vineri, 25 aprilie 2014

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 22


Plouă. Au trecut Sărbătorile de Paște ale anului 2014. Și Sărbătoarea sfântului Gheorghe. Astăzi este sărbătorit apostolul Marcu și Izvorul Tămăduirii. Multe sărbători. Multe patimi. Un singur cer.
Bat clopotele bisericii din Mălini. Se aud și clopotele bisericii din Pâraie. Și clopotele bisericii din Poiana Mărului. Le ascult cu atenție. Inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi. Nori triști îmbracă în armură întunecată cerul. Plouă. Încet. Ca într-un vis din care amintirile nu se pot aduna.
Gutuii nu au murit. I-am curățat de crengile uscate și au înfrunzit. Poate vor mai trăi un an. Zâmbesc. Clopotele bat neîncetat. Oamenii rostesc rugăciuni. Unele curate. Altele, nu. Pomii se roagă și ei împreună cu păsările. Rugăciunile lor sunt curate, smerite și fără de păcat. 
-Binecuvântează, Doamne, ziua de azi, spun pomii. Ziua de mâine. Zilele ce vor veni.
-Binecuvântează, Doamne, cerul de azi, spun păsările. Cerul de mâine. Albastrul ce va să vie.
-Binecuvântează, Doamne, satul meu, Mălini, spun eu. Binecuvântează, Bucovina.
Continuă să plouă. Se aud chemările unor vecini care au organizat o mică petrecere.
-Adî sarea ! uăăă. Hai măi răpidi cî vini noaptea.
-Aduc amu! Ai rabdare, ci urli așă?, di zîci cî ti-o mușcat mîța di-o copitî.
Oamenii râd. Se distrează. Ploaia devine un element decorativ. Vocile oamenilor se aud tot mai tare.
-Uăi, eu am făcut ceva cu viața me, se aude o voce bărbătească. Eu când am zâs cî fac, am fâcut. Cî doarî așă trebuie.
-Da uăi, îi răspunde o voce de femeie. Nu-i niminea ca tini. Numa’ tu șî preșîndintili Americii.
-Dapi’ cum.
Oamenii râd. Miroase a mici și a carne de miel pârlită pe grătar. Închid geamul și încerc să mă gândesc la altceva. Expresia ,,am făcut ceva cu viața me’’, mi-a adus aminte de un personaj tragi-comic din Mălini.
Cu vreo două decenii în urmă, consăteanul meu, Finuțu Chirpici, a plecat la muncă în străinătate. Finuțu era și este un bețiv notoriu. Singura muncă pe care ar putea-o face cu plăcere este dusul paharului plin la gură. Cu toate că a găsit de lucru, nu a putut munci alături de ceilalți români. L-au dat afară de peste tot. Chiar când se pregătea să revină în țară, trist și fără bani i s-a întâmplat ceva ieșit din comun. Într-o duminică, după ce a tocat ultimii bani pe băutură, Finuțu a fost lovit de o motocicletă chiar pe trotuar, în fața unui bar ticsit de lume. Motociclistul l-a pus într-un taxi și l-a transportat la spital. Finuțu avea un picior rupt din șold. Nici nu se punea problema asigurării medicale. Și totuși, motociclistul a rezolvat tot. Lumea spune că acel motociclist ar fi fost ba un înalt magistrat, ba un medic foarte cunoscut, ba un politician aflat pe val în acea vreme. Cert este faptul că Finuțu a declarat la spital că s-a lovit singur. Pentru asta, consăteanul meu, ar fi primit o sumă mare de bani de la motociclist. S-au vehiculat tot felul de sume, de la 20.0000 de dolari la 100.000. Finuțu a venit acasă vesel și un pic șchiop. Și-a cumpărat o mașină și a început să se laude peste tot cu isprăvile sale. Îmi amintesc multe întâmplări în care Finuțu a fost în centrul atenției. Odată, am plecat în sat să cumpăr suc de lămâie și am intrat în magazinul lui Harbuzaru.
-Nu am suc de lămâie, a spun Harbuzaru vesel. Nici nu o să aduc. Nu cumpără nimeni.
-Da’ ce bea lumea asta?, întreb vesel și mirat totodată.
-Cum ce? Tun, vodcă, bere. Băutură, doar nu o să bea suc.
-Păi da!, că s-ar otrăvi.
-Sucul are acid. Mi-a spus mie un medic de la Iași. A spus medicul:,, Nu bea suc Harbuzarule că te faci cât vaca. Sucul are acid. Mai bine bei o bere de casă ori un pahar de băutură naturală.’’
-A zis medicul să beți țuică? Nu cred. Medicii nu recomandă băuturile.
-Dacă îți spun! 
În magazin mai erau doi pădurari din Poiana Mărului care beau bere ,,Suceava’’ . După un timp a intrat și Lixandru Dropie, un vasluian care are rude în Mălini și vine des prin zonă.
-Am suc din ăsta verde, spune Harbuzaru. Vrei?
-Din ce o fi?, întreb sincer mirat. Arată ca un detergent.
-Kiwi. Sau mere, naiba știe.
Lixandru se apropie de tejghea și spune ceremonios:
-Bună ziua! Vreau cincizeci de grame de Alexandrion. 
-Nu desfac sticla de Alexandrion pentru cincizeci de grame, spune Harbuzaru. Poate vine careva și o cumpără. E singura sticlă de Alexandrion. Alta nu mai am.
-Bine, dați-mi o sută de grame, spune Lixandru.
-Dacă vrei toată sticla, bine. Vând doar cu sticla.
Îmi aduce un pahar de suc verde. Sucul are gust de apă stătută combinată cu ulei ars și pastă de dinți.
-Dom’ Harbuzaru!, ce porcărie e sucul ăsta? Ptui ! Bine că aduceți verzăciunea asta și suc de lămâie, nu.
-E bun, așa se bea în țările civilizate.Suc verde și cafea arăbească. Delicatese.
-Două sute de grame?, e bine, întreabă iar Lixandru.
-Ia omule o sticlă!, se supără Harbuzaru.
-E prea scump. Dați-mi cincizeci de grame de vodcă românească.
-Nu am măsură de cincizeci, răspunde Harbuzaru. Nimeni nu bea cu cinzeaca în Mălini. Poate la voi în Vaslui.
Pădurarii râd. Lixandru Dropie cumpără pînă la urmă o sută de grame din cea mai ieftină vodcă românească. După ce bea jumătate din ea, scoate dintr-o sacoșă de rafie un album cu fotografii.
-Uite!, îmi spune foarte politicos. Aici e fratele meu. A ajuns polițist în Statele Unite. Uite poze cu momentul când a primit insigna. Dincoace e împreună cu soția lui la un restaurant cu specific bulgăresc.
-E bulgăroaică nevasta lui?, se interesează Harbuzaru.
-Nu, e din Pătârlagele. E româncă.
-Și ce caută la un restaurant bulgăresc? Unul românesc nu era bun?
-Ba’ era bun. Nu știu de ce le place mâncarea bulgărească.
Pădurarii s-au apropiat și ei. Pozele cu fratele lui Lixandru trec din mână în mână. 
-Brava lui, spune Harbuzaru. Na, că a apărut și Finuțu. Să vedeți circ.
Finuțu a oprit mașina în fața magazinului. Era însoțit de părinții săi, toți îmbrăcați în haine de sărbătoare.Există oameni care atunci când sunt îmbrăcați într-un costum elegant arată mai rău ca niște cerșetori. Cam așa arăta, Finuțu: costumul negru îi flutura pe trupul slăbănog. Parcă era îmbrăcat cu haine de împrumut.
-Ăsta parcă e îmbrăcat cu haine de la mort, șoptește unul dintre pădurari.
Finuțu intră în magazin împreună cu părinții lui. Nu salută. Privește către Harbuzaru și comandă.
-Auzî uăi. Dă o navetă di vodcî româneascî. Tatăi!, ie naveta șî du-o la mașânî. Șî o navetî di jin. Dă șî o navetî di bere. I Paștili șî vreu sî mă distrez. Eu îs Finuțu din Mălini, uăi. Eu am făcut ceva cu viața me. Pi mine mă știe tătî lumea.
Harbuzaru simte că e rost de câștig și aduce rapid navetele cu băutură.
-Uăi!, strigă Finuțu. Dom’ Harbuzaru!, ci îi cu naveta asta?
Finuțu arată la naveta cu bere. Mă uit și eu. Nu văd nimic anormal. Se uită și pădurarii. Unul dintre ei își face cruce.
-Uăii!, eu îs Finuțu din Mălini. Pi mine nimi nu mă poate prosti. Eu am fost în tăti țărili din lumea asta. Am muncit cinstit. Lumea spune:,,aista i Finuțu din Mălini. Cel mai harnic om din lumi.’’. Patronu’ mă plăte cu cinci mii di dolari pi lunî, da eu am vinit acasî cî nu am vrut sî măi stau prin lumi.
-Unde se plătește cu cinci mii de dolari?, se enervează unul dintre pădurari. Da’ ce ai fost ministru?
-Uăi!, eu îs Finuțu. Patronu’ spune:,,Finuțu din Mălini, tu ești ca șî fratili meu. Na cheia di la casî. Na cheia di la magazân. Na cardu, meu. Îțî dau tăt ci am numa’ nu pleca’’.
-Da, fimeia lui nu ț-o dat-o?
-Uăi!, la mini fimeili stătea la coadî, uăi. Nu ni-o trebuit fimeea patronului. Uăi!, dom Harbuzaru, dă-ni altî navetî di bere cî eu nu beu bere ,,Suceava’’. Dă-ni ,,Ursus’’. Eu îs Finuțu din Mălini. Eu am făcut ceva cu viața me.
Părinții lui Finuțu au transportat în liniște navetele la mașină. Păreau umili, fără nici un fel de reacții.
- Dă-li căte o dublî di votcî, a spus Finuțu. Șî la oamenii din magazân, dă-li.
Pădurarii au refuzat. Și eu. Doar Lixandru s-a bucurat de pomana lui Finuțu. De la această întâmplare a trecut ceva timp. Finuțu a cheltuit dolarii, a vândut mașina și s-a certat cu părinții. De săptămâna trecută a rămas și fără curent electric. Finuțu nu a plătit la timp facturile. Omul guraliv de acum câțiva ani a ajuns un bețiv, bătaia de joc a satului. 
Ploaia s-a oprit. Miroase încă a carne pârlită pe grătar. Mă așez pe banca de lemn din cerdac și îmi ascult bătăile inimii. Da, inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi.


Eduard Dorneanu
Mălini, 25 aprilie 2014



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

miercuri, 23 aprilie 2014

SACRAMENTE NOI

a plouat în prima zi de paște
domnul a ridicat un uriaș perete
de o parte a lui joacă hora de pomană postmoderniștii 
și prostituatele îmbătate cu sângele delfinilor militari
de cealaltă parte a peretelui e doar catherine montegu
nuditatea ei nu poate fi acoperită
e nevoie de timp și de lumânări negre
țipetele ei sporesc contrastul
postmoderniștii rup carnea crucii și sanctifică limbajul corporatist
catherine acoperă-ți umbra îi strig gata să tai cu maceta aripi și nori
uite
mulțimea te numește alter deus îți cere să inventezi sacramente noi
mai importante ca învierea mai albe ca picioarele tale
mai albe

a plouat în prima zi de paște
catherine mi-a spălat hainele de sărbătoare în sângele martirilor uitați
îi mulțumesc deși simt că dragostea pentru mine îi întărește propriul cult
mă așez peste ea și strâng în brațe pământul
închide-mă în tine șoptește catherine
e nevoie de timp și de lumânări negre spun eu
desfă mai tare rugăciunea picioarele brațele
postmoderniștii beau sângele prostituatelor
Eduard Dorneanu
Mălini, 23 aprilie 2014



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

sâmbătă, 19 aprilie 2014

RUGĂCIUNEA TEMPLIERULUI

Purifică-mi suferinţa cu o nouă durere
Uneşte-mi sângele cu albastrul cerului Tău.

Leagă-mi singurătatea de zidurile Oraşului Sfânt
Ridică-mi umbra deasupra oricărei neputinţe.

altar viu să Îţi fiu. 
Eduard Dorneanu
Mălini, 30 octombrie 2011



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

miercuri, 16 aprilie 2014

BIOCENTRISM

e dimineață aseară nu am putut să văd luna roșie
norii s-au așezat deasupra albastrului asemeni filozofilor stoici
mda se mai întâmplă
poate că dacă m-aș fi rugat sfântului Telmo cine știe
ar fi rămas un petec de cer unde luna să poată sângera ca o adolescentă drogată
rămâne pe data viitoare
între timp voi aduna multă furie și desigur voi desena pe cearceaf eclipse inelare
cruci cardinale și sonare rezistente la previziunile doamnelor horoscopiste

mă loghez pe facebook
șaisprezece ego energie informațională
doamnele postează imagini cu pisici abandonate stări despre politicieni care au tulburări emoționale
sau locația crematoriilor unde se percepe un comision simbolic pentru clienții născuți în zile impare
lumea aleargă după un minim capital de imagine după un like
mda

mă retrag în habitatul convulsiv al ioanei
să nu îndrăznești să mă întrebi de luna roșie îi spun
intoarce-te pe partea cea bună și mărturisește printre gemete ierarhia răului
odată cu mine ioana
începe acum

Eduard Dorneanu
Mălini, 16 aprilie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

vineri, 11 aprilie 2014

,,7,63'' la Târgul de carte GAUDEAMUS Cluj-Napoca - 9-13 aprilie 2014

Pentru cine doreşte şi se află în Cluj-Napoca în perioada 9-13 aprilie 2014, o poate achiziţiona de la standul Editurii Eikon.


â

miercuri, 9 aprilie 2014

RĂCEALA PATULUI

ioana dacă ar fi să alegi între un lexem ascuțit asemeni unui cuțit de vânătoare
și o pedeapsă complementară ce ai face
ai număra alunițele mele și ai visa că ești metresa lui juan ponce de leon 
sau ai căuta semnele marelui benefic
gândește-te ioana 
acesta nu este un delict
știi tu
relația noastra ignoră rezultatele biopsiei sentimentale
voi presăra peste sânii tăi firimituri și miez de pepene galben

ioana reintră în starea de monomanie
degetele mele sunt singurul catalizator vibrațional care îi poate deschide 
picioarele și pleoapele 
mă iubești 
întreabă ea gata să îmi strângă singurătatea între coapse și răceala patului
infinit
ca și când dumnezeu mi-ar arde buzele

Eduard Dorneanu
Mălini, 9 aprilie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

Blutengel - Seelenschmerz

luni, 7 aprilie 2014

MAGIA CAFENIE ȘI ECHINOCȚIUL DE SFOARĂ



Sunt mirat că în anul Domnului 2014 mai există persoane care suferă pentru fotbalul de club românesc. De-a lungul timpului am văzut echipe care au adunat în tribune zeci de mii de susținători și apoi au murit la ceas de prânz dintr-o semnătură și o strângere de pleoape. Au plecat în umbra uitării Foresta Fălticeni, Unirea Urziceni sau Victoria București. Am dat doar trei exemple, dar există sute de echipe desființate, asimilate sau aruncate în nămolul diviziilor inferioare. Și totuși există oameni care suferă pentru fotbalul românesc. Hm...
Recent am participat la o discuție alături de câțiva domni care ( la fel ca trei sferturi din populația masculină a țării ) se pricep la fotbal și la politică. Am discutat despre o echipă care adună puncte în deplasare doar de la echipele cu nume ale țării, și culmea exact când îi ajunge cuțitul la os, adică atunci când e pe cale de a retrograda. Distinșii mei colegi în ale discuțiilor despre sport au înfierat pe conducătorii cluburilor, pe jucători, etc. I-am domolit oferindu-le o explicație la fel de ,,plauzibilă’’ precum ideea că România va ajunge în viitor o țară stabilă din punct de vedere economic. Sunt sigur că jucătorii unei echipe modeste nu pot deveni dintr-o dată și numai pentru un meci ,,genii bipede maradonisto-ronaldiene’’. Excludem această variantă deși în copilărie am citit despre o jună care se transforma în timpul nopții în prințesă. Probabil duduia avea probleme de personalitate și i se părea că e îmbracată frumos așa cum unii aud voci sau li se pare că văd fantome care dansează lambada. Bun, ne-am lămurit. Fotbaliștii care nu nimeresc poarta nici de la un metru au reușit să smulgă puncte unor echipe titrate. Cum asta ? Ei bine, eu bănuiesc că la mijloc este magia cafenie. Nu știți ce este magia cafenie? Nu pot să cred. Toată lumea a aflat de magia neagră, albă, gri deschis sau vânăt ecleric dar nu au auzit de magia cafenie. Bine, o să dezvălui câte ceva din această taină hasekiană. Magia cafenie este practicată de persoane binecuvântate de zei cu puterea de a fi ipocriți de la naștere până la depunerea certificatului de deces la primărie. Cum îi poți recunoaște ? Ei, aici e mai greu. Unii au cruci de aur în curți, alții locuiesc în palate și sunt pictați călare pe iepe zâmbărețe. Alții își fac implant de păr din doi în doi ani și aproape toți uită să își plătească taxele către stat. De ce ajung să practice magia cafenie? Ei !, asta acum. Să trecem peste. După ritual, jucătorii echipei prind puteri neobișnuite: ei primesc pase de la adversar chiar în careul mic, sunt faultați fără minge în careu și uneori pot înscrie cu mâna , cu urechea sau cu seringa de unică folosință. Așa se explică înfrângerile marilor echipe. Nimeni nu se poate opune magiei cafenii, nici măcar generalii unor armate care fac curat prin Afganistan sau pițigăieții care participă an de an la concursul Eurovision.
Magia cafenie poate fi combătută doar dacă în ziua în care are loc echinocțiul de sfoară o fată fecioară mânâncă optzeci de sarmale în Piața Universității. Din păcate fecioarele sunt tot mai greu de găsit, iar când are loc echinocțiul de sfoară nu știe nici dracu’. 
Cam asta este teoria mea despre victoriile în deplasare ale echipelor mici. Sunt mirat că în anul Domnului 2014 mai există persoane care suferă pentru fotbalul românesc de club. Mai ales într-o țară unde loviturile de pedeapsă sunt executate întotdeauna de șchiopi, de chiori și de agramați. 

Eduard Dorneanu
Mălini, 6 aprilie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

Draconian - A Rose For The Apocalypse (Full Album)

,,A Rose For The Apocalypse'' este un album relativ nou ( înregistrat în 2011). ,,Draconian'' propune ca și în celelalte albume ale sale un doom de calitate împletit cu un gothic metalic rarisim.

duminică, 6 aprilie 2014

Poets of the Fall - Beautiful Ones

ÎMPREUNĂ

m-am rătăcit în dormitorul ioanei
patul stă lipit de tavan iar lumina intermitentă penetrează tăcerea
și marchează un teritoriu din care lipsesc vânătorii de recompense
și pagina de sport
paharele cu lichior elimină spasmul
suntem bântuiți de narcisism ca într-o stare de confabulație
cu genunchii strânși la piept
în zvâcnet de cerceafuri și diamante neșlefuite
totul spus și înțeles în grabă
știi tu
rugăciuni masticabile pulsații vasculare
și evident nepotrivirile de agendă care ne împart labirintul
în șaisprezece câmpuri morfice
mă așez sub fereastră
gemetele ioanei se descompun în eufemisme
simt cum unghiile femeii pătrund adânc în nerăbdarea mea
îi strig numele
înainte de a fi împreună pentru o mie de veșnicii.




Eduard Dorneanu
Mălini, 6 aprilie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

vineri, 4 aprilie 2014

Poets Of The Fall - Sleep

O baladă rock curată. O melodie care curge fără a se baza pe repetarea obsesivă a unui refren. Multă sensibilitate. Ecou. Muzică.

joi, 3 aprilie 2014

MĂ GÂNDESC LA CE MĂ GÂNDESC

Patru sute douăzeci și trei de lei atât costă noua rochie a svetlanei
E foarte faină îi spun cam așa se îmbrăcau prostituatele în perioada interbelică
Da e perfectă
Poți convinge pe oricine să treacă de la pauza de cafea la starea de șoc anafilactic
și uite ce diversitate de culori
un adevărat indicator pentru starea de alienare care te cuprinde înaintea preludiului
da m-ai convins
limita frigidității este acum aproape un mit
o fractură de logică desprinsă parcă din frazele nefericite ale lui martin luther king
dar totuși rochia este foarte faină
are și buzunare unde pot fi păstrate chibriturile cu vârf afumat
la nevoie poți îndesa în dreptul burții și o carte de rugăciuni sau o cutie cu bomboane mentolate
nu nu vei semăna cu o mamă cangur hărțuită de metrosexuali
aerul ăsta de târfă drogată aruncată dintr-un portbagaj în altul îți poate aduce bucurii relative
patru sute douăzeci și trei de lei
svetlana ar putea să își cumpere în fiecare zi o astfel de rochie
femeia râde și se așază pe spate
la naiba
până la urmă dorința este o acțiune recurentă
svetlana întreabă
cine e martin și ce crezi că vrea
cine
martin cel cu frazele nefericite
aaa nu contează era un tip zgârcit care nu fuma nu bea și nu știa
cum să arunce pe fereastră hainele pătate cu nisip de clepsidră
mai bine închide ochii și ascultă cum mă gândesc
la ce mă gândesc
acum eduard
acum svetlana
acum


Eduard Dorneanu
Mălini, 3 aprilie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

miercuri, 2 aprilie 2014

MĂLINI-VOLUMUL1-CAPITOLUL 21

A doua zi a lui aprilie 2014 e friguroasă și tristă. Nu am putut dormi. M- a durut îngrozitor o măsea. Abia spre dimineață am reușit să păcălesc durerea și m-am visat într-o gară pustie, undeva în Suceava. Adusesem cu mine câțiva saci cu semințe de floarea soarelui pentru a hrăni câinii flămânzi ai orașului. Gara era pustie. Am deșărtat sacii în mijlocul încăperii, iar o mulțime de câini s-au năpustit asupra semințelor. Nu am văzut niciodată câini care să mănânce semințe de floarea soarelui. Doar aseară în vis.
Deși e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar șase rânduri.. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară și acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reușit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat șanțurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
-Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneți barabulili șî când vin înapoi le astup. Îi bini așă?
-Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoțesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ține calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele și marca. Mă întorc și duc în livadă lădițele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânță. Spre norocul meu apare și Brăduța Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
-Eduard, spune Brăduța. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
-Nu știu, nu l-am văzut.
-E mort di bat șî să țâni cu o mânî di gard și cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi și mă îndrept către el.
-Eduard, lasă-l în pace,spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alți zece proști ca el și să te dea în judecată că l-ai bătut degeaba.
-D’acum!, spune și Brăduța. Aiștia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuiește într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuți pentru faptul că se bat unii cu alții pentru te miri ce și apoi se judecă ani în șir. Bețivul pleacă și iese în șosea:
- Roatî, roatî roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul șoselei beat, ud pe pantaloni și fericit.
-Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
-Iaca m-am muls oleacî.
-Ghini ăi făcut.
-D-api cum !
Duc lădițele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci și unu de ani dar e harnică și neobosită. 
-Doamni Agiută !, spune Brăduța și începe și ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânță sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări așa că iau o lădiță sub brațul stâng iar cu dreapta înșirui cartofii pe șanțurile proaspăt trasate.
-Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
-Hai Eduardule!, îmi strigă și cireșul Ioana. Hai, nu te opri.
Nu mă opresc. Pământul se fărâmițează sub încălțămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga și ne privesc prietenos. 
-De unde veniți frumoaselor?, le întreb vesel.
-Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduța. Au cuib pi ulițî la poștî. Hai cî ni apucî Paștili.
-Hahahaha, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă și cu îngerii care ne veghează diminețile.
Îmi amintesc de a lui Buhai și de oamenii răi ai satului. Sunt mulți. Prea mulți. Îmi amintesc și de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulți ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăți de teren: una în Imaș și alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înțeles cu Gherguț Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana și la sfârșit de an să ne dea drept chirie câțiva saci de cartofi. Pămîntul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rândul nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el și a reușit să cultive chiar și cartofi. După revoluție, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
-Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
-Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoțit de un ,,îhh’’ care te îngrețoșa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
-Na, îhh, am vinit sî ni înțălejim. Că doară sîntem oamini din sat șî ni cunoaștim. 
-Cum adică să ne înțelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se așază pe un scaun.
-Îhh, îhh. Api noi ni-am înțăles sî îni dai doișpi prăjîni.Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî.Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
-Ți l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îți vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îți închiriez ție ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
-Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?
Îhh, îhh.
-Măi omule!, ești nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ți-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligație față de tine.
-Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanțî di mânî că atuncia așa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu șî am sî pun ca martori doi oamini morți și am sî aduc și pi alțî cară sî jiură cî o văzut cî ț-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî știii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învațat, îhh, îhh. 
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine și la icoana sfântului Nicolae agățată pe perete, deasupra capului meu.
-O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
-Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri șî am sî ieu canon mari șî gata. Șî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Așă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăț ci sî zâcî și a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri șî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Așă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deși aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Dar amenințările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citație. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pâmânt în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori ( care între timp decedaseră) și a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiați trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat și am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieșea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se miște, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marți. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulțime de cazuri, majoritatea divorțuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluție: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului și puterea banului. Fiecare caz era anunțat printr-un difuzor. Evident, nu se înțelegea nimic din ce anunța grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alții:
-Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorghești pi altî limbî?
Țăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii țărani se judecau între ei, alții dăduseră în judecată asociațiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniștea unei zile posomorâte:
-Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele școlare doar că aveau alte dimensiuni. În față stăteau avocații care își așteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau și o mulțime de gură-cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin așazisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemați pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuț Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp și prieten bun cu petentul Cârpărece.
-Eu spun numa’ șî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Așă sî mă agiuti Dumnezău șî Măicuța Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
-Spuneți ce știți, l-a îndemnat judecătoarea.
-În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece șî cu alțî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut niști pământ. Atuncia nu să făce acti așă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să știțî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî șî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
-Pentru 12 prăjini unde creșteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
-Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania șî trăie’ acolo cu o nemțoaică oleacî mai tânărî ca el șî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
-E vorba de domnul aici de față?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
-Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
-În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
-Sî mă batî Dumnezău dacî nu i aista adevăru’.
-Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus și eu. Omul acesta este un mincinos.
-Domnule Botosu, mărturia mincinoasă se pedepsește, a spus și judecătoarea.
-Aista i adevăru’, rostește aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî așe o fost.
-Aveam doișpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceaușescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în țară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
-Eu am fost di fațî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt șî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
-Unde era?
-În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocații aflați în băncile din față aveau fețele roșii de la cât au râs. Nu am înțeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au avut fiecare o altă poveste. 
-Și Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mișca?
-Binențăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta. 
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbașa a încurcat și mai rău declarațiile anterioare:
-Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moșucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard șî ni-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tățî la restaurantu’ din șentru și ni-o omenit. Nie ni-o dat suc șî biscuiți. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moșucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească și cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu și Grivea au murit înainte de vreme. Uzbașa trăiește dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secția de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoși mai ales pentru că acționează în haită.
-Gata, spune mama. Am terminat treaba. 
Mă așez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineață. Închid ochii și îmi mușc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureț. Deschid ochii și văd cum din palmele Lui curge sânge și apă proaspătă. Mult sânge. Mult.


Eduard Dorneanu
Mălini, 2 aprilie 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.