31 Martie 2012.
Afară o primăvară vicleană îndeamnă la iubire şi eres. Înverzesc pădurile, mormintele, amintirile. Sufletul cere poezie simplă şi curată. Ultima zi de martie e una în care fiecare vers scris din inimă îl strigă pe Nichita. Poetul trăieşte prin poezie. Poezia trăieşte prin sentiment şi mesaj. Mesajul face diferenţa dintre cuvinte şi necuvinte. . .
Prima poezie a lui Nichita citită de mine a fost ,,Pierderea ochiului''. Copilul care eram a rămas uimit în faţa versurilor. Am citit poezia de mai multe ori. A doua zi am recitit-o: era la fel de frumoasă iar eu la fel de mirat.
PIERDEREA OCHIULUI de Nichita Stănescu
,,Aş ciocăni cu unghia până când
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul până când
mi s-ar toci.
Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
"Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vârful ei,
de ce să-l spargi?"
Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.''
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul până când
mi s-ar toci.
Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
"Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vârful ei,
de ce să-l spargi?"
Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.''
Am înţeles atunci, deşi eram un puşti dintr-un sat pierdut în munţii Stânişoarei, că Nichita era un Poet, unul din acei oameni care arde pentru fiecare vers. L-am simţit uman şi divin în acelaşi timp, nefericit şi bolnav de absolut, rebel şi frate al verbului nepătat. Am căutat să înţeleg de ce simplitatea versului său e atât de frumoasă. Eram copil. Nu ştiam că Poetul e pe o frecvenţă spirituală specială. Eu doar citeam. . .
Apoi mult mai târziu am citit "Tot universul era albastru şi gol''. După prima lectură ştiam poezia pe de rost.
TOT UNIVERSUL NOSTRU ERA ALBASTRU ŞI GOL de Nichita Stănescu
"Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.
Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii...
Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.
Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.''
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.
Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii...
Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.
Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.''
După treizeci de ani de la citirea primei poezii având ca autor pe Nichita Stănescu am scris şi eu o modestă poezie. Apoi altele. De ce s-au întâmplat toate astea? Pentru că, în copilărie, un Poet m-a făcut să iubesc necondiţionat poezia. Astăzi ştiu că versurile sale sunt stări şi trăiri. Nichita este Poetul. Poezia sa este apa vie a liricii româneşti. Deşi a plecat să ,,moară puţin'', cuvintele sale au rămas mărturie pentru creaţia sa.
Afară o primăvară vicleană îndeamnă la iubire şi eres. Înverzesc pădurile, mormintele, amintirile. . .
