Sunt trist. Voci baritonale înfig semne de întrebare sub pleoapele amantelor aflate în sevraj. Jucăriile cu ochi albaştri numără banii şi zâmbesc icoanelor de pe noptieră. Fumul de ţigară se strecoară dincolo de labirint ca un steag al unei armate căzute la datorie. Sunt trist.Foarte trist.
Ajung în autogara din Fălticeni în jurul orei cinci. Sunt împreună cu o persoană care vrea să trimită un pachet la Bucureşti. Aşteptăm autocarul care vine dinspre Suceava. Nu am răbdare să aştept în maşina celui cu care am venit şi întru în restaurantul cu program nonstop din incinta autogării. În local, trei oameni comentează cu voce tare ultimile ştiri. Încerc să intru la toaletă dar uşa este încuiată.
-Fără consumaţie, nu intraţi.
Barmanul este înalt, mustăcios şi burtos. Îl cunosc: e fan Fiorentina Florenţa, se crede cunoscător în ale politicii şi îi place să se bată cu beţivii.
-Bine, răspund eu. Cumpăr un suc.
-Nu ajunge. Trebuie să consumaţi de minim cinci lei.
-Două sucuri.
-Tot e prea puţin.
-Trei sucuri atunci.
Cei doi clienţi mă privesc ciudat. Ambii sunt foarte în vărstă. Mâinile bătrânilor tremură pe sticla murdară a paharelor de vodcă. Pachetul cu ţigări netimbrate stă şi el pe masă ca un trofeu ce nu poate lipsi la prima oră a dimineţii.
Primesc cheia. Bâtrânii reiau discuţia cu patos exagerat. La revenire, barmanul îmi pune în faţă trei pahare cu suc alb, probabil de lămâie. Iau paharele şi mă aşez la o masă sub privirile consternate ale bătrânilor.
-Sucari nu am mai văzut până acum, spune unul dintre cei doi, care răspundea la numele de Ticu. Cum poţi domle’ să bei atâta suc, aşa de dimineaţă?
-Ha,ha, ha!, râde şi Marin, al doilea bătrân.
-Lasă omul în pace!, se răsteşte barmanul. A plătit, are dreptul să consume. Ce voi credeţi că pe lumea asta sunt numai iubitori de rachiu şi vodcă? Mai bine, băgaţi la cap ce vă spun eu: preşedintele nostru e ăl mai tare dintre toţi. Aţi văzut că aduce acasă morţii din Africa?
-Mare brânză!, răspunde Marin. Aduce acasă doi morţi. Ce e aşa de ieşit din comun? Că doar nu îi aduce pe mătură ca Samanta.
-Măi tataie, îi aduce din Africa. Tu ai idee cum e în Alberia?
-Ce e aia Alberia?, întreabă Ticu.
-Alberia, măi. Alberia e ţara unde au murit eroii noştri.
-Nu am auzit de aşa o ţară, spune Marin. Şi de ce mă rog frumos sunt ăştia eroi? Cu cine au luptat ei de tam-nesam au devenit eroi? Ce au luptat ca mine la Cotul Donului?
-Unde dracu’ ai fost tu la Cotu Donului, se enervează barmanul. Nu ai mai mult de şaptezeci de ani.
-Ba am fost.
-Ia dă buletinul încoace să văd ce vârstă ai.
-Da’ ce trebuie să îţi dau eu ţie raportul? Da’ cine eşti tu? Am luptat şi gata.
-Tataie, nu ai mai mult de şaptezeci de ani. Ai luptat la Cotul Somnului, nu la Cotul Donului.
-Ba am luptat cu ruşii. Aveau turbane pe cap,cingători cu explozibil şi ne urau că noi eram creştini, iar ei se rugau la unu’ Budha.
-Ha,ha,ha, răde Ticu. Marinică a băut prea mult şi a încurcat războaiele.
-Tataie, eşti debil rău!, se supără barmanul. Matale ori faci mişto de mine ori eşti numai bun de Socola.
Termin primul pahar de suc. Cei doi bătrâni ciocnesc cu mine iar Marin mă întreabă dacă poate să îmi facă cinste cu ceva de băut. Dau din cap că nu. Oamenii sunt nostimi deşi povestea cu ruşii care credeau în Budha m-a amuzat peste măsură. Barmanul revine cu povestea din Algeria, Alberia cum spune el cu voce apăsată.
-Da’ de ce sunt eroi? Ce şoferii care mor în accidente sunt eroi?, întreabă Marin. Plus că ei în Africa nu făceau nici o treabă. Îi punea pe negri să facă tot şi la sfârşitul zilei le dădeau ceva de mâncare. Dacă vreun african nu rezista, românii îl luau şi îl ardeau.
-Unde îl ardeau tataie?, întreabă barmanul oripilat.
-Ca pe Sergiu, la coafor.
-La crematoriu, vrei să zici.
-Aşa bre, mai dă o sută de vodcă.
-Măi tataie, ce dracovenii spui!
Barmanul îi aduce lui Marin un alt pahar de vodcă. Ticu cere şi el alt pahar şi îşi aprinde o ţigară. Marin oftează.
-Românii ăştia sunt eroi, spune barmanul.Ăştia au făcut ceva pentru ţară. Sunt ca Manole de care a auzit toată planeta.
-Care Manole, întreabă curios Ticu.
Mărturisesc că nici eu nu am habar de care Manole vorbeşte barmanul. Presupun că este vorba de un sportiv sau de un manelist.
-Manole, tataie. Meşterul care a sărit de pe biserică.
-Ala este un banc, replică Ticu. Nu e adevărat Manole,ăsta.
-Ba e adevărat. Nepoţii mei au în cartea de istorie treaba asta.
-Fugi de aici. Să îmi arăţi şi mie în cartea de istorie pe Manole. Nu există aşa ceva.
Oamenii râd.
-Deci, preşedintele e un om mare. Aduce românii acasă. Nimeni nu poate face oameni, numai Dumnezeu.
-Eu pot. Am doi copii, spune Marin.
-Lasă bre, că i-a făcut nevasta ta, râde Ticu. Tu erai la Cotul Donului.
Veselia oamenilor care la prima oră a dimineţii primesc botezul alcoolului m-a binedispus. Ies afară printre umbre şi chemări neînţelese. Autocarul de Bucureşti soseşte în autogară. Lumea se strânge în jurul lui. Privesc după cei care pleacă înspre capitală. O fată blondă aflată înăuntrul autocarului îmi face semn cu mâna. Nu o cunosc. Îi răspund. Ne zâmbim. Autocarul pleacă prin aburii unei dimineţi care agonizează în paharele de vodcă ale unor bătrâni.
Eduard Dorneanu
Mălini,21 ianuarie, 2013
