a lăsat Mihu ? Se teme că te fură un moş şi rămâne fără tine?
 Femeile râd. Nero se strecoară în bucătărie şi se aşază pe un scaun, alături de Rezuca.
- Ptui' ! Ce mai speriat!, spune Rezuca.
- Rezucă! Cum ne-o fost vorba? A spus ginerele tău că dacă merg la el la desfăcat popuşoi îmi dă un cocoşel de sămânţă?
- Nu te-a plătit ?El a zis că da.
- M-a plătit, dar a spus că dacă terminăm până se lasă seara îmi dă pe deasupra un cocoşel că eu am numai puicuţe acasă.
- Şi nu ţi-o dat?
- Mi-a dat un cocoş feteleu care fuge de găini. Ginerele tău a închis pe ceilalţi cocoşi şi mi l-o plasat mie pe aista handicapat. Eu il duc înapoi. Nu am nevoie de el.
- Lela!, ai răbdare. Trebuie şi el să cunoască pe găini. Deocamdată e străin în ograda ta.
- Ba e cocoş satelit, feteleu. Disară îl duc lu' Cutinel acasă.
- Hai, hai, Lelă!. Bag de samă că tu mai vrei un cocoş. Pe unu' să-l mănânci şi pe unu' să îl dai la găini.
- Aşăi', spune şi Brăduţa Casâncă, apărută pe neaşteptate în cadrul uşii.
 Sun pe Petrişor Caval. Trebuia să vină şi să îmi taie cu drujba lemnele din curte. Petrişor nu răspunde. Sunt sigur că acum taie lemne pentru vreun pădurar. Omul s-a dus unde poate câştiga bani mai mulţi. Vântul bate cu putere sporită. Aş vrea să am un zmeu pe care să îl ridic deasupra copacilor şi a tristeţii. Un zmeu din mătase verde cu ochi, gură şi coadă.
- M-a trimis Mirel Harbuzaru. A spus că aveţi nevoie de cineva care să vă taie lemnele.
 Drujbistul se numeşte Licuţă Sineală, dar toată lumea îi spune Albu.
- Cum să nu!, răspund vesel. Aveţi nevoie de capră de lemne sau le tăiaţi din picioare?
- Din picioare, doar am lucrat la pădure optsprezece ani. Da' ne-ar mai trebui juma' de kil de benzină ca să fim siguri că ne ajunge. Poate ne dă Marinuş. Maşina lui merge cu benzină?
- Cu motorină.
- Atunci luaţi de la Mirel. Nu se poate să nu aibă un kil de benzină.
 Mama se duce după benzină, femeile din bucătăria de vară pleacă şi ele. Rămâne doar Brăduţa pentru a ajuta la căratul lemnelor.
- Albule! mai eşti supărat pe mine pentru că nu voiam să joc cu tine la bal în tinereţe ?, strigă Brăduţa veselă.
- Dapoi, eu mă uitam la una ca tine? Aveam eu gagicile mele.
- Ce gagici aveai? Mă rugai să dansez cu tine şi eu nu voiam.
- Hai, hai Brăduţă
Albu e îmbrăcat în trening, pe cap poartă căciulă de miel iar în picioare are gumari din cauciuc gros. Drujba cu care a venit este un model mai vechi de ,,Stihl''
- Brăduţă ! e adevărat că ai luat o moştenire şi ai bani la bancă?, întreabă Albu.
- Am la Banca Transilvania. O sută cincizeci de milioane de lei am. Da' aceia îs banii copchiilor. Nu mă bag în ei.
- Brăduţă, Brăduţă. Ia scoate tu banii şi hai să ne distrăm la Băile Herculane. Să vezi ce masaj fac ăia acolo.
- N-am nevoie de masaj. Da' ai învăţat să joci sau tot împiedicat eşti?
- Ehei! Brăduţă!, Brăduţă.
 Drujba taie lemnele de fag. Despic cu toporul tot ce este mai gros. Brăduţa, împreună cu mama care a revenit în curte, aşază lemnele în şopron. Folosesc pentru a căra lemnele bătrâna mea tărăboanţă din lemn.
- Cam câţi ani are tărăboanţa ? întreabă Albu.
-Vreo şaizeci, răspunde mama. Am mai peticito, dar cam şaizeci de ani are.
- Una de asta aveam şi eu când m-am însurat. Femeia mea era frumoasă, curată şi cumplit de săracă  Când ne-am dus în peţit le-am spus la ai mei să nu cumva să ceară zestre că iese scandal. Mama ei a spus că nu o poate mărita pentru că nu poate să îi dea decât două perne şi două pături. Nu le-am luat nici pe alea. După căsătorie ai mei s-au mutat într-o căsuţă şi ne-au lăsat casa mare cu tot ce era în ea: oale, covoare, tot.
- Şi tu nu ai mai dormit, râde Brăduţa. Ai făcut mulţi copii.
- Dapoi de. Aşa e viaţa.
 Albu taie fiecare lemn fără să facă gesturi pripite. Lanţul drujbei secţionează lemnul de fag şi aruncă rumeguşul prin toată curtea. Despic cu toporul lemnele uscate. Palmele mele devin aspre şi fac imediat bătături. Cioatele se despică greu. Nodurile luptă cu fierul tocit al toporului. Izbesc cu furie în fiecare lemn. Din unele lemne ies scântei, semn că oţelul toporului a atins pietre sau nisip. Sudoarea curge pe cămaşa verde. Domnul binecuvântează fiecare lovitură, fiecare muşcătură a fierului, fiecare zbucium al cărnii şi al lemnului.
 La poartă a apărut un vânzător de ceaune. Mama îl întreabă :
- Cât are cel mai mare ceaun ?
-Cinşpe' kile. Îl vrei ? Dă un milion şi ţi-l dau împreună cu două ceaune mai mici.
 Mă duc la poartă şi verific ceaunul mare. E din aluminiu, vopsit acum câteva zile. E posibil să aibă pori care se vor deschide imediat ce e pus pe foc.
- Îţi dau jumate', spune mama. Cinci sute de mii e suficient.
- Nuu, dă mai mult. Hai să negociem.
 Verific şi cele două ceaune mai mici. Şi ele sunt proaspăt vopsite. Unul dintre ele are un dop, în apropierea mânerului. La prima apă clocotită, mânerul va cade.
- Nu sunt bune ceaunele, spun eu. Sunt rebuturi vopsite. Şi oricum sunt din aluminiu, nu de tuci.
 Vânzătorul are vreo şaptezeci de ani. Mă priveşte cu gura căscată. Cred că mă urăşte din toată inima.
- Da' unde mai sunt de vânzare ceaune de tuci ?, întreabă el supărat. Hai, dai cinci sute de mii ?
- Nu, acum îţi dau doar patru lei. Patru!, atât.
- Ce fel de om eşti? De ce râzi de oameni?
- Te-am chemai eu cumva?Dispari! Buratino.
  Ţiganul mormâie ceva şi pleacă foarte supărat.Mama a cumpărat o sticlă de bere ,,Suceava'', pentru Albu şi Brăduţa.
- Ce spui Brăduţă?, întreabă Albu. Terminăm aici treaba şi mergem să scoţi banii de la bancă?
- Băi Albule, vezi de drujba ta. Nu-mi trebuie barbat cu un milion de copii.
 Cei doi râd. Amintirile din tinereţea sunt vesele, vii. Vorbesc despre baluri, hore, seri de clacă. Ascult fără să îi întrerup. Ascult.
 Albu termină munca lui.
- Patruzeci de lei vă costă, spune el. Aveţi cam patru metri steri de lemne. Eu iau zece lei de metru tăiat.
 Îi număr banii şi îi mulţumesc. Albu termină de băut berea şi pleacă. Şi eu am terminat de despicat cioatele. Car cu tărăboanţa lemnele . Palmele mele au bătături mari, rotunde. Mă dor braţele, şi cred că am febră. Nu mă opresc. Roata tărăboanţei scârţăie îngrozitor. Până la urmă reuşesc să transport toate lemnele. Mama şi Brăduţa strâng rumeguşul din curte. O parte din el, partea cea mai curată, îl vom păstra ca aşternut pentru găini. Restul îl vom arunca.
 Mă aşez pe treptele de ciment din faţa cerdacului. Îmi amintesc că i-am visat pe Andreiuş Căpăstru şi pe Duţu Chietroi plângând chiar pe treptele pe care eu m-am aşezat. Închid ochii şi îmi ascund faţa în palme. Domnul se aşază lângă mine şi îşi ascunde şi El faţa în palme. Nu ne vorbim. Tăcerea închide porţile către Styx. Ritmul inimii mele împarte calendarul în dimineţi şi nopţi. Multe dimineţi. Nesfârşite nopţi.

Eduard Dorneanu
Mălini-6-noiembrie-2013



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 15

Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi alungă visele. Nesomn. Dimineaţă ridică ruguri din lemn ud şi frunze moarte. Porumbeii sălbatici se ascund în labirint, sub aripile umbrelor. Lacrimile se divid necontenit. Din pământ se aud chemările orfanilor . Plouă. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îmi spăl pleoapele cu rouă sfinţită de tălpile Domnului.  Privesc cum pomii primesc rădăcini noi. Îngerii trec tăcuţi printre ei. Nu se aude durerea, tristeţea. Îngerii nu calcă peste frunzele vestejite. Niciodată.
 Bate cineva la uşă. E Marinuş Zamfirache.
- Mă ajuţi să urc  maşina de spălat?
-Unde să o urci? întreb amuzat.
- În maşină. O duc la Fălticeni, la reparat. Nu ştiu ce dracu are.
 Zâmbesc. Soţia lui mi-a spus că Marinuş a dezmembrat maşina de spălat şi apoi nu a mai ştiut să pună la loc toate piesele. Acum maşina de spălat nu mai funcţionează.  Nu îi spun nimic. Nu are sens să îl necăjesc. Intrăm în casa lui, uriaşă pe lângă a mea. Maşina de spălat este grea, dar ne descurcăm.
-O să cheltui vreo sută de lei cu aventura asta, încerc eu să sparg tăcerea.
- Ce o sută de lei, se revoltă Marinuş. Numai drumul de la Mălini la Fălticeni, ziua pierdută, benzina. Asta e.
- Da’ unde o repari ? La atelierul de lângă piaţă?
- Nu, la cineva care stă la ieşire din Fălticeni, pe drumul spre Dolhasca.
-Investiţie, într-adevăr.
 Când aud cuvântul învestiţie nu pot să nu mă gândesc la bursă şi la acţiunile primite în anii '90. Am ales Oltchim. Acţiunile se vindeau ca pâinea caldă, pe bursă. Era semn că am ales bine. Totuşi, am aşteptat un an. Doream să iau dividente. Într-o toamnă au venit şi dividentele: cinci mii de lei. Cu banii obţinuţi mi-am cumpărat un stilou ordinar care nu  funcţionat decât vreo câteva ore. Apoi s-a înfundat şi stricat a rămas.
-Ce de bani am primit din dividente, a râs mama de mine. Şi cei din Coreea de Nord primesc mai mult.
-Ăia nu primesc dividente, am replicat supărat.
-Normal, a răspuns mama. Le e ruşine.
M-am apucat să citesc despre tranzacţii. Devoram paginile cu profil economic din ,,Adevărul’’, ,,România Liberă’’, ,,Libertatea’’, etc. Ştiam toate preţurile de pe bursă. Începusem să intuiesc când şi cu cât cresc acţiunile unor  anumite societăţi comerciale. Acţiunile Oltchim se vindeau foarte bine: ar fi trebuit ca eu să obţin cam un milion jumătate pe acţiunile mele. Mama, evident la fel. Trei milioane nu era o sumă mare, la acea vreme, dar tot puteai înţelege ceva din acei bani.
 Existau trei modalităţi de a vinde acţiunile: două nu prea legale şi una legală la bursă, prin intermediul unor brokeri angajaţi de unele societăţi de brokeraj apărute peste noapte şi de care nu auzise nimeni până atunci. Cele două căi ,,uşor’’ ilegale erau următoarele : vânzarea acţiunilor la piaţă, unor ţigani sau bişniţari pe un preţ mic sau vânzarea acţiunilor unor ,,oameni de afaceri’’ care garantau preţ maxim la mica publicitate. Cu ţiganii şi bişniţarii nu aveam chef să tratez. Am ales să vorbesc  la telefon cu o persoană care cumpăra acţiuni. Anunţul era din ,,Evenimentul zilei’’.
Sun.
-Bună ziua, spun eu. În legătură cu anunţul. Am acţiuni la Oltchim.
-Dar de unde sunteţi?, întreabă ,,omul de afaceri’’.
-Din Coasta de aramă. Eu am acţiuni. Vreţi să cumpăraţi sau îmi testaţi nivelul de şmecherie?  Cumpăraţi sau nu ?
-Cumpăr, la Oltchim cumpăr.
-Aşa, bun. Am acţiunile mamei şi ale mele. Cât îmi oferiţi pe ele ?
- Patru sute de mii pe amândouă. E preţ bun şi ţi le cumpăr cum ajungi în Bucureşti.
-Păi, la televizor şi în ziare scrie că se vând cu un milion şi ceva per cupon.
-Ăia mint, prietene. Mint ca să ţină preţul sus. Un cupon la Oltchim e două sute de mii.
-Nu pot să cred.
-Întreabă pe oricine.
 I-am închis telefonul. Am sunat şi pe alţii. Nimeni nu dădea un leu peste două sute de mii de cupon. Oamenii din sat au început să vândă la preţuri modeste. Eu nu am cedat. Pănâ la urmă am ales să mă adresez şi unui broker autorizat. Evident, în Mălini nu existau brokeri. Am plecat împreună cu mama, la Fălticeni. Singura firmă de brokeraj din oraş nu avea un sediu ci închiriase un spaţiu, undeva în incinta oficiului poştal de pe strada Doi Grăniceri, la ieşire din oraş. Acelui oficiu poştal lumea îi spune ,,Poşta Mică’’ şi este situat în apropierea restaurantului ,,Stânişoara’’, peste drum de staţia de autobuz. Mama a fost reticentă. Credea că vom fi înşelaţi şi nu vom primi nici măcar două sute de mii, cât promisese la telefon intemediarul din Bucureşti.
 Am intrat în Poşta Mică, într-o zi friguroasă de joi. Nu era niciun client. Două doamne în halate albastru deschis vorbeau despre murături.
-Eu nu pun gogoşari, a spus cea mai în vârstă dintre doamne. Al meu are probleme cu stomacul .Ţine regim. Nu îi prieşte. Dar în schimb dau o grămadă de bani pe miere de albine. Avem o mulţime de borcane în cămară. Miere de salcâm, de flori de câmp, miere de primăvară, miere de toamnă. Nu se poate să nu ai  miere în casă. E medicament curat. Dacă pui într-un pahar de ţuică naturală o lingură de miere e ca şi cum ai fi făcut injecţie cu vitamine. Cu toate vitaminele.
 Cealaltă doamnă e tânără şi fălcoasă. Poartă ochelari cu dioptrii mari şi suge capătul unui pix galben.
-Şi de unde cumperi mierea? Ai pe cineva ?
-Da. Am un cumătru care aduce miere tocmai din zona Brăilei. E miere curată. Are şi ceară. Şi faguri dacă vrei. Îţi dau numărul de telefon.
Ne aşezăm pe o bancă de lemn lăcuit şi aşteptăm ca doamnele să termine discuţia despre mierea din Brăila. Aş putea jura că doamna mai în vârstă a lucrat la un aprozar, undeva pe strada Maior Ioan. Oricum , mi s-a părut imposibil ca una dintre cele două doamne să fie broker.
-Nu vă supăraţi, se adresează supărată doamna fălcoasă. Doriţi ceva? Că văd că nu spuneţi nimic.
-Aş vrea un borcan de miere de Brăila şi opt sute de grame de biscuiţi mov. Aveţi?
-Ce miere,? domle’. Aici e instituţie serioasă. Nu vindem miere şi dulciuri.
-Mă mulţumesc cu un broker. Aştept unul, poate apare.
-Eu sunt broker, răspunde doamna mai în vărsta cu surâs de aprozaristă respectabilă. Vin imediat să vă consiliez.
 Şoptesc mamei.
-Eu zic să o tăiem de aici. Tanti asta vindea castraveţi şi barabule luna trecută. Cum naiba a ajuns broker peste noapte ?
-Stai măi!, să vedem. Nu te mai da aşa deştept. Ai răbdare.
Doamna broker s-a întors cu un catalog şi câteva formulare, bătute la maşină. Se uită la buletinele noastre de identitate şi spune bucuroasă.
-Sunteţi din Mălini. Ce loc frumos. Acolo s-a născut Mihai Eminescu.
- Ba, Nicolae Labiş, se supără mama.
-A, da. Labiş, scuze.
Mama devine brusc tensionată. Ne dăm seama că doamna din faţa noastră nu are habar de tranzacţionări, acţiuni, bursă. Erau anii’90. Nimeni nu avea de unde să angajeze în orăşelele mici brokeri adevăraţi.
-Doamnă, aţi lucrat la aprozarul de pe strada Maior Ioan? Sau aveţi o soră geamănă ?
Brokeriţa nu răspunde. Ne dă să completăm formularele.
-La ce societate aveţi acţiunile?
-La Oltchim, răspund rece şi fără vlagă.
-La rubrica, preţ minim puneţi o mie de lei pentru o acţiune. Oricum, nu contează.
- Ba nu pun aşa. Jucătorii la bursă se pot înţelege şi cumpără într-o zi la preţ minim tot ce este la vânzare.
-Făceţi cum vă spun că eu ştiu.
-De unde ştiţi dacă nu aveţi studii de specialitate? La aprozar nu aţi lucrat cu aşa ceva. Eu vreau să obţin o sumă de bani din care să înţeleg ceva.
 Completez şi formularul mamei.
-Oltchim nu este competitivă pe piaţă, ne informează aprozarista.broker. Veniţi peste vreo două săptămâni, dar sunt mici şansele să vindeţi. Şi asta pentru că domnul a pus un preţ prea mare la preţul minim.
Plecăm direct la autostop, peste drum, în staţia de autobuz.
-Mama, să ştii că doamna asta nu se pricepe la nimic. E aprozaristă.
-Numai tu puteai să găseşti o asemenea societate care să se ocupe de interesele noastre. Treaba ta.
-Mda, asta cam aşa e.
Marţi dimineaţă încasam banii. Două milioane opt sute de mii de om. Cinci milioane şase sute în total. Aprozarista ne privea de parcă am fi fost extratereştri. Nu era o sumă mare, dar era de departe cea mai bună tranzacţie făcută de ea.
-V-am spus eu că se vând bine acţiunile, minte cu neruşinare aprozarista convertită.
Mama îi lasă o atenţie în bani. Femeia ne mulţumeşte cu gura căscată.
-La revedere. Să nu uitaţi să cumpăraţi miere din Albania.
-La revedere, spune ea. Din Brăila.
-Aşa. Săru’ mâna.
Împing maşina de spălat care până la urmă încape în portbagaj. Marinuş mulţumeşte şi urcă în maşină. Pleacă supărat către un oraş unde se pot repara tot felul de aparate dar niciodată minţile oamenilor. Lisa, căţeluşa cu limba albastră aleargă câţiva metri după maşină, apoi se întoarce la cei cinci pui ai ei din coteţ.
Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi mutilează speranţele.Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îngerii nu calcă pe frunzele vestejite. Niciodată.

Eduard Dorneanu
Mălini-17 octombrie-2013



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

vineri, 17 ianuarie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 14

E frig. Trebuie să culeg via. Sute de ciorchini goi îmi aşteaptă palmele. Aduc băncuţa de lemn din cerdac şi o scară, tot de lemn. Ciorchinii de struguri sunt fie goi, fie au o bobiţă, două. Grindina a distrus întreaga recoltă. Stau cu mâinile în şolduri şi mă gândesc dacă are vreun rost să mă mai apuc de treabă.
- Hai , nu lenevi !, îmi strigă mama din cerdac. Doar nu vrei să plătesc pe cineva să te ajute la cules.
- Păi nu am ce strânge, răspund eu trist.
- Strânge bobiţele rămase. Doar nu o să ne batem cu Dumnezeu. Asta e recolta de anul acesta.
Mă încrunt şi urc pe scară. Munca este la fel de grea, chiar dacă ciorchinii sunt goi. Culeg fiecare bobiţă. La început mi-a trecut prin cap să le număr. Sunt atât de puţine încât acest lucru ar fi posibil. Totuşi nu fac asta. Nu pot.
Pe şosea coboară turmele de oi din Munţii Stânişoarei. Primele trec faetoanele încărcate cu ciubere, lighene şi alte lucruri aduse de la stâni. Apoi vin turmele, una câte una. Ciobanii înjură de mame, de Dumnezei şi de toţi sfinţii. Fiecare cioban are în mână câte un ciomag uriaş. Oamenii fâşcâie şi îndeamnă pe câini să nu se îndepărteze de turme. Copiii satului se caţără pe garduri şi strigă câinii, oile. Ciobanii sunt oameni aspri, marea majoritate dintre ei de abia dacă ştiu să scrie şi să citească. Ciobanii adevăraţi nu sunt nici melancolici ca în balade, nici melomani sau jucăuşi ca surogatele de pe youtube. Îmi amintesc de o întâmplare din toamna anului 1993. Lucram ca profesor necalificat la o şcoala generală , la câţiva kilometri de Mălini. În ziua respectivă am ieşit de la serviciu după ora paisprezece. Primul autobuz ajungea în staţie la ora şaisprezece, aşa că am plecat către Mălini pe jos alături de învăţătorul Irinel Palade . În dreptul unui magazin, Palade îmi spune:
-Hai să bem un rachiu la Tăciune ! Hai că nu stăm mult.
Tăciune era numele de familie al unui sătean care avea un mic magazin. Am strâmbat din nas, dar am acceptat: Palade era un om cu suflet de aur. Băutura avea să îl bage mai târziu în mormânt. Tăciune ne-a servit cu un fel de băutură dulce şi tare.
- Ce dracu e asta ?, am întrebat eu amuzat.
- Băutură naturală, a răspuns bucuros Tăciune.
- Ţuică ? Nu pare.
- Dom’ profesor, asta e băutură naturală de la mama ei. Alcool, zahăr, scorţişoară şi vanilie.
- Hahahaha, am râs din toată inima. Mai trebuia să pui şi bureţi nebuni şi eram cu roţile în sus.
- Băutură naturală, dom profesor. Garantat.
Palade a băut trei pahare ca pe apă. Am băut doar unul şi pe-al doilea doar l-am început.
- Pe cuvânt că miroase a vopsea drăcovenia asta, i-am spus lui Palade.
- Vezi de treabă. E natural sută la sută.
- Dacă spuneţi dumneavoastră.
- Precis. Bea fără grijă.
Mai beau o gură de tărie. Băutura are gust dulce.
- Poate e antigel, mai încerc eu să îl conving pe Palade.
- Vezi de treabă. Antigelul e scump.
Pe şosea au apărut turmele de oi. Şi atunci ca şi acum, ciobanii înjurau şi fâşcâiau. Unul dintre câinii uriaşi care însoţeau pe ciobani a venit în faţa magazinului şi într-o fracţiune de secundă a trântit la pământ pe un copil. Îmi amintesc numele lui, era unul dintre elevii mei, Stănel Cătăuţă. Am luat o lopată şi am lovit de două ori câinele în cap.
- Pletosu’ dracului nu mai da în cânili’ meu!, tuţi biserica măti.
Unul dintre ciobani mă înjura. Am văzut cum duce mâna dreptă la spate şi scoate cuţitul. Am mai lovit odată câinele şi acesta a fugit de partea cealaltă a şoselei.
- Bă Stănel, să spui lui măta să îi facă reclamaţie ciobanului, a strigat Tăciune. Ai să-i dai la copchil daune că l-o spăriet căinili. Luav-ar dracu’ cu oile şî cânii voştri.
Stănel s-a ridicat de la pământ. Nu avea nicio zgârietură, nici un semn. Ciobanul m-a privit urât dar a plecat mai departe fără să se mai lupte cu mine.
- A dracu’ oameni dom’le!, se miră Tăciune. Ăştia omoară oamenii şi tot ei înjură. Ar trebui să facem plângere. Nu-i aşa?, dom ‘ profesor.
- Dă-i naibii ! Pierdere de timp.
- Băi Stănel!, să spui lui maică-ta să vină pe la mine să o învâţ unde să facă plângere, continuă Tăciune.
- Dom’ Tăciune, mai dă-ne un antigel, spune Palade.
- Ce să dau?
- Scuze. Un natural di’ cel dulce. Mă gândeam la altceva.
- Acuma ia dom’ Irinel. Da’ o bere nu vreţi ?
- Adă bre şi bere. Ce Dumnezeu !
Tăciune pleacă după băutură. Arunc lopata şi respir adânc.
Am strâns patru kilograme de struguri. Boabă cu boabă. Palmele mele au mângâiat fiecare frunză a viei. Am rămas pe scară şi privesc cum trec turmele de oi pe şosea. Unul dintre ciobani vorbeşte la telefonul celular. De la Mioriţa la ciobanii care coboară turmele de pe Stânişoara e cale lungă.
Torn boabele de struguri într-un butoi, peste prune şi mere. Vor fermenta şi voi face din ele ţuică, o băutură mai bună decât lichidul parfumat cumpărat cândva de la magazinul lui Tăciune ( Dumnezeu să îl ierte că a murit şi el).
Mă spăl pe mâini şi mă aşez pe băncuţa de lemn. Mulţumesc Domnului. Închid ochii şi îmi pun o dorinţă. Mâine este ziua mea de naştere. Mereu înainte cu o zi de aniversarea mea îl rog pe Dumnezeu să îmi îndeplinească o dorinţă. Niciodată Domnul nu mi-a îndeplinit dorinţele, deşi mi-am dorit lucruri simple. Deschid ochii şi întind Domnului câteva boabe de struguri albăstrii. Domnul îi ia şi schimbă culoarea cerului în culoarea ochilor mei. Pentru o clipă. Doar atât.

Eduard Dorneanu

Mălini-30 septembrie-2013 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 


joi, 16 ianuarie 2014

METANOIA

sunt şaizeci de milioane de motive
pentru care trebuie să apăr podul moltke

domnul aruncă peste mine praf de cărămidă şi perne mici
teoria dinamică a mişcării are la bază un nume de femeie cusut pe o pernă mică
şoaptele ei sunt arme fără recul

răspund şi eu călcând pe fetuşi putreziţi şi antebraţe tatuate
ţipetele mele par fragmente dintr-un cântec de ogradă deformat
în nopţile seci de ianuarie nu există o pedeapsă imanentă a iubirii
palmele mele colorează în cărămiziu rănile rugăciunii


linia defensivă cuprinde tristeţea mea, hainele de înmormântare ale evei
şi singurătatea tragică a umbrei de pază

vreau să ningă cu fulgi kaki
dacă va ninge
nimeni nu va mai înfige cruci de carne în patul iubitei
iar eu voi putea să navighez plictisit
pe trupul sfâşiat de furtuni al femeilor ocean

Eduard Dorneanu
Mălini-16 ianuarie-2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 13

Vântul s-a năpustit asupra Măliniului. Cu asprime. Cu forţa celui care poate călca în picioare oceane de frunze moarte şi inimi de copil. Nu îmi este frică. E acelaşi vânt care în copilărie îmi fura zmeul de carton şi îl ducea departe,  către imaş. Tot el mi-a despicat în două tuia din faţa casei şi mi-a scos din rădăcini părul domnesc. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.
Transport lăzile cu cartofi din magazie în beci. Grindina a făcut prăpăd aşa că recolta este una foarte modestă: patru lăzi cu cartofi mari şi şapte lăzi cu cartofi de sămânţă. Au mai rămas în magazie un sac de cartofi mari pentru consum şi unul de cartofi foarte mici care vor fi fierţi şi consumaţi de găini. Ca să ajung în beci trebuie să traversez curtea, apoi să intru în bucătărie şi să cobor şase trepte pe o scară din lemn. Lăzile nu sunt grele. Nu cred să aibă mai mult de cincispreze kilograme.
- Salut dinamovistule !.
E Yasmine, micuţa mea vecină.
- Nu mai ţin cu Dinamo. Acum sunt stelistă. Şi tata ţine cu Steaua.Şi copiii de la grădiniţă. Dar noi rămânem prieteni, nu-i aşa?
- Binenţeles, ţine cu cine vrei tu.
- Ţin şi cu Polonia. Şi un pic cu Turcia. Dar numai un pic.
Continui să transport lăzile cu cartofi. Yasmine adună pe cele căzute şi mi le aduce lângă scara de lemn. Am şi o ladă plină cu sfeclă roşie. Tot e bine, voi putea găti borş de sfeclă la iarnă, în postul Crăciunului.
- Dacă nu ai avut cartofi Ostara cum punea Merloaica, nu ai recoltă, râde mama.
- Of, Merloaica!
Merloaica a murit acum câţiva ani. Numele ei de familie era Merloi dar lumea îi spunea Merloaica sau Merliţa. Era atât de zgârcită încât nu cumpăra pâine decât o singură dată pe săptămână. Lumea o ocolea şi pentru faptul că reclama pe oricine pentru greşeli imaginare: poştaşii şi dirigintele de la oficiul poştal erau vinovaţi că nu îi ajungea pensia la timp, funcţionarii de la sfatul popular pentru că nu îi întocmeau acte pentru tot felul de ajutoare sociale, medicul de familie pentru că nu îi prescria nu ştiu ce medicament gratuit, etc. Culmea, şi soţul ei, Anatolie Merloi avea obiceiuri dubioase şi apucături ciudate. În anul 1986 eram elev de liceu. Merloi m-a rugat să îi fac rost de o brichetă de lux de la un magazin din apropierea Liceului Pedagogic ,,Emil Bodnăraş” din Suceava. Preţul brichetei era unul prohibitiv : o sută de lei. Am cumpărat bricheta din banii mei de buzunar şi i-am dat-o lui Merloi, într-o vineri când am venit acasă, la Mălini. Merloi a spus ,,mulţumesc” şi a plecat fără să întrebe cât a costat, fără să îmi dea suta de lei plătită pe brichetă.
Zgărcenia Merloaicei ajunsese subiect de bârfă pe uliţa ei şi în tot satul. Cu câţiva ani înainte de a muri a vândut o livadă şi un loc de casă la un preţ fabulos pentru acea vreme. Ce credeţi că a făcut cu banii? Soţul ei murise, iar în bănci nu avea încredere. Nu, nu i-a îngropat în livadă ca Hagi Tudose. I-a trimis fratelui ei din Bucureşti, care culmea, era mai în vârstă ca ea. Se pare că fratele ei a fost un om cinstit: i-a purtat pomenile, i-a făcut o înmormântare decentă.
Merloaica a venit la mine într-o zi de aprilie. S-a aşezat pe un scaun şi a început să mă roage să văd ce are telefonul ei celular:
- Se aprinde dar nu pot vorbi. Ce are ?
- Imediat, răspund eu amuzat.
Telefonul nu era defect. Pe ecran era afişat mesajul: ,,Sim inactiv”.
- De când nu aţi mai încărcat cartela?
- Nu am încărcat niciodată cartela, a răspuns furioasă Merloaica. De ce să încarc ? Eu vorbesc numai cu fratele meu şi cu nişte nepoţi care sunt preoţi. Mă sună ei. Eu nu sun pe nimeni.
- Şi ce dacă sunt preoţi? Trebuia să încărcaţi cartela, măcar odată pe an. V-au luat numărul de telefon. Trebuie să vă luaţi altă cartelă.
- Nu se poate. Eu am fost şi am vorbit cu fetele de la ,,orange”. Ştii unde, acolo la ,,Nada Florilor”, la Fălticeni.
- Ştiu unde doamnă. Şi ce v-au spus fetele ?
- Au spus că nu e nevoie să încarc nicio cartelă dacă eu nu sun nicăieri. O să mă plâng ministrului transporturilor. O să vadă ele ce vor păţi pentru că m-au minţit.
- Ministrul transporturilor?
- Da, ministrul transporturilor. Fratele meu cunoaşte pe toţi în Bucureşti. Treaba asta nu va rămâne aşa, în coadă de peşte.
Îmi amintesc telefonul ei. Era un Nokia 3100. Merloaica îl ţinea într-un săculeţ verde din mătase.
- Lasă că punem la anul Ostara, răspund eu mamei. Vorba vine. Unde mai există cartofi Ostara de cumpărat? Nicăieri.
Aşez şi ultima ladă cu cartofi în beci. A rămas loc destul.
-  Căţeluşa Lisa o să aibă pui, îmi spune Yasmine veselă. O să aibă pui cu limba albastră cum are ea.
- Şi o să fie stelişti?
- Cine ? Puii?
- Da.
- Nuu, dinamovişti. Hahahaha.
Ies afară. În livadă, cei doi cocoşi ai mei se luptă pe viaţă şi pe moarte. Prind pe unul dintre ei şi îl arunc dincolo de gardul de sârmă al livezii. Mă aşez pe un trunchi de copac. Curăţ de coajă o nucă căzută din nucul Sybil. Căţeluşa Lisa se aşază la picioarele mele. O mângâi. Vântul bate din nou cu putere. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.

Eduard Dorneanu
Mălini-23 septembrie-2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 12

 Plouă. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Apa curge necontenit prin burlanele casei. Pe una dintre ferestre stau lipiţi doi fluturi mari,  coloraţi în roşu şi negru. Stau nemişcaţi, îngheţaţi de frigul dimineţii de septembrie. Aripile lor sunt lipite de sticlă. Mă gândesc la faptul că nimeni nu îi poate ajuta. Nimeni nu îi poate muta într-un loc călduros, unde fluturii mor de bătrâneţe şi nu de frig. Îi ating cu degetul arătător. Fluturii alunecă pe sticlă şi cad pe podeaua cerdacului. Fluturii nu se mişcă. Îi iau şi îi aşez în ghiveciul cactusului. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti. Alunecăm pe sticla ferestrelor. Alunecăm.
Cumpăr două pâini de la unul din magazinele aflate în apropierea casei mele. În poarta unuia dintre vecini, cineva a lăsat o pungă de culoarea galbenă. Vecina mea se uită în pungă şi scoate un ţipăt ascuţit:
- O găină moartă! E o găină moartă în pungă.
Aruncă punga în şanţ, apoi spune ceva despre vrăji, invidie şi răutate omenească. Trei puşti care se îndreaptau către şcoală scot găina din pungă şi o aşază în mijlocul drumului.
- Măi ! nu atingeţi găina, strigă vecina mea. Să vă duceţi la părintele să spuneţi ce aţi păţit.
Copiii râd şi folosesc găina pe post de minge cu pene. Fiecare puştan şutează în găina moartă.
Au trecut trei zile de când a început noul an şcolar. Acum treizeci şi şapte de ani mergeam şi eu la şcoală, în clasa întîi. Mama îmi cumpărase două rânduri de uniforme. Aveam  şapcă cu iniţiale de şcoală generală. Îmi amintesc că mi se părea că din cauza şepcii am capul imens, mai mare ca al tuturor celorlalţi copii. În picioare aveam pantofi negri cu şiret, iar în spate un ghiozdan galben. Nu mi-am luat mâncare, nici sticlă de apă. Şcoala este la trei case de locuinţa mea. Puteam oricând trage o fugă până acasă. După un careu unde au vorbit profesorii despre noul an şcolar şi despre grija partidului comunist pentru copii a venit clipa ca fiecare elev să mergă în şcoală. Am fost repartizat în clasa I-A. Exista şi o clasă I-B, elevii de acolo ne priveau sfidător deoarece li se băgase în cap că învăţătoarea lor este mai bună, iar clasa lor e una de elită. Profesorul de sport ne-a aliniat pe clase. Noi am intrat primii în şcoală. Clasa mea era la parter, între secretariat şi cancelarie. Îmi amintesc pe aproape  toţi colegii mei, aşa cum erau atunci: uimiţi, gălăgioşi, nerăbdători. Pe marea majoritate a lor nu i-am simpatizat niciodată. Copiii de atunci ai Măliniului erau la fel de aspri ca şi părinţii lor. În pauze se discuta despre grajduri, stâni, prăşit, butuci  şi animale. Nu aveam animale acasă, nici nu mergeam la praşilă sau la adus butuci din pădure. Majoritatea colegilor mei nu mă plăceau pentru că eram diferit de ei. Un puşti ca mine care asculta muzică simfonică, rock sau goth nu era pe gustul copiilor satului.
Ne-am aşezat în bănci, la întâmplare. Până la ora douăsprezece toţi copiii aveau porecle, pete pe haine şi promisiuni cu bătaia. Pe ghiozdanul meu cineva a desenat cu pixul copaci şi animale. Abecedarele au fost folosite în pauze pe post de arme. Nu, nu ne simpatizam. Ar fi incorect să afirm că mi-am iubit colegii. Cu majoritatea dintre ei m-am bătut. Mulţi aveau fraţi, veri, rude apropiate.Eu nu aveam nicio rudă.  Mă aşteptau după ore şi trebuia să ne batem. Puştii de atunci au devenit acum oameni mari. Unii dintre ei au plecat în lume, alţii au rămas în sat. Şi-au ridicat case, au copiii. Sunt la fel de aspri ca în copilărie.  Eu m-am încăpăţănat să nu mă schimb şi să nu îmi părăsesc satul. Nicăieri în lume nu aş fi fericit. Aici este Pădurea Prisosului, apa Suhai şi a Moldovei. Aici sunt Munţii Stânişoarei. Aici sunt mormintele Dornenilor şi mica mea casă din lemn. Nicăieri în altă parte nu aş fi fericit.
- Ce făceau copiii aceia pe şosea ?, mă întreabă mama după ce am intrat în curte.
- Jucau fotbal cu o găină moartă, răspund eu. A găsit-o vecina într-o sacoşă. A aruncat-o în şanţ şi puştii au luat-o şi s-au distrat cu ea.
- O găină moartă? Într-o sacoşă?
- Da!
- Bine că nu i-au pus un câine mort că veneau televiziunile.
- Da, chiar!
Plouă . Albastrul cerului este acoperit cu o foaie de hârtie murdară. Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciului cactusului şi îi aşază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă şi cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti.

Eduard Dorneanu
Mălini, 18 septembrie, 2013


Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 11

 Toamna aleargă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt.  Vântul se opreşte la intrare în Mălini şi răcoreşte apa Suhei. Crucile de pe marginea drumului primesc mângâieri noi.  Lanurile de porumb se înclină către nord cu foşnet melodios.  Căruţe încărcate cu fân vin dinspre Mieluşoaia, Ţarna Păisenilor sau Cornu Luncii.  Caii nu se sperie de maşinile care circulă pe şosea. Zeci, sute de căruţe aduc la casele locuitorilor din Mălini fânul adunat de pe dealuri.
Mama aşteaptă în faţa porţii cu o sacoşă transparentă în mână. Sâmbăta e bine să dai de pomană pentru sufletul celor plecaţi dintre noi. Mama e prea bătrână pentru a merge de câte ori vrea la biserică. În biserica noastră nu sunt scaune ca în alte biserici. Oamenii stau în picioare. Exista strane, un fel de scaune uriaşe din lemn, dar ele aparţin ctitorior, adică bogaşilor satului sau celor care au donat sume mari de bani pentru biserică.
-Lasă că dau de pomană de acasă, spune mama. Trebuie să treacă pe drum un copil sau un bătrân. Tot pomană se cheamă că fac.
-Ai dreptate  mamă, răspund cu gândul departe.
Mama opreşte copii şi le dă dulciuri. Cei mici sunt veseli şi desfac pacheţelele  imediat.
-Bogdaproste, spun micuţii cu gura plină şi privirea blândă.
-Bogdaproste, spun cei bătrâni. Fie primit.
-Eu mai vreau o napolitană din aia mare, spune o fetiţă îmbrăcată în albastru. Îmi mai daţi una?
-Îţi dau! , răspunde mama. Cum să nu îţi dau?
Fetiţa râde şi ascunde napolitana în buzunarul hainei. Probabil are o soră sau un frate acasă. Sacoşa mamei este aproape goală. Au mai rămas doar două portocale şi un pachet de biscuiţi. Biscuiţii sunt dăruiţi unei bătrâne, iar portocalele unui puşti cu şapcă roşie pe care scrie Johhny Bravo.
-Îţi place Johnny Bravo?,  întreb eu amuzat.
-Mamei îi place. Mie îmi place fotbalul. Eu ţin cu România. Ai văzut că am bătut Ungaria.
-Am văzut, sigur că da.
-România e cea mai bună din lume.
-Dacă spui tu, aşa e.
Se înteţeşte vântul. Trebuie să aduc din livadă sapa cu care am scos cartofii. Pe hat, la vreo zece metri de cireş a răsărit acum trei ani un măr. Toată lumea mi-a cerut să îl tai pentru că e măr pădureţ. Mai am un măr pădureţ, pe Oblio. Nu am vrut să îl tai deşi mi s-a cerut asta cu insistenţă. Anul acesta a rodit. Merele lui sunt verzi-roşii şi au un parfum deosebit. I-am pus numele Helga. Dacă nu ar fi plouat cu gheaţă ar fi avut vreo douăzeci de fructe. Au rămas  întregi doar trei mere: două mai mici şi unul uriaş.
- Îţi mulţumesc că nu m-ai tăiat Eduardule, şopteşte Helga.
- Îţi mulţumesc că nu ai tăiat copacul Eduardule, şoptesc iarba de pe hat, mărul ionatan şi nucul Sybil.
Culeg cele trei mere. Se cuvine ca din primele  roade ale unui pom să dăruieşti o parte pentru sufletul celor din neamul meu care au trăit şi muncit ca şi mine acelaşi ogor. Am doar trei fructe. Opresc  unul. Îl aşez pe masa din bucătărie. Mă duc la poartă şi dau merele unor puşti care se întorc de la joacă. Mă întorc în bucătărie. Mama a terminat de mâncat cel de al treilea măr.
-A fost foarte bun, Eduard. Ai făcut foarte bine că nu ai tăiat mărul.
- Ştiu, mamă. Ştiu.
Toamna alergă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Sute de griji noi îmi frământă inima şi îmi albesc părul. Pe dealuri, oamenii au dat foc la vegetaţia uscată. Fumul urcă în spirale către cer. Pe şosea, căruţele încărcate cu fân trec una după alta.
Helga îmi mângâie umerii. În jurul nostru dansează îngeri de fum. Mulţi îngeri. Mulţi.

Eduard Dorneanu
Mălini, 8 septembrie, 2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

vineri, 10 ianuarie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 10

 E ultima zi de vară a anului 2013. Sunt supărat. Cei patru gutui se vor usca. Şi cei doi din livadă şi cei doi din faţa casei. Fructele lor s-au chircit, frunzele sunt deja vestejite. Copacii par pârjoliţi. Parcă un dragon ar fi coborât din slavă în livada mea şi ar fi aruncat asupra gutuilor otrava căldurii. I- am plantat acum mai bine de zece ani. Le-am pus nume şi i-am apărat de primele zăpezi. Cei doi din curtea casei se numesc Lavinia şi Alteea. Cei din livadă sunt Lena şi Karen. Nu cred că vor supravieţui încă un an. Poate că dacă i-aş fi stropit la timp cu vreo substanţă miraculoasă, ar fi rezistat. Cine ştie!
Încep să scot cartofii cu sapa. Dacă nu ar costa atât de scump aş fi plătit pe cineva care are cal şi plug să facă munca asta. În fiecare zi scot câte două sau trei rânduri. E mai bine aşa. Din cauză că a plouat cu gheaţă, de pe un rând de abia dacă adun două găleţi de cartofi, majoritatea foarte mici. Din 1987 nu am mai avut o recoltă atât de slabă.
Sap greu în pământul pietros. Cel mai greu se sapă lângă cireş, în apropierea hatului. Într-un cuib de cartofi găsesc şi o monedă de 100 de lei, din perioada regelui Mihai. Am mai găsit monede în livadă, nu e nimic deosebit în asta. Şterg moneda de iarbă. Sunt curios dacă e din 1943 sau 1944. Cele din 1944 sunt mai lucioase, par mai noi. Nu am noroc. E din 1943. Arunc sapa sub cireş şi mă duc să culeg două roşii pe jumătate coapte, singurele care au scăpat de urgia gheţii. Găsesc şi trei castraveţi mici şi ţepoşi.
Acum treizeci şi opt de ani, tata stătea pe hat şi tăia roşii, castraveţi şi ridichi într-o cratiţă mare, verde. Îi urmăream fascinat mişcările, cuvintele. Uitase să spele roşiile, dar ce mai conta asta pentru un copil care aştepta să înmoaie miez de pâine neagră în sucul legumelor? Aveam în mână o jumătate de pâine neagră. Tata a rupt-o în două, apoi a pus în farfurii salata şi am început să mâncăm. Roşiile nu erau coapte foarte bine. Castraveţii nu erau curăţaţi de coajă. Miezul de pâine udat cu sucul roşiilor se lipea de cerul gurii.
- Niculai!, strigă mama din faţa bucătăriei de vară. Ai spălat roşiile?
- Spălat, răspundea tata cu un zâmbet larg.
Mâncam veseli, fără griji. Pe atunci erau încă în picioare cei patru meri raneţi altoiţi, trei ionatani, părul domnesc şi mărul care făcea mere dulci, văratice. Livada era de o frumuseţe nepământeană.
- Vine toamna, spunea tata. Ştii că se spune că toţi cei morţi se întorc toamna acasă. Chiar şi pentru o clipă.
- Mi-ai spus asta şi anul trecut dar nu a venit nimeni, am ripostat eu.
- Ba au venit. Au venit bunicii tăi.
- Nu i-am văzut. M-am uitat şi nu i-am văzut.
- Poate că au venit noaptea şi de asta nu i-ai văzut tu. Dar au fost aici. Te-aş minţi eu pe tine?
- Au fost aici bunicul Vasile şi bunica Maria?
- Da! Toţi au fost.
- Asta înseamnă că vor veni şi la toamnă ? O să pot să îi văd şi eu? Pe bunica Maria am văzut-o doar într-o poză şi pe bunicul Vasile nu îl mai ţin minte.
- Vor veni, Eduard. Precis vor veni.
Mânânc miez de pâine neagră şi ascult cum povesteşte tata despre cei din neamul nostru, despre primii Dorneni, despre poveştile lor de iubire, despre război. Roşiile nu îmi mai par acre. Pişcăturile furnicilor nu mă mai ustură.
Nopţi la rând am ieşit pe furiş noaptea şi m-am dus în livadă. Am aşteptat să îmi văd bunicii sau pe ceilalţi Dorneni, trăitori în Mălini cu mult timp în urmă. Nu a venit nimeni, dar nu m-am supărat. Am văzut în schimb cum se joacă umbrele printre strujenii de popuşoi, cum cad din înalturi stelele, cum dansează norii pe cer şi cum lumina lunii desenează inimi de copil pe acoperişurile caselor. Am auzit şoaptele firelor de iarbă, blestemele roadelor neculese, chemările pomilor. Toate acestea nu aveam cum să le aflu dacă nu aş fi ieşit afară, în miez de noapte.
Cu două roşii şi trei castraveţi nu voi reuşi să fac o salată ca pe vremea când trăia tata. Oricum, încerc. Adaug şi două cepe mici. Apoi ulei. Zdrobesc încet roşiile ca să iasă din ele sucul. Mă aşez pe hat. Nu mai am pâine neagră ca în copilărie. Pâinea feliată nu este gustoasă, chiar deloc. Îmi torn şi un pahar de suc alb, de lămâie. Dumnezeu se aşază şi El lângă mine. Îi întind farfuria cu salată. Mănâncă direct cu mâna. Din buzunar scoate o jumătate de pâine neagră, cu coaja groasă, crocantă. O rupe în două: jumătate pentru mine, jumătate pentru El. Înmoi miezul de pâine în sucul roşiilor. Dumnezeu face la fel.
- Crezi că toamna asta vor veni acasă cei plecaţi la Tine?, întreb cu privirea în pământ. Măcar pentru o clipă?
- Precis vor veni, răspunde Dumnezeu. În fiecare toamnă vin.
- Va veni şi tata, şi bunicii, şi ceilalţi Dorneni?
- Da, Eduard. Toţi vor veni.
- Va veni şi părul domnesc, şi pisica Hadesa, şi căţeluşa Tina, şi caii de povară ai bunicului, şi prunul altoit? Sau animăluţele şi pomii nu au voie să vină?
- Ba vor veni, Eduard. Toţi vor veni.
Mâncăm în linişte. Dumnezeu mănâncă din aceeaşi farfurie cu mine. Mă uit pe furiş la El şi cred că are lacrimi în ochi. Hainele Lui miros a vegetaţie arsă, iar în plete i se odihnesc frunze de măr ionatan. Nu rămâne nimic în farfurie. Resturile de pâine le aruncăm în iarbă. Dumnezeu îşi şterge palmele de norii pufoşi care aleargă deasupra satului, apoi închide ochii şi deschide larg braţele. Închid şi eu ochii. Vântul ne ridică deasupra livezii, deasupra Măliniului, deasupra tristeţii.

Eduard Dorneanu
Mălini, 31 august, 2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 9

A trecut de ora patru. Cântecul cocoşilor împarte întunericul în milioane de vise risipite. Copacii din livadă şoptesc rugăciunea de dimineaţă. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte preţioase, fără metafore bombastice. O ascult şi eu uimit de simplitatea şi curăţenia cuvintelor. Rugăciunea continuă şi se împleteşte cu murmurul apelor Suhăi. Respir. Mă dor braţele. Am dormit cu gândul aiurea şi acum mă dor braţele. Mă aşez în genunchi lângă Dumnezeu. Ascultăm. În spatele nostru sunt alţi oameni, alţi copaci, alţi cocoşi, alte sate. Toţi în genunchi. Ca un lan viu care aşteaptă dimineaţa. Mă dor braţele. Mă sprijin de umerii Domnului şi mă ridic. Rugăciunea copacilor continuă. Ceilalţi oameni rămân în genunchi. Eu plec alături de Dumnezeu ca să împrăştii tăcerea.
E răcoare. Încep să cosesc buruienile de pe cartofi. Am cultivat cartofi pe o suprafaţă de trei prăjini. Deasupra acestora au crescut buruieni: lăptucă, pir, iederă rusească.  Am două coase : una mică şi ştirbă şi una veche, uriaşă care a aparţinut bunicului. O aleg pe cea veche. Arunc tricoul şi pantalonii. Rămân doar în pantaloni scurţi şi simt cum aripile vântului îmi tatuează desene pe care nimeni nu le poate vedea.
Hârşt!! Cosesc cu gesturi largi, copilăreşti. Mai întâi retez plantele de pe rândurile de cartofi, apoi pe cele din şanţurile care delimitează fiecare rând. Fiecare mişcare înseamnă un sunet, fiecare mişcare ridică la cer particule de praf. În mişcarea cosaşului e toată dărzenia, tot orgoliul unei generaţii. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Şi  Andrei Dorneanu stră- străbunicul meu. Şi  Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Şi Vasile Dorneanu, bunicul meu. Şi  Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmaşii neamului meu. Nu mă mai dor braţele. Am trecut de cireş şi iau ca  reper  fundul livezii. Cosesc. Hârşt ! Coasa atinge pietrele risipite pe ogor. Scântei roşii-albăstrii mustră oţelul coasei. După o oră de muncă ajung la capătul ogorului. Dumnezeu îmi şterge fruntea şi îmi mângâie sufletul.
Mama mă întâmpină în curte, oarecum supărată:
-Tu nu ai de gând să faci nicio  treabă astăzi? Du-te şi scoate covorul din camera ta că trebuie spălat.
-Acum?
-Nu,  peste patru ani.Acum, ce întrebare e asta ?
Covorul din camera mea este roşu cu inserţii albe. Ridic masa biroului ca să îi scot capetele. Găsesc sub el o carioca roşie, două monede de cinci bani şi un foarfece mic. Cred că este o imitaţie de covor persan, o imitaţie turcească sau chinezească. L-am cumpărat acum doi ani de la nişte ţigani, împreună cu un alt covor de culoare galbenă. Mama nu a stat să negocieze cu ei şi mi i-a trimis mie:
- Şăfu’ nu-i nevoie de bani,  a spus unul dintre ţigani . Ne dai nuci.
-Câte nuci?
-Cântărim cu ligheanele. Aiestea ‘s covoare di la Persia. Noi sîntem ţîgani de la Sibiu. Nu avem chinezării şi lucruri din Turcia.
-Adică aţi fost în Persia?
-Da, şăfu. Acolo mergem ş’ cumpărăm marfă ş’ dăm pi bani ori pe nuci. Noi sintem oameni cu şcoală. Eu am liceu.
-Şogore mă omori.Ai fost tu într-o ţară care se cheamă Persia ?
-Da, şăfule. Nu mă crezi?
-Cum naiba să nu te cred? Doar ai liceu.
-Hai, şăfule nu fă mişto de şogor. Îmi dai nuci şi îţi dau mândreţe dă covoare. Uiti aista roş’, uiti galbînu’.
-N-am bre nuci. Dar câţi lei vrei?
-Negociem.
-Şogore, îţi dau şaizeci de lei pentru cele două covoare. Dacă vrei bine, dacă nu, nu.
-A dracu gagiu’ eşti şăfule. Ia marfa ş’ dă banu’ la şogor.
Batem palma şi număr ţiganului banii. Eram sigur că m-am înşelat. Mama mi-a spus că mă pricep la covoare ca şi la tractoare, adică deloc. Toţuşi covoarele nu şi-au pierdut culoarea. Sunt imitaţii, e clar, dar nu s-au scămoşat, culoarea nu le-a părăsit.
Mai găsesc două monezi de cinci bani sub recamier.
-A naibii treabă! O bacnotă de zece lei nu putea să se pitească sub covor!
-Vorbeşti singur?, întreabă mama din cadrul uşii.  Hai afară să îl scuturăm!
Scuturăm covorul, apoi îl întind pe o masă de lemn şi pe o băncuţă tot din lemn. Mama îl spală cu peria. Yasmine , micuţa mea vecină apare şi ea gata să dea o mână de ajutor.  Începe să numere ca să îmi arate că poate număra până la o sută. Trece de la douzeci şi nouă direct la treizeci şi unu.
- Nu e bine. După douzeci şi nouă urmează treizeci.
-Precis?, întreabă Yasmine. Tu mă mai păcăleşti uneori.
-Hahahaha, râd împreună cu Dumnezeu, cu pomii şi cu stelele căzătoare.
-Treizeci, repetă Yasmine.
-Ia spune, întreb eu repede. De ce pământul e jos şi cerul deasupra?
-Pentru că iarba este verde şi cerul albastru, răspunde Yasmine.
Ridic covorul pe sârmă. Va sta aşa până se va scurge de apă.
E amiază. Soarele încălzeşte tabla casei, aleea de ciment, cerdacul, ferestrele. Caut umbra în livadă sub pomii care dimineaţă recitau rugăciuni. Mărul pădureţ mă mângâie cu crengile lui lungi, fără roade. Nucul Sybil are scoarţa crăpată, iar furnicile urcă şi coboară din el. Mă aşez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemeni unui ţăran bucovinean. Hărşt! se aude din cer.  Dumnezeu coseşte în albastru. Ehei. . .

Eduard Dorneanu
Mălini 22 august 2013


Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 8

Îngerii Domnului sapă tranşee în cimitirul satului. Fiecare lovitură de cazma este însoţită de un ţipăt. Cel mai tare ţipă cei înmormântaţi în apropierea treptelor bisericii. Ei au fost puternici, bogaţi, mândri. Au avut bani şi au prins loc de veci în faţă. Crucile lor se ridică deasupra tuturor celorlalte. Îngerii sapă. Morţii ţipă. Fără oprire. Cei mai tăcuţi sunt sinucigaşii şi oamenii cu morminte modeste. Vocile lor de abia se aud. Lumânările stinse se aprind pentru o clipă şi ard doar atât cât cineva să îşi poată aminti numele celor plecaţi fără lumină. Îngerii sapă tranşee în argila cimitirului. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.
Flăcările aragazului ucrainean scot fum. Flacăra albastră se micşorează şi dispare. În bucătărie miroase ca în atelierul lui Hefaistos din insula Lemnos. Butelia este goală şi trebuie neapărat schimbată. Am de ales: o pot schimba la Tudoran, la Buteseacă sau la Căpiţă. Mai sunt şi alţi consăteni care au rastele de butelii dar sunt prea departe de casa mea. Aleg să o schimb la Buteseacă. Intru în curtea familiei Buteseacă. Rastelul are două rânduri cu butelii de culoarea albastră sau gri. Majoritate buteliilor sunt pline de găinaţ şi de rugină. În spatele lor este legat un câine uriaş căruia îi curg balele. Dacă ar scăpa din lanţ doar cu o grenadă l-aş putea pune la pământ.
-68 de lei costă, îmi spune Nuţulica Buteseacă.
Plătesc. Aleg întotdeauna butelii albastre. Nu sunt superstiţios, dar în alte locuri buteliile gri sau verzi nu sunt primite. Butelia este grea. O agit. Aşa verific dacă nu are în ea apă. Mă întorc acasă cu prada metalică.
-Vezi să nu o strângi prea tare, îmi spune mama.
Ceasul buteliei are cheia încorporată. Nu e greu de strâns. Îmi amintesc de tata. El folosea o cheie uriaşă, nepotrivită. Se chinuia mult până reuşea să monteze ceasul şi cordonul buteliei.
Pe vremea când tatăl meu era printre noi iar cei patru meri altoiţi nu se uscaseră îmi plăcea să ascult şoaptele livezii stând pe trunchiul de brad. Eram un copil care iubea culorile, vântul şi păsările. Tata stătea pe un taburet din lemn de vişin. Era îmbrăcat cu raiaţi cafenii şi cămaşă albă. Se mişca greu dintr-un loc în altul. Vorbea greu. S-a mai purtat pe picioare doi ani, apoi a paralizat. Cinci ani nu a vorbit, nu s-a mişcat. De la o sută douăzeci de kilograme, a ajuns la patruzeci.
Viaţa a fost aspră cu el.
Stăteam în livadă sub meri. Tata tăia merele culese în felii.
-Facem compot.Ce bun o să fie la iarnă, se lauda singur.
Un fruct a căzut din măr în capul meu. Am ţipat. Merele erau mari şi foarte tari.
-Cere de pomană careva dintre Dorneni, a spus mama. Să dai cuiva ceva de pomană.
-De ce?
-Morţii cer. Cum de ce? Aşa o să faci şi după ce o să murim noi? Nu o să ne dai nimic de pomană?
-Mi-a căzut un măr în cap. Ce legătură au morţii cu asta ?
Mama nu mi-a mai răspuns. Lumea satului este plină de superstiţii.
-O să îţi povestesc cum bunicul tău s-a luptat cu dracul, mi-a spus tata.
-Niculai, nu îi spune băiatului din astea, s-a supărat mama.
-Ba îi spun. Mie mi-a spus tatăl meu ce a păţit, iar Eduard trebuie să afle şi el. Vrei să afle, Eduard ?
-Vreauu, am răspuns eu bucuros sub privirile mânioase ale mamei.
-Bine. Ascultă, atunci. Bunicul tău, Vasile Dorneanu se întorcea din cărăuşie cu căruţa. Era imediat după război. Noaptea locurile rele erau bântuite de sufletele celor morţi în luptele din anii ’40. Căruţele veneau dinspre Fălticeni. Erau trei oameni din Mălini: Vasile Dorneanu, unu’ de-a lui Cojocea din Suha şi un alt om care stă tocmai în capătul satului Văleni. Nu îmi mai amintesc cum a spus că îl chema. După ce au făcut stânga la Cornu Luncii, au ajuns la Podul Moldovei. Prima căruţă care a intrat pe pod a fost a bunicului tău, apoi a lui Cojocea şi ultima a omului din Văleni. Era noapte cu lună plină şi se auzea cum curgea Moldova. La jumătatea podului, un om cu o traistă în spate a strigat bunicului tău să îl lase să se suie în căruţă. Bunicul tău nu a vrut şi omul acela ciudat s-a urcat singur din mers şi s-a aşezat în fundul căruţei pe un balot de paie. Vasile Dorneanu a oprit căruţa şi s-a dat jos. Nu ştiu ce a văzut dar l-a prins pe om de după mijloc şi l-a aruncat peste parapetul podului, în apa Moldovei. Ceilalţi doi căruţaşi au jurat că au văzut cum în urma ,,omului” au ieşit flăcări. Ăla era un diavol, Eduard, aşa să ştii. Şi bunicului tău i s-a dus vorba că a omorât pe dracu’.
Atunci nu m-a convins tata. Acum îl cred din toată inima şi îmi pare rău că nu am ştiut să îi mulţumesc pentru sufletul pe care îl punea în fiecare povestire în care evoca pe cei din familia mea: pe frumoasa Ruxandra, pe Ilie, pe Andrei, pe bunica Maria.
Tata a murit în data de 7 august 1984, după o lungă şi îngrozitoare suferinţă ( aşa cum am mai scris-a fost paralizat total în ultimii cinci ani din viaţă). Îmi amintesc ultimele lui clipe de viaţă. Începuse să horcăie. Mama m-a chemat să stau lângă el şi a fugit să-i aducă pe vecini. Am aprins lumânarea din borcanul de sticlă. Ne-am privit în ochi câteva minute, apoi îngerul de pază a plecat cu sufletul lui pentru a se închina Domnului, dincolo de albastru. Pentru tatăl meu, moartea a fost o binecuvântare. Durerea a aprins lumânări, a copt colaci şi a adus praporii în curtea familiei mele. Dar pentru tata, moartea a fost o binecuvântare. Eu ştiu.
-Ai strâns bine butelia?, mă întreabă mama. Eşti cu mintea în altă parte. Ai strâns-o sau nu?
-Am strâns-o, mamă.Am strâns-o.
Mormântul tatălui meu este modest. Nu are criptă, nici lanţ nichelat, nici felinar din fier. Nu are cruce uriaşă de marmură şi nici litere aurite. La capul tatălui meu este o cruce din fier negru, pe care eu i-am scris cu mâna tremurândă numele.
Îngerii sapă tranşee în cimitirul satului. Morţii ţipă. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.


Eduard Dorneanu
Mălini-7 august-2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 7

Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Suha murmură blesteme şi incantaţii. Dumnezeu aruncă punte între mine şi El. Icoanele sfinţilor-copii curg la vale. Apele au grijă de ele. Icoanele nu se lovesc de pietre, nu se agaţă de rădăcinile copacilor. Imaginile sfinţilor se mişcă. Dumnezeu le priveşte liniştit şi aşteaptă primul meu pas. Puntea este îngustă. Icoanele curg necontenit pe sub ea.
Ajung la locul numit ,,La răchiţi”. Aici apele Suhăi formează un cerc mare şi adânc, un ştiolbon cum îi spun oamenii locului. Sub mal e plin de peşte: clean, mreană, boişteni. Pe mal creşte iarbă sălbatică, ţepoasă. Cele câteva răchite strâmbe dau numele acestui loc. În scorbura uneia dintre ele păstrez câteva amintiri din copilărie: un briceag, un pachet de cărţi de joc, un pachet de ţigări gol, creioane şi alte mărunţişuri. Au trecut treizeci şi şapte de ani de când am ascuns aceste lucruri în scorbură. Nimeni nu le-a găsit. Nimeni nu mi le-a luat. Acum o să las un bănuţ auriu de cinci bani. Îmi este drag acest loc. Foarte drag.
Îmi amintesc. Era vara anului 1976. Locul era împânzit de copii şi tineri. Mi-i amintesc: Brebu Bălănică ( era mai mare ca mine, a murit la numai treizeci şi ceva de ani), Pituş Cană , Vasil Mocuţă, verii lui Vasil, Ceprică, Sivinel, Mărcuşel, Mai erau şi Linel, Silvestru Cotoran şi Gaie Ţurlache. Pescuiam la râmă. Apele erau tulburi şi nu reuşeam decât să ne agăţăm cârligele de tot felul de lemne aduse de apă. Linel se plângea de faptul că el nu a prins niciodată un peşte. Fratele lui, Silvestru încerca să îl ajute în fel şi chip. Peştele nu trăgea. Ceilalţi puşti nu îşi pierdeau răbdarea. Aveam pregătite borcane de sticlă cu apă proaspătă în care să depozităm eventualele capturi. Orele treceau greu. Noi toţi aşteptam. Una din plutele undiţelor lui Silvestru a intrat sub apă.
-Repede, Linel! Ţine de undiţă a strigat Silvestru.
-Da, ţin, a răspuns Linel.
-Trage acum!
Linel a scos de sub luciul apei un mic peştişor, un porcuşor.
-Hihihihihi, a început Linel să se bucure zgomotos. Primul meu peşte. Hihihihi.
-Ba nu e prins de tine, a spus Pituş. L-a prins Silvestru. Nu te mai da mare.
-Nu e prins de tine, a sărit cu gura şi Gaie.
Linel continua să râdă. După câteva minute peştele a murit.
-De ce a murit?, a întrebat Linel cu ochii în lacrimi pe fratele său.
- Nu a mai avut aer. Lasă că prinzi altul.
- Linel, nu mai faci hihihi?, l-a ironizat Ceprică.
Linel a plecat cu fratele lui, iar noi am rămas să pescuim în continuare. Nimeni nu a mai prins nimic. Peştele nu voia cu nici un chip să muşte nada. Şi totuşi la un moment dat îl aud pe Pituş ţipând:
-Bă, veniţi încoa’. Ce dracu’ e ăsta? E peşte? Aşa mare?
La un metru de mal, într-un loc unde se putea vedea prin pânza apei apăruse un clean de o dimensiune neobişnuită. Nu era chiar uriaş, nu cântărea nu ştiu câte kilograme, dar nu mai văzusem niciodată un peşte atât de mare în apele Suhăi.
-Bă, tăceţi din gură că eu intru să îl prind cu mâna, ne-a zis Brebu.
-Mi-l dai mie?, s-a rugat Pituş. Îţi dau 10 lei. Îţi cumperi trei pachete de ,,Carpaţi” cu banii ăştia.
-Ai 10 lei?
-Am. Uite, ia.
Pituş a scos din buzunar o bacnotă mototolită.
-Gata, băi. Dacă îl prind îţi dau peştele şi tu dai banii.
-Da.
-Acuma linişte ca să pot intra după el.
Brebu a intrat în apă. Câteva minute nu s-a mişcat, apoi cu un singur gest a prins peştele de sub burtă şi l-a aruncat pe mal.
-E un clean uriaş, am auzit pe cineva strigând.
-Prindeţi-l băi că sare înapoi în apă, a strigat Brebu.
Toată puştimea a participat la imobilizarea cleanului. Fiecare dintre noi visa să prindă un astfel de exemplar.
-Na, banii, a spus Pituş. Eu iau peştele.
-Nu ţi-l mai dau, a răspuns Brebu.
-Dă-mi-l băi că ai promis.
Pituş a început să plângă. Copiii şi-au strâns undiţele. Nu mai avea niciun rost să mai stăm într-un loc unde peştele nu muşcă nada.
-Băi, dă-mi peştele că ai promis, continua Pituş.
-Nu îl dau, băi răspundea Brebu.
-Îţi mai dau cinci lei.
-Degeaba. Nu ţi-l dau.
A trecut mult timp de atunci. Brebu a murit tânăr. Pituş a prins peşti mult mai mari decât cleanul pe care voia să îl cumpere. Locul a rămas neschimbat. Alţi copii vin acum la pescuit. Alte bucurii şi alte tristeţi răsună pe malurile Suhăi.
Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Dumnezeu pescuieşte icoane dincolo de puntea îngustă care ne separă tristeţea. Ne privim pe furiş. Suha murmură blesteme, incantaţii. Imaginile icoanelor se mişcă. Durerea este ca o piatră aruncată pe luciul apei. Ne privim pe furiş. Din nou.

Eduard Dorneanu
Mălini-1 august-2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

joi, 9 ianuarie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 6

Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Domnul adună lacrimile pietrificate ale îngerilor căzuţi. Albastrul cerului mi se lipeşte de trup ca o cămaşă nesusiană. Otrava pătrunde în rănile proaspete. Durerea îmi albeşte amintirile. Culoarea ochilor mei tulbură apele albastre ale sinucigaşelor. Domnul trece printre pomi. În urma Lui se sting focuri şi se aprind lumini efemere. Ne aşezăm pe trunchiul unui copac, spate în spate. Nu ne privim. Nu ne vorbim. Nu.
Cumpăr pâine. Pe etichetă scrie că e pâine neagră cu cartofi. Nu îmi place cum arată. Pâinea ar trebui să fie una dintre bucuriile lumii. Pâinea din ziua de astăzi este doar un aliment banal, adeseori inestetic.
În copilărie, unele dintre hainele mele miroseau a pâine proaspătă: tricoul alb cu mâneci cafenii, cămăşile albastru deschis, pulovărul albastru cu dungă roşie sau geaca neagră. La ,,Alimentara” din sat se aducea pentru comercializare foarte rar pâine. Uneori se putea cumpăra pâine rotundă intermediară adusă din Găineşti, franzele şi pâine împletită transportate din Fălticeni. Coada era uriaşă. Se strângeau şi câte trei sute de oameni din Mălini şi din satele învecinate. Şansa de a ajunge până în faţa celui care vindea pâine era minimă pentru mine. Şi totuşi exista o alternativă : oraşul. Cel mai apropiat oraş de Mălini este Fălticeni. Mama nu putea să meargă după cumpărături din cauza serviciului. Tata a mers un timp, dar în ultimii cinci ani din viaţa lui a stat la pat fără să se poată mişca sau vorbi. Eram elev de gimnaziu când am plecat prima dată să cumpăr pâine la oraş. Fălticeni mă fascina: visam îngheţatele la cupă, citronadele, alviţa, parcul, ecranul imens al cinematografului sau gazonul verde al stadionului. Tata mă dusese peste tot înainte de a se îmbolnăvi. Trebuia ca eu să ajung la oraş şi să fac aceleaşi cumpărături pe care el le făcea când era sănătos. Spre oraş se putea ajunge relativ uşor dacă te trezeai dimineaţa. La 4.30 ajungea în staţia Mălini autobuzul care se deplasa pe ruta Găineşti-Fălticeni. La ora 5 sosea şi autobuzul Văleni-Fălticeni. Ambele autobuze erau ticsite de navetişti, dar fiind două exista o şansă de a putea urca. La 6 sosea cel de-al doilea autobuz Văleni-Fălticeni. Acesta era plin de elevi navetişti, dar în perioada vacanţelor era aproape gol. Dacă nu reuşeam să urc în unul dintre cele trei autobuze mai aveam o şansă la ora 8.30 când soseau alte două autobuze dinspre Văleni şi Găineşti.
În oraş cunoşteam toate magazinele unde se vindea pâine. Uneori celor care locuiau la ţară li se dădea voie să cumpere cel mult patru pâini. Apoi doar două sau deloc. Pe mine nu mă întreba nimeni dacă locuiesc la sat şi puteam să cumpăr lejer patru pâini dintr-un singur loc. Şi în Fălticeni erau cozi la pâine. Luam magazinele la rând: magazinul de pe strada ,,2 grăniceri”, apoi magazinul de peste drum de complexul ,,Nada Florilor”, apoi ,,Alimentara” de pe strada ,,Maior Ioan” şi la sfârşit magazinul de pe strada,, Sucevii”’. Undeva trebuia să găsesc pâine, nu am venit niciodată acasă cu sacoşele goale. La unul dintre magazine era angajat ca gestionar Rică Chiselef , un consătean care se mutase la oraş. Când îl găseam la serviciu aveam ocazia de a cumpăra toată pâinea dintr-un singur loc. Omul nu îşi uitase vecinii, nu ignora nici măcar pe puştii satului. Tot de acolo cumpăram covrigi cu mac şi sare. Un covrig costa 1,25 lei, pâinea neagră era 4,25, cea împletită 4 sau 8 lei, iar franzelele 5 lei.
Marea problemă pentru mine era întoarcerea acasă. Fiind copil nu aveam nicio şansă de a urca în autobuzul de 14.30. Navetiştii se năpusteau şi îi dădeau la o parte pe toţi ceilalţi. Exista o singură alternativă: autostopul. Plecam la ieşirea din oraş şi aşteptam o maşină care se deplasa către Mălini. Poate o remorcă, poate o ambulanţă, rar un autoturism proprietate personală. Eram un copil vesel care ducea acasă două sacoşe cu pâine proaspătă. Printre pâini strecurasem ziare, reviste, cărţi, adevărate minunăţii imposibil de cumpărat în satul meu. Maşinile opreau. Oamenii mari ajungeau primii la portierele maşinii. Ei urcau, iar eu rămâneam. Ca să pot pleca şi eu către casă era necesar ca toţi oamenii mari să urce în maşinile de ocazie. Eram copil. Atunci am învăţat că aşteptarea nu este dureroasă, că trebuie să fii tare până la capăt îndiferent dacă deasupra ta se agită norii furtunii sau zăpezile sfârşitului de ianuarie. De obicei reuşeam să plec după vreo patru ore de aşteptat în caniculă sau în ploaie. Urcam în maşină şi strângeam la piept cele două sacoşe. Mirosul de pâine caldă se impregna în hainele mele. La plecarea din oraş priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a maşinii. Acolo vedeam pe Dumnezeu cum aleargă în spatele maşinii cu o pâine neagră în mâna stângă. Ştiam că va alerga după mine o viaţă întreagă. Ştiam.
Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu.


Eduard Dorneanu
Mălini-27 iulie-2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MĂLINI-VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 5

Dimineaţa se aşază flămândă în palmele Domnului. Roua se scurge printre degetele Lui şi răcoreşte gutuii, porumbul spintecat de grindină şi mormântul tatălui meu. Îngerii de noapte se retrag lăsând în urmă şoapte şi ecouri. Clopotul bisericii clatină liniştea. Respir adânc. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud şi înţeleg. Aud.
-Să te duci să cumperi patru kile de prune. Apoi să faci focul în soba din livadă. O să facem compot.
 Mama îmi dă indicaţii. Anul acesta nu avem niciun fruct. Va trebui să cumpărăm absolut tot.
-Cât costă un kil? Ştii?
-3,5 lei răspund eu.
-E prea scump, hotărăşte mama. Te duci şi cumperi direct de la maşină. Vezi că are prune de vânzare şi Gaie, ficiorul lui Larion Ţurlete.
-Păi nu e mort?
-Am spus ficiorul, nu mortul. Gaie vinde prunele cu 2.5 lei.
-Unde? Eu nu l-am văzut pe omul ăsta de vreo zece ani.
 Mama nu răspunde. Ia o plasă şi pleacă . O economie de 4 lei nu e puţin lucru. Asta înseamnă aproape costul a trei pâini sau a unui kilogram de făină albă.
 Aprind focul în soba de fier din livadă. Surcelele de brad pârăie. Milioane de ochi înlăcrimaţi primesc conturul magic al focului. Tai bucăţi de lemne verzi. Am nevoie şi de jar. Dimineaţa se topeşte ca o rugăciune rostită în genunchi în faţa unei prostituate decapitate. Plita sobei se încinge. Prin crăpăturile ei, iese fum şi flăcări subţiri.
-Mi-a făcut şi scăzământ, se bucură mama. Mi-a scăzut greutatea sâmburilor. Nu am plătit jumătate de kilogram.
 Asta este una dintre bucuriile mici ale zilei. Prunele nu sunt foarte coapte. Nu s-ar putea face din ele magiun sau dulceaţă. Sunt prune uriaşe, aduse de undeva din sudul ţării. În satul meu, prunii rodesc prune mici dar foarte gustoase. Anul acesta grindina a distrus tot rodul.
 Borcanele cu prune sunt puse în apa unei cratiţe uriaşe. Le las să fiarbă. Îmi iau ciocolata caldă şi mă aşez în cerdac, pe banca de lemn. Unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac traversează aleea de ciment crăpat. Pentru o clipă se opreşte şi mă priveşte în ochi. Ne ştim de mult timp. Nu îi este frică de mine. Pe zoană trece cu pas greoi un bătrân din satul vecin.Numele lui de familie este Pohrib. În fiecare zi vine de câteva ori până la magazinul vecinului meu. Intră în magazin şi cere o vodcă, apoi pleacă încet către casă. Face acest ritual de câteva ori pe zi. L-am cunoscut mai bine pe unul dintre copiii lui, pe Onu. Din păcate, Onu sau ,,Sfântul '' cum îi spuneau colegii de liceu s-a prăpădit de tânăr. Cred că nu a prins patruzeci de ani. Îmi amintesc cum în copilărie, mă amuzam pentru că Onu şi fratele său Bucurel erau îmbrăcaţi în general la fel: treninguri albastre cu dungi albe, groase, adidaşi cafenii şi fesuri verzi cu moţ. Erau băieţi buni, Dumnezeu să îi ierte că au murit amândoi.
-Să strângi bine capacele borcanelor, îmi strigă mama. Dacă se răsuflă nu mai e bun compotul.
 Dau jos cratiţa de pe plita sobei. Borcanele sunt fierbinţi, iar capacele se fixează greu. Le învelesc cu o pătură şi le las aşa un timp până le voi duce pe o poliţa aşezată deasupra beciului. Desfac o pungă de pufuleţi. Motanul Nero şi pisica Pufoasa vin în fugă şi aşteaptă să împart pufuleţii cu ei . Amândoi mănâncă lacom.
 Soarele străpunge armura verde a pământului. Îngerii de pază se târăie ca nişte şerpi căutând umbra blestemelor. Pe zidul bisericilor, culorile sfinţilor pălesc. Domnul îşi şterge palmele de rouă. Orfanii cern albastrul cerului. Livada mă strigă cu vocea firelor de iarbă. Aud şi înţeleg. Aud.

Eduard Dorneanu
Mălini, 25 iulie, 2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului.