A doua zi a lui aprilie 2014 e friguroasă și tristă. Nu am putut dormi. M- a durut îngrozitor o măsea. Abia spre dimineață am reușit să păcălesc durerea și m-am visat într-o gară pustie, undeva în Suceava. Adusesem cu mine câțiva saci cu semințe de floarea soarelui pentru a hrăni câinii flămânzi ai orașului. Gara era pustie. Am deșărtat sacii în mijlocul încăperii, iar o mulțime de câini s-au năpustit asupra semințelor. Nu am văzut niciodată câini care să mănânce semințe de floarea soarelui. Doar aseară în vis.
Deși e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar șase rânduri.. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară și acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reușit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat șanțurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
-Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneți barabulili șî când vin înapoi le astup. Îi bini așă?
-Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoțesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ține calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele și marca. Mă întorc și duc în livadă lădițele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânță. Spre norocul meu apare și Brăduța Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
-Eduard, spune Brăduța. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
-Nu știu, nu l-am văzut.
-E mort di bat șî să țâni cu o mânî di gard și cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi și mă îndrept către el.
-Eduard, lasă-l în pace,spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alți zece proști ca el și să te dea în judecată că l-ai bătut degeaba.
-D’acum!, spune și Brăduța. Aiștia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuiește într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuți pentru faptul că se bat unii cu alții pentru te miri ce și apoi se judecă ani în șir. Bețivul pleacă și iese în șosea:
- Roatî, roatî roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul șoselei beat, ud pe pantaloni și fericit.
-Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
-Iaca m-am muls oleacî.
-Ghini ăi făcut.
-D-api cum !
Duc lădițele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci și unu de ani dar e harnică și neobosită.
-Doamni Agiută !, spune Brăduța și începe și ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânță sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări așa că iau o lădiță sub brațul stâng iar cu dreapta înșirui cartofii pe șanțurile proaspăt trasate.
-Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
-Hai Eduardule!, îmi strigă și cireșul Ioana. Hai, nu te opri.
Nu mă opresc. Pământul se fărâmițează sub încălțămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga și ne privesc prietenos.
-De unde veniți frumoaselor?, le întreb vesel.
-Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduța. Au cuib pi ulițî la poștî. Hai cî ni apucî Paștili.
-Hahahaha, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă și cu îngerii care ne veghează diminețile.
Îmi amintesc de a lui Buhai și de oamenii răi ai satului. Sunt mulți. Prea mulți. Îmi amintesc și de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulți ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăți de teren: una în Imaș și alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înțeles cu Gherguț Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana și la sfârșit de an să ne dea drept chirie câțiva saci de cartofi. Pămîntul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rândul nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el și a reușit să cultive chiar și cartofi. După revoluție, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
-Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
-Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoțit de un ,,îhh’’ care te îngrețoșa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
-Na, îhh, am vinit sî ni înțălejim. Că doară sîntem oamini din sat șî ni cunoaștim.
-Cum adică să ne înțelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se așază pe un scaun.
-Îhh, îhh. Api noi ni-am înțăles sî îni dai doișpi prăjîni.Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî.Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
-Ți l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îți vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îți închiriez ție ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
-Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?
Îhh, îhh.
-Măi omule!, ești nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ți-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligație față de tine.
-Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanțî di mânî că atuncia așa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu șî am sî pun ca martori doi oamini morți și am sî aduc și pi alțî cară sî jiură cî o văzut cî ț-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî știii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învațat, îhh, îhh.
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine și la icoana sfântului Nicolae agățată pe perete, deasupra capului meu.
-O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
-Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri șî am sî ieu canon mari șî gata. Șî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Așă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăț ci sî zâcî și a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri șî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Așă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deși aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Dar amenințările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citație. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pâmânt în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori ( care între timp decedaseră) și a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiați trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat și am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieșea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se miște, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marți. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulțime de cazuri, majoritatea divorțuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluție: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului și puterea banului. Fiecare caz era anunțat printr-un difuzor. Evident, nu se înțelegea nimic din ce anunța grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alții:
-Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorghești pi altî limbî?
Țăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii țărani se judecau între ei, alții dăduseră în judecată asociațiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniștea unei zile posomorâte:
-Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele școlare doar că aveau alte dimensiuni. În față stăteau avocații care își așteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau și o mulțime de gură-cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin așazisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemați pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuț Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp și prieten bun cu petentul Cârpărece.
-Eu spun numa’ șî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Așă sî mă agiuti Dumnezău șî Măicuța Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
-Spuneți ce știți, l-a îndemnat judecătoarea.
-În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece șî cu alțî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut niști pământ. Atuncia nu să făce acti așă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să știțî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî șî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
-Pentru 12 prăjini unde creșteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
-Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania șî trăie’ acolo cu o nemțoaică oleacî mai tânărî ca el șî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
-E vorba de domnul aici de față?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
-Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
-În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
-Sî mă batî Dumnezău dacî nu i aista adevăru’.
-Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus și eu. Omul acesta este un mincinos.
-Domnule Botosu, mărturia mincinoasă se pedepsește, a spus și judecătoarea.
-Aista i adevăru’, rostește aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî așe o fost.
-Aveam doișpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceaușescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în țară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
-Eu am fost di fațî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt șî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
-Unde era?
-În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocații aflați în băncile din față aveau fețele roșii de la cât au râs. Nu am înțeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au avut fiecare o altă poveste.
-Și Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mișca?
-Binențăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta.
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbașa a încurcat și mai rău declarațiile anterioare:
-Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moșucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard șî ni-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tățî la restaurantu’ din șentru și ni-o omenit. Nie ni-o dat suc șî biscuiți. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moșucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească și cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu și Grivea au murit înainte de vreme. Uzbașa trăiește dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secția de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoși mai ales pentru că acționează în haită.
-Gata, spune mama. Am terminat treaba.
Mă așez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineață. Închid ochii și îmi mușc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureț. Deschid ochii și văd cum din palmele Lui curge sânge și apă proaspătă. Mult sânge. Mult.
Deși e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar șase rânduri.. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară și acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reușit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat șanțurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
-Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneți barabulili șî când vin înapoi le astup. Îi bini așă?
-Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoțesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ține calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele și marca. Mă întorc și duc în livadă lădițele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânță. Spre norocul meu apare și Brăduța Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
-Eduard, spune Brăduța. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
-Nu știu, nu l-am văzut.
-E mort di bat șî să țâni cu o mânî di gard și cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi și mă îndrept către el.
-Eduard, lasă-l în pace,spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alți zece proști ca el și să te dea în judecată că l-ai bătut degeaba.
-D’acum!, spune și Brăduța. Aiștia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuiește într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuți pentru faptul că se bat unii cu alții pentru te miri ce și apoi se judecă ani în șir. Bețivul pleacă și iese în șosea:
- Roatî, roatî roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul șoselei beat, ud pe pantaloni și fericit.
-Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
-Iaca m-am muls oleacî.
-Ghini ăi făcut.
-D-api cum !
Duc lădițele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci și unu de ani dar e harnică și neobosită.
-Doamni Agiută !, spune Brăduța și începe și ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânță sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări așa că iau o lădiță sub brațul stâng iar cu dreapta înșirui cartofii pe șanțurile proaspăt trasate.
-Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
-Hai Eduardule!, îmi strigă și cireșul Ioana. Hai, nu te opri.
Nu mă opresc. Pământul se fărâmițează sub încălțămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga și ne privesc prietenos.
-De unde veniți frumoaselor?, le întreb vesel.
-Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduța. Au cuib pi ulițî la poștî. Hai cî ni apucî Paștili.
-Hahahaha, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă și cu îngerii care ne veghează diminețile.
Îmi amintesc de a lui Buhai și de oamenii răi ai satului. Sunt mulți. Prea mulți. Îmi amintesc și de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulți ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăți de teren: una în Imaș și alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înțeles cu Gherguț Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana și la sfârșit de an să ne dea drept chirie câțiva saci de cartofi. Pămîntul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rândul nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el și a reușit să cultive chiar și cartofi. După revoluție, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
-Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
-Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoțit de un ,,îhh’’ care te îngrețoșa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
-Na, îhh, am vinit sî ni înțălejim. Că doară sîntem oamini din sat șî ni cunoaștim.
-Cum adică să ne înțelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se așază pe un scaun.
-Îhh, îhh. Api noi ni-am înțăles sî îni dai doișpi prăjîni.Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî.Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
-Ți l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îți vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îți închiriez ție ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
-Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?
Îhh, îhh.
-Măi omule!, ești nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ți-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligație față de tine.
-Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanțî di mânî că atuncia așa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu șî am sî pun ca martori doi oamini morți și am sî aduc și pi alțî cară sî jiură cî o văzut cî ț-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî știii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învațat, îhh, îhh.
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine și la icoana sfântului Nicolae agățată pe perete, deasupra capului meu.
-O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
-Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri șî am sî ieu canon mari șî gata. Șî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Așă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăț ci sî zâcî și a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri șî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Așă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deși aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Dar amenințările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citație. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pâmânt în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori ( care între timp decedaseră) și a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiați trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat și am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieșea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se miște, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marți. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulțime de cazuri, majoritatea divorțuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluție: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului și puterea banului. Fiecare caz era anunțat printr-un difuzor. Evident, nu se înțelegea nimic din ce anunța grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alții:
-Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorghești pi altî limbî?
Țăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii țărani se judecau între ei, alții dăduseră în judecată asociațiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniștea unei zile posomorâte:
-Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele școlare doar că aveau alte dimensiuni. În față stăteau avocații care își așteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau și o mulțime de gură-cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin așazisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemați pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuț Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp și prieten bun cu petentul Cârpărece.
-Eu spun numa’ șî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Așă sî mă agiuti Dumnezău șî Măicuța Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
-Spuneți ce știți, l-a îndemnat judecătoarea.
-În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece șî cu alțî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut niști pământ. Atuncia nu să făce acti așă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să știțî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî șî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
-Pentru 12 prăjini unde creșteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
-Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania șî trăie’ acolo cu o nemțoaică oleacî mai tânărî ca el șî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
-E vorba de domnul aici de față?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
-Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
-În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
-Sî mă batî Dumnezău dacî nu i aista adevăru’.
-Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus și eu. Omul acesta este un mincinos.
-Domnule Botosu, mărturia mincinoasă se pedepsește, a spus și judecătoarea.
-Aista i adevăru’, rostește aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî așe o fost.
-Aveam doișpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceaușescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în țară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
-Eu am fost di fațî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt șî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
-Unde era?
-În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocații aflați în băncile din față aveau fețele roșii de la cât au râs. Nu am înțeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au avut fiecare o altă poveste.
-Și Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mișca?
-Binențăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta.
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbașa a încurcat și mai rău declarațiile anterioare:
-Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moșucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard șî ni-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tățî la restaurantu’ din șentru și ni-o omenit. Nie ni-o dat suc șî biscuiți. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moșucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească și cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu și Grivea au murit înainte de vreme. Uzbașa trăiește dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secția de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoși mai ales pentru că acționează în haită.
-Gata, spune mama. Am terminat treaba.
Mă așez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineață. Închid ochii și îmi mușc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureț. Deschid ochii și văd cum din palmele Lui curge sânge și apă proaspătă. Mult sânge. Mult.
Eduard Dorneanu
Mălini, 2 aprilie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu