7,63 ( Cântece vechi şi picioare lungi )

Mă doare îngrozitor gâtul. Am dormit strâmb şi am visat o poetă obeză care are pretenţia că scrie poezii erotice postmoderniste. În vis era goală şi bătea disperată la uşa unei camere de hotel. Ciudat este faptul că nu m- am gândit niciodată la respectiva doamnă ca la un trofeu de o noapte. Mă îmbrac în grabă şi plec spre a mă întâlni cu Mirela. Mergem să vedem un bar, în Suceava. Doi somalezi au deschis un pub unde se cântă numai melodii vechi. Urc în maşina Mirelei. Mă sărută apăsat pe buze.
- Somalezi? Cum naiba să deschidă doi somalezi un bar în care se cântă muzică veche? Mi se pare prea de tot.
- Da’, nu mă poţi întreba ce mai fac sau să îmi spui că ţi-a fost dor de mine?, se supără Mirela.
- Scuze!, nu îmi iese din cap faptul că patronii localului sunt somalezi.
- Căpcăunule, gândeşti ca Burebista. Dacă erau americani, nu îţi puneai întrebări?
- Cred că nu.
Mirela conduce cu grijă. Renunţ la a mai privi imaginile de afară şi privesc picioarele femeii.
- Te uiţi la picioarele mele?, întreabă Mirela.
- Doamne fereşte! Cum mi-aş permite! Nu vreau să afle soţul tău.
Mirela se îneacă cu guma de mestecat. O lovesc pe spate. Opreşte maşina şi mă sărută. Puştanii care merg la şcoală pe marginea şoselei au scos telefoanele gata să ne filmeze sau să facă poze.
- Hai de aici! Ne trezim mâine cu poze pe tot netul.
- Nu îmi pasă!, spune Mirela. Deloc nu îmi pasă.
Mă prefac că o cred. Îi sunt recunoscător pentru faptul că s-a îmbrăcat atât de provocator. O mângâi pe genunchi. Simt cum tremură de plăcere.
- Şi cine e solist la acel faimos local condus de iluştrii domni din Africa?
- Un tip din Chişinău şi verişoara mea, Luminiţa. O ştii. Vara trecută încă defila pentru o casă de modă din Bucureşti.
- Nu ştiam că e şi cântăreaţă.
- Nu a mai cântat, dar se pricepe foarte bine. Săptămâna asta este în probe, iar dacă va plăcea la clienţi va fi angajată. Va câştiga două mii cinci sute de euro pe lună.
- În Suceava? O tipă de care nu a auzit nici dracul?
- Nu fi nesimţit, căpcăunule! Puţină lume poate cânta muzica anilor ’60-’70.
- Numai meseriaşul din Chişinău şi fostul manechin Luminiţa. Trebuie neapărat să văd asta!
- Acolo mergem. Te vei convinge. Florile de pe bancheta din spate sunt pentru ea.
- Cum adică?
- Cum adică… Să i le dai după ce va cânta ceva! Te rog!
- Nu eşti sănătoasă, Mirela. Nu degeaba am visat urât astă noapte.
- Da’ ce ai visat, căpcăunule?
- Lasă, nu mă mai întreba!
O mângâi în continuare pe genunchi. Mirela virează dreapta şi parchează pe câmp la vreo sută de metri de şosea. Buzele ei nu găsesc nici un loc de odihnă pe trupul meu. O aud cum ţipă de plăcere. Îi place. Îi place foarte mult. Timpul ne scoate hainele incomode şi ne protejează de restul lumii. Mirela oftează şi ţipă mai tare. Suntem navetişti în paradisul interzis. Îngeri legaţi la ochi întorc clepsidră după clepsidră.
După o oră, Mirela reporneşte maşina. O mângâi pe genunchi.
- Termină, te rog! Nu vom mai ajunge la Suceava. Am promis Luminiţei. Altfel mergeam cu tine direct la hotel.
- Bine, hai la domnii somalezi! Abia aştept o cântare zulu.
Mirela râde. Mă gândesc la soţul ei care se crede un fel de stăpân absolut. Intrăm în ceaţa oraşului. Ne strecurăm printre maşini de taxi, microbuze, jeepuri mizerabile şi pietoni care traversează pe unde le trece prin cap. Parcăm în faţa localului. Înăuntru număr treizeci şi şase de mese, majoritatea ocupate. Trupa cântă binişor, iar solistul pare a avea voce. Engleza lui este cu accent moldovenesc, dar nu contează. Ni se ia comanda de către o chelneriţă îmbrăcată în costum popular.
- Doar săptămâna asta vor mai avea mese. De luni vor aduce caroserii de maşini. Va semăna cu localul din ,,Pulp fiction”.
- Filmul?
- Da, filmul.
- Îl vor aduce şi pe Travolta?
- Nu fi nesimţit, oamenii vor să facă aici o afacere ca lumea!
- Chelneriţa este îmbrăcată în costum naţional. Cum explici asta?
- E caştoc. Lasă aşa!
- Caştoc?
- Da, adică fain.
Chelneriţa îmi aduce vodcă în loc de Martini. Mirela îmi arată obrazul, aşa că nu mai spun nimic. Vodca are un gust mizerabil. Solistul cântă ,,Crying in the chapel”, melodie care a fost şi în repertoriul lui Elvis. Unul dintre patroni apare la braţ cu Luminiţa. Somalezul este îmbrăcat cu o haină verde, iar în cap are un fes care poate fi confundat foarte uşor cu un ciorap. Luminiţa poartă o haină de blană albă, fustă foarte scurtă, ciorapi albi, cizme albe. Bărbaţii înghit în sec. Picioarele Luminiţei sunt mai lungi ca un mandat de parlamentar. Somalezul se aşază la o masă.
- Zici că e adus de la Armata Salvării, risc o remarcă.
- Este foarte bogat, îmi răspunde Mirela.
- Pot să jur că e îmbrăcat de la second-hand.
- Nu pune baza pe haine.
- Da’ pe ce?
- Gura, va cânta Luminiţa! Nu uita de flori!
Luminiţa se dezbracă de haine. Rămâne într-un sacou alb. Fusta scurtă îi lasă la vedere picioarele care devin ţinta lunetiştilor rămaşi cu gura căscată. Primele cuvinte pleacă, via microfon, către noi:
- Ghini aţi vinit! O sî vî cânt melodii vechi şî celebre.
Dintr-o dată vodca nu îmi mai pare atât de rea. Mirela îşi aprinde o ţigară şi priveşte în jos Luminiţa continuă prezentarea:
- Pentru început o sî vî cânt ,,Ai got iu beib” de Cher.
- Ce-a zis?, întreb eu foarte curios. Beib?
Mirela nu mai spune nimic. Aprinde o altă ţigară.
- Şubidubi du, începe Luminiţa.
Oamenii încep să râdă. Picioarele Luminiţei nu mai sunt atât de interesante. Are voce, dar nu poate pronunţa corect cuvintele în limba lui Beckam. Cei din spatele nostru râd continuu. Luminiţa continuă să cânte într-o limbă haioasă, ridicolă:
- ,,Zei se u lova unt pai ză ren”.
Simt că mă sufoc şi plec la toaletă. În prima cabină, a intrat şi somalezul. Fără niciun fel de frică şi-a ridicat mâneca şi a scos din buzunar o seringă. Nu mai aştept urmarea. Plec înapoi în sală.
- ,,Zo leţ zei sai iu hair it tu lung”, continuă Luminiţa.
Oamenii se distrează. Unii sunt vineţi de la prea mult râs.
- Te duci şi îi duci florile!, îmi spune Mirela. Dacă nu i le duci, mă supăr!
- Or’ să se uite ceilalţi ca la urs.
- Să se uite! Te implor, du-i florile când termină de cântat!
Iau florile şi mă gândesc că visele urâte prevestesc catastrofe. Mă doare îngrozitor gâtul. Luminiţa a terminat de chinuit publicul. Unii aplaudă, mai mult în glumă. Ajung lângă ea şi îi şoptesc:
- Eşti nemaipomenită! Felicitări!
- Mersic, răspunde Luminiţa. Ci flori frumoase ăi adus, uăi. Mersic.
Somalezul se întoarce la masă. Are o privire de om nebun. Mirela achită nota de plată. O întreb dacă mai rămânem. Face semn că nu.
Luminiţa continuă:
- În continuari o sî vî cânt ,,Mistăr Tamburine” di Ză Bird.
Tinerii mor de râs. Unii dau telefoane la prieteni ca să vină în local pentru a vedea ,,spectacolul”. Somalezului i se face rău şi leşină. Tinerii de la mesele de lângă uşă fug fără să mai achite consumaţia. Luminiţa şi chelnerii îl duc pe somalez afară pentru a-l transporta la spital.
- Tocmai când trebuia să ne cânte ,,Mistăr Tamburine”!!
- Nu fi căpcăun nesimţit!, se supără Mirela.
Ne despărţim trişti. Genunchii ei încă ard. Mă sărută îndelung. Ştiu că nu ne vom reîntâlni prea curând.
Eduard Dorneanu
Mălini, 30 ianuarie, 2013