marți, 26 februarie 2013

DOZA DE INDIFERENŢĂ


diana este un rol multiplicat pentru fascinarea bărbaţilor
care îşi vând moartea pe o doză de indiferenţă
adolescenta a fost crucificată în amintirea sfinxului
picioarele i s-au odihnit în baia vulgară a miniaturiştilor
acul seringii devenise un eufemism aproape holistic
în urma lui picturile murale se desfăceau în flashuri
pe pereţii capelei unde slujba de botez a diavolului
este oficiată de mafia rusă
nu există urme de pragmatism după ce garoul a fost strâns la maxim
diana se alătură femeilor care aşteaptă în picioare apelul de noapte
dumnezeu foloseşte bertillonajul ca armă secretă
târfele drogate îşi sărută unghiile netăiate
răpirea liniilor curbe
închide paranteza deschisă sub ameninţarea fericirii
Eduard Dorneanu
Mălini,9 februarie, 2013 

luni, 25 februarie 2013

COTĂ DE ABSURD

fiul lui oenus vinde aruncătoare de flăcări pe acoperişul operei
moirele completeză chitanţe de mână
ioana pariază pe victoria echipei oberwart gunners
prostituatele din vitrina crematoriului
strâng semnături pentru a revendica un sfert
din tezaurul emoţional pierdut de episcopii postmodernişti

drogaţii au rămas stăpânii infernului virtual
fotografiile lor asalteaza covrigăriile
atelierele de reparat atacuri cerebrale
şi centrele de reeducare a semafoarelor

cota de absurd din mesajele ioanei
deschide poarta săptămânii
conjugarea melatoninei poate reîncepe

Eduard Dorneanu
Mălini,25 februarie, 2013

sâmbătă, 23 februarie 2013

TREI ROLURI ANTOLOGICE


Îmi plac actorii care interpretează personaje şi nu se joacă pe ei înşişi. De-a lungul timpului am vizionat tot felul de ciudăţenii, atât în cinematografia naţională cât şi în cea străină. Îmi amintesc scena ridicolă din filmul ,,Actorul şi sălbaticii” unde, pe scena unui teatru din anii ’40, se dansa după o muzică a anilor ’70. Unii actori se interpretează pe ei înşişi în filmele cu indienii comanche, urşii polari sau extraterestri. Asta nu ar fi foarte grav pentru că sălbăticia şi animalele nu sunt pretenţioase. Ce enervează cu adevărat este prestaţia actoricească din filmele istorice sau din cele care ecranizează romane foarte cunoscute. Burebista (George Constantin) se adresează ironic asemeni unui activist de partid la o plenară plictisitoare, discursul său este unul aproape socialist, iar marele actor nu îmi pare credibil, dimpotrivă. Costică Carastase nu seamănă nici pe departe cu Constantin Tănase, ci este un Toma Caragiu exilat printre comunişti şi legionari. Exemplele ar putea continua. Voi evoca în continuare trei actori care au reuşit să mă impresioneze printr-o evoluţie spre superlativ în trei pelicule din anii’70-’80: Constantin Dinulescu ( druidul Breza) în ,,Burebista”, Sergiu Nicolaescu (Leonida Pascalopol) în ,,Felix şi Otilia” şi Gheorghe Dinică (Diplomatul) în ,,Prin cenuşa imperiului”.
Constantin Dinulescu a avut un rol secundar în ,,Burebista”, dar unul credibil. Filmul are o distribuţie fabuloasă. La prima vedere ai spune că un astfel de film istoric în care joacă actori ca: George Constantin, Ion Dichiseanu, Alexandru Repan, etc. nu poate fi decât unul de mare succes. Vizionarea filmului m-a dezamăgit complet. George Constantin avea discursuri politice, Ion Dichiseanu aducea veşti science fiction despre Spartacus, geto-dacii se foloseau de eclipse pentru a învinge pe celţi. Geto-dacii semănau foarte bine în comportament cu indienii apache din cărţile lui Karl May. Toţi erau filosofi, buni luptători, vizionari şi aveau un discurs aproape socialist. Personajele filmului pierd din credibilitate. Oricât ar încerca actorii să ascundă tenta politică a filmului, aceasta iese mai mereu în evidenţă . Druidul Breza are ,,şansa” de a nu fi un personaj principal. El apare doar în prima parte a filmului şi datorită unui Constantin Dinulescu foarte expresiv, îi domină pe ceilalţi. Breza are stil, este un vocal moderat, poate trece de la o stare la alta cu o uşurinţă ieşită din comun. Distribuţia filmului ,,Burebista” a fost grandioasă, dar atât. Constantin Dinulescu este posesorul unui arsenal artistic greu de egalat: dicţie perfectă, modulare a vocii în funcţie de cerinţe, o expresivitate gen Nicholas Cage. În ,,Burebista”, replicile scurte l-au avantajat. Recomand celor care încă nu au văzut filmul ,,Burebista” să urmărească prima lui parte, chiar şi doar pentru a întâlni un Constantin Dinulescu absolut magistral.
Pe Sergiu Nicolaescu l-am văzut în multe filme, unele mai reuşite, altele mai modeste. Cred că rolul vieţii lui l-a jucat în ,,Felix şi Otilia”, în regia lui Iulian Mihu. Nu m-a impresionat ca boxer în ,,Ringul”, nu am fost un fan al filmelor în care interpreta comisari, dar în rolul lui Leonida Pascalopol a fost magistral. ,,Felix şi Otilia” a avut în distribuţie alături de Sergiu Nicolaescu pe Violeta Andrei, Gina Patrichi, Marin Moraru, Julieta Szonyi, Radu Boruzescu, Gheorghe Dinică (excepţional a jucat), etc. Leonida Pascalopol l-a dominat pe Felix . Sergiu Nicolaescu s-a transpus în rolul personajului jucat cu un firesc dezarmant. Leonida este un aristocrat care se impune prin eleganţă. Otilia, Costache Giurgiuveanu şi Felix fac parte dintr-o altă lume. Pascalopol este un personaj rar, un exponent al unei lumi pe cale de dispariţie. Rolul jucat de Sergiu Nicolaescu este un rol de compoziţie, unul foarte greu de interpretat. Filmul merită vizionat chiar dacă personajele principale au o prestaţie mai degrabă modestă.
Gheorghe Dinică a fost genial în rolul Diplomatul din filmul ,,Prin cenuşa imperiului”. Nu exagerez cu nimic când spun asta. Personajul are haz, ironie, este inteligent şi cameleonic. Trădează şi sare în ajutor. Suferă şi speră. Este un personaj viu. Filmul trăieşte prin fiecare gest al lui Dinică. Replicile îi sunt aşteptate, dorite. Apreciez în mod deosebit regia lui Andrei Blaier şi muzica lui Radu Şerban.
În cinematografie este timpul unei primeniri la nivelul percepţiei. Nu vom putea merge la infinit cu teoria care spune că a existat o generaţie de aur distribuită în filme de excepţie. Înainte de 1989 au existat filme şi filme. Exagerările nu îşi au rostul. Şi în România, ca oriunde în lume, filmele de mare valoare şi rolurile interpretate impecabil sunt rare. Noua generaţie de actori are reprezentaţi foarte talentaţi, unii dintre ei au primit deja recunoaştere internaţională. Nu sunt de acord cu monopolizarea emisiunilor legate de cinematografie de către actorii trecuţi de o anumită vârstă. Respectăm şi iubim actorii indiferent de vârstă, etnie sau sex. Cred că este timpul pentru o discuţie sinceră despre cinematografie. Filmul românesc nu este un subiect tabu.
Eduard Dorneanu
Mălini, 7 februarie, 2013 

CREŞTINISMUL TABLOID

Suntem creştini. Ne batem cu pumnul în piept atunci când cineva ne pune la îndoială credinţa. Ridicăm mii de biserici în fiecare an. Numărul preoţilor întrece pe cel al medicilor. Religia se predă în şcoli iar clerul este plătit de la buget. Învăţăm pe de rost zeci de rugăciuni, postim , ne spovedim şi iar ne batem cu pumnul în cap, pardon, în piept. Suntem creştini. Dumnezeu ne sfinţeşte apa, casele , maşinile, amantele şi conturile de facebook. Dumnezeu ne învaţă să ne iubim aproapele, iar noi conştientizăm asta dar alegem să punem mai presus de toate nevoile strict personale. Suntem creştini. Sentimenetele noastre sunt amestecate. Nestatornicia, răutatea şi egoismul conturează omul de succes.
Una din reţetele care aduc bani în zilele acestea este următoarea: se aduce într-un platou de televiziune o domnişoară grasă, cu un grad de inteligenţă comparabil cu al unei femele sconcs. Lumea se adună ca la urs, iar vedete din showbiz îşi bat joc de sărăcia şi mintea lipsă a domnişoarei obeze. Sunt permise şi intervenţiile unor politicieni care îşi pot începe campania electorală folosind obrăznicia ca slogan senzaţional. Raitingul creşte. Reporterii de teren pătrund în casa domnişoarei grase. Raitingul devine uriaş. Lacrimile din ochii victimei nu impresionează. Sărăcia doare. Raitingul stabileşte un nou record.
Suntem creştini. Avem cale deschisă către rai. Îngerii fac recensământul credincioşilor la fiecare slujbă de duminică. Suntem credincioşi, fireşte. Dumnezeu ne sfinţeşte garderoba, diploma de bac, blogurile şi conturile de facebook. Creştinismul tabloid prinde în plasa lui prieteni ipocriţi şi umbre. Apocalipsa este deja legendă. Ne transformăm în oameni fără suflet. Zi de zi.

vineri, 22 februarie 2013

NINSOARE ŞI FUNERAL DOOM

ninsoare şi funeral doom
palmele mele trec dincolo de scutul antisuicid
al ioanei

sintagmele se divid în vocale gemute cu privirea la perete

ioana spune
iar am visat că eram legată de o statuie care plângea
dacă se mai repetă de multe ori visul ăsta o să ajung
dependentă de fiecare dimineaţă
statuia se întindea până la circumvoluţiunile creierului lui iisus
apoi revenea lângă mine
asta se petrecea într-un amfiteatru plin de prostituate
fiecare dintre ele avea o carte în mână

întreb cu ochii la sânii ioanei
şi statuia

statuia plângea
după ce ai disecat creierul domnului
diferenţele de fus orar nu te mai sufocă
durerea este un elixir care şterge imaginile de lupanar
ale ultimei zile

ninsoare măruntă şi funeral doom
patul sângerează sub apăsarea pintenilor.

Eduard Dorneanu
Mălini, 22 februarie, 2013 

miercuri, 20 februarie 2013

ROCADĂ ÎN BUNDESLIGA


Duminică 3 februarie
Am de ales între două meciuri care par foarte interesante. În campionatul Germaniei, Bayer Leverkusen primeşte vizita campioanei en-titre, Borussia Dortmund. Meciul pare a fi unul de mare luptă. Pe un alt canal de sport este televizat cam la aceeaşi oră, Anderecht Bruxelles-Standard Liege. Şi acest meci pare a fi unul interesant, mai ales că echipa din Liege are ca antrenor pe Mircea Rednic. Aleg totuşi meciul din Bundesliga.
Pentru prima dată în acest an pe BayArena toate biletele au fost vândute. Fanii lui Bayer nu sunt de obicei foarte vocali, dar la acest meci particaparea emoţională pare a fi maximă. În ciuda ploii mărunte gazonul se prezintă ireproşabil.
Primele nouă minute ale meciului au fost de-a dreptul explozive: Marco Reus înscrie cu un lob perfect, iar Blaszczykowsky transformă lovitura de pedeapsă acordată cât se poate de corect de arbitrul de centru, la atenţionarea unuia dintre tuşieri. Meciul nu este tensionat, fazele de poartă apar ca urmare a unor acţiuni de creaţie. Lejeritatea cu care Borussia atacă pe flancuri produce adeseori panică în compartimentul defensiv al echipei din Leverkusen. Bayer reuşeşte egalarea datorită unui joc în care imaginaţia mijlocaşilor centrali a fost determinantă. Reinartz înscrie de două ori şi cei din tribune speră chiar la o victorie. Borussia trece la contraatac, iar Lewandowski schimbă pentru ultima dată scorul pe tabelă :2-3. Borussia ratează şi un penalty, dar diferenţa de viteză şi mai ales lejeritatea cu care poate construi la mijlocul terenului dovedesc superioritatea echipei din Dortmund.
Cât de importantă poate fi această victorie pentru Borussia? La vârf, campionatul este aproape încheiat. Bayern Munchen se pare că va fi noua campioană a Germaniei. Cele trei puncte propulsează Borussia pe locul 2, la 12 puncte în spatele liderului. Echipele de pe primele trei locuri din Bundesliga merg direct în grupele Champions Leaque, asta înseamnă un câştig de minim 25 milioane de euro. După ce anul trecut, Borussia devenea campioană, acum această victorie nu poate fi decât una asupra moralului. Rocada în clasament făcută cu Leverkusen nu îi permite să spere la un miracol care să o poată ajuta în a lupta pentru titlu.
După un astfel de meci în care timpii morţi au lipsit cu desăvârşire nu mai am chef să urmăresc finalul partidei dintre Anderlecht şi Standard. În fotbal ca şi în iubire nu poţi alege să începi cu finalul.
Eduard Dorneanu
Mălini,5 februarie, 2013

duminică, 10 februarie 2013

ÎMBRĂŢIŞARE DE TAINĂ


umanul este hotarul
dintre
vinovăţie şi defetism
dumnezeu ucide martorul direct al fracturării cinicului
şi lasă de planton ipotezele pesimiste
imperativele însoţesc cronologia stigmatelor
iubirea noastră este asimilată unei capturi de război
nivelul de compasiune al îngerilor
depresurizează îmbrăţişarea de taină
sub ploaia otrăvită a ochilor divini
acceptăm morfemele superficialităţii
Eduard Dorneanu
Mălini, 4 februarie,2013

sâmbătă, 2 februarie 2013

7,63 ( Cântece vechi şi picioare lungi )


Mă doare îngrozitor gâtul. Am dormit strâmb şi am visat o poetă obeză care are pretenţia că scrie poezii erotice postmoderniste. În vis era goală şi bătea disperată la uşa unei camere de hotel. Ciudat este faptul că nu m- am gândit niciodată la respectiva doamnă ca la un trofeu de o noapte. Mă îmbrac în grabă şi plec spre a mă întâlni cu Mirela. Mergem să vedem un bar, în Suceava. Doi somalezi au deschis un pub unde se cântă numai melodii vechi. Urc în maşina Mirelei. Mă sărută apăsat pe buze.
- Somalezi? Cum naiba să deschidă doi somalezi un bar în care se cântă muzică veche? Mi se pare prea de tot.
- Da’, nu mă poţi întreba ce mai fac sau să îmi spui că ţi-a fost dor de mine?, se supără Mirela.
- Scuze!, nu îmi iese din cap faptul că patronii localului sunt somalezi.
- Căpcăunule, gândeşti ca Burebista. Dacă erau americani, nu îţi puneai întrebări?
- Cred că nu.
Mirela conduce cu grijă. Renunţ la a mai privi imaginile de afară şi privesc picioarele femeii.
- Te uiţi la picioarele mele?, întreabă Mirela.
- Doamne fereşte! Cum mi-aş permite! Nu vreau să afle soţul tău.
Mirela se îneacă cu guma de mestecat. O lovesc pe spate. Opreşte maşina şi mă sărută. Puştanii care merg la şcoală pe marginea şoselei au scos telefoanele gata să ne filmeze sau să facă poze.
- Hai de aici! Ne trezim mâine cu poze pe tot netul.
- Nu îmi pasă!, spune Mirela. Deloc nu îmi pasă.
Mă prefac că o cred. Îi sunt recunoscător pentru faptul că s-a îmbrăcat atât de provocator. O mângâi pe genunchi. Simt cum tremură de plăcere.
- Şi cine e solist la acel faimos local condus de iluştrii domni din Africa?
- Un tip din Chişinău şi verişoara mea, Luminiţa. O ştii. Vara trecută încă defila pentru o casă de modă din Bucureşti.
- Nu ştiam că e şi cântăreaţă.
- Nu a mai cântat, dar se pricepe foarte bine. Săptămâna asta este în probe, iar dacă va plăcea la clienţi va fi angajată. Va câştiga două mii cinci sute de euro pe lună.
- În Suceava? O tipă de care nu a auzit nici dracul?
- Nu fi nesimţit, căpcăunule! Puţină lume poate cânta muzica anilor ’60-’70.
- Numai meseriaşul din Chişinău şi fostul manechin Luminiţa. Trebuie neapărat să văd asta!
- Acolo mergem. Te vei convinge. Florile de pe bancheta din spate sunt pentru ea.
- Cum adică?
- Cum adică… Să i le dai după ce va cânta ceva! Te rog!
- Nu eşti sănătoasă, Mirela. Nu degeaba am visat urât astă noapte.
- Da’ ce ai visat, căpcăunule?
- Lasă, nu mă mai întreba!
O mângâi în continuare pe genunchi. Mirela virează dreapta şi parchează pe câmp la vreo sută de metri de şosea. Buzele ei nu găsesc nici un loc de odihnă pe trupul meu. O aud cum ţipă de plăcere. Îi place. Îi place foarte mult. Timpul ne scoate hainele incomode şi ne protejează de restul lumii. Mirela oftează şi ţipă mai tare. Suntem navetişti în paradisul interzis. Îngeri legaţi la ochi întorc clepsidră după clepsidră.
După o oră, Mirela reporneşte maşina. O mângâi pe genunchi.
- Termină, te rog! Nu vom mai ajunge la Suceava. Am promis Luminiţei. Altfel mergeam cu tine direct la hotel.
- Bine, hai la domnii somalezi! Abia aştept o cântare zulu.
Mirela râde. Mă gândesc la soţul ei care se crede un fel de stăpân absolut. Intrăm în ceaţa oraşului. Ne strecurăm printre maşini de taxi, microbuze, jeepuri mizerabile şi pietoni care traversează pe unde le trece prin cap. Parcăm în faţa localului. Înăuntru număr treizeci şi şase de mese, majoritatea ocupate. Trupa cântă binişor, iar solistul pare a avea voce. Engleza lui este cu accent moldovenesc, dar nu contează. Ni se ia comanda de către o chelneriţă îmbrăcată în costum popular.
- Doar săptămâna asta vor mai avea mese. De luni vor aduce caroserii de maşini. Va semăna cu localul din ,,Pulp fiction”.
- Filmul?
- Da, filmul.
- Îl vor aduce şi pe Travolta?
- Nu fi nesimţit, oamenii vor să facă aici o afacere ca lumea!
- Chelneriţa este îmbrăcată în costum naţional. Cum explici asta?
- E caştoc. Lasă aşa!
- Caştoc?
- Da, adică fain.
Chelneriţa îmi aduce vodcă în loc de Martini. Mirela îmi arată obrazul, aşa că nu mai spun nimic. Vodca are un gust mizerabil. Solistul cântă ,,Crying in the chapel”, melodie care a fost şi în repertoriul lui Elvis. Unul dintre patroni apare la braţ cu Luminiţa. Somalezul este îmbrăcat cu o haină verde, iar în cap are un fes care poate fi confundat foarte uşor cu un ciorap. Luminiţa poartă o haină de blană albă, fustă foarte scurtă, ciorapi albi, cizme albe. Bărbaţii înghit în sec. Picioarele Luminiţei sunt mai lungi ca un mandat de parlamentar. Somalezul se aşază la o masă.
- Zici că e adus de la Armata Salvării, risc o remarcă.
- Este foarte bogat, îmi răspunde Mirela.
- Pot să jur că e îmbrăcat de la second-hand.
- Nu pune baza pe haine.
- Da’ pe ce?
- Gura, va cânta Luminiţa! Nu uita de flori!
Luminiţa se dezbracă de haine. Rămâne într-un sacou alb. Fusta scurtă îi lasă la vedere picioarele care devin ţinta lunetiştilor rămaşi cu gura căscată. Primele cuvinte pleacă, via microfon, către noi:
- Ghini aţi vinit! O sî vî cânt melodii vechi şî celebre.
Dintr-o dată vodca nu îmi mai pare atât de rea. Mirela îşi aprinde o ţigară şi priveşte în jos Luminiţa continuă prezentarea:
- Pentru început o sî vî cânt ,,Ai got iu beib” de Cher.
- Ce-a zis?, întreb eu foarte curios. Beib?
Mirela nu mai spune nimic. Aprinde o altă ţigară.
- Şubidubi du, începe Luminiţa.
Oamenii încep să râdă. Picioarele Luminiţei nu mai sunt atât de interesante. Are voce, dar nu poate pronunţa corect cuvintele în limba lui Beckam. Cei din spatele nostru râd continuu. Luminiţa continuă să cânte într-o limbă haioasă, ridicolă:
- ,,Zei se u lova unt pai ză ren”.
Simt că mă sufoc şi plec la toaletă. În prima cabină, a intrat şi somalezul. Fără niciun fel de frică şi-a ridicat mâneca şi a scos din buzunar o seringă. Nu mai aştept urmarea. Plec înapoi în sală.
- ,,Zo leţ zei sai iu hair it tu lung”, continuă Luminiţa.
Oamenii se distrează. Unii sunt vineţi de la prea mult râs.
- Te duci şi îi duci florile!, îmi spune Mirela. Dacă nu i le duci, mă supăr!
- Or’ să se uite ceilalţi ca la urs.
- Să se uite! Te implor, du-i florile când termină de cântat!
Iau florile şi mă gândesc că visele urâte prevestesc catastrofe. Mă doare îngrozitor gâtul. Luminiţa a terminat de chinuit publicul. Unii aplaudă, mai mult în glumă. Ajung lângă ea şi îi şoptesc:
- Eşti nemaipomenită! Felicitări!
- Mersic, răspunde Luminiţa. Ci flori frumoase ăi adus, uăi. Mersic.
Somalezul se întoarce la masă. Are o privire de om nebun. Mirela achită nota de plată. O întreb dacă mai rămânem. Face semn că nu.
Luminiţa continuă:
- În continuari o sî vî cânt ,,Mistăr Tamburine” di Ză Bird.
Tinerii mor de râs. Unii dau telefoane la prieteni ca să vină în local pentru a vedea ,,spectacolul”. Somalezului i se face rău şi leşină. Tinerii de la mesele de lângă uşă fug fără să mai achite consumaţia. Luminiţa şi chelnerii îl duc pe somalez afară pentru a-l transporta la spital.
- Tocmai când trebuia să ne cânte ,,Mistăr Tamburine”!!
- Nu fi căpcăun nesimţit!, se supără Mirela.
Ne despărţim trişti. Genunchii ei încă ard. Mă sărută îndelung. Ştiu că nu ne vom reîntâlni prea curând.
Eduard Dorneanu
Mălini, 30 ianuarie, 2013

,,7,63'' în revista ,,Timpul'' (nr.166,ianuarie 2013 )


Vă invit să citiţi numărul din ianuarie 2013 al revistei ,,Timpul'', editată de Fundaţia Culturală TIMPUL, cu sprijinul editurii Adenium din Iaşi - Director general: Gabriel Cucuteanu. Pe mine mă puteţi citi la paginile 18-19, unde am publicat proză din ciclul ,,7,63''.

INDIFERENŢA ORAŞULUI


ingrid pălmuieşte indiferenţa oraşului
unde lupanarele mestecă orfani şi le scuipă virginitatea
în apropierea grilei de start
sub protecţia imunităţii morale
proxeneta obeză spune
conştiinţa superioară este un derapaj
cenuşa nu are corespondent în formele vii
părinţii filocalici ne-au lăsat moştenire puterea lumească
impertinenţa semnelor în apa sfinţită
anamneza anilor lui barabas
ciorapii negri trec peste cuvinte
apatia sedează ideile aflate în travaliu
ingrid caută intrarea în crematoriul ultimei credinţe
profeţii se ascund în spatele tabelei de marcaj
prostituatele continuă să parieze pe victoria
celor şaisprezece mercenari
Eduard Dorneanu
Mălini, 30 ianuarie, 2013