volumul e la maximum pentru ritmul bocancilor mei lidia stă pe spate respiră muzică psaltică supradoza o trimite în lumea punctelor mov printre sfinţi chelioşi cu piercinguri aurii şi animale de marmură care levitează
umplu cada cu sentimente amărui lidia mă roagă să îi tranzacţionez singurătatea cu virginitatea închipuită a idealul prozaic
licitaţia are loc cu verbele la vedere atât la nordul cât şi la dreapta uitării
Patriotismul de paradă seamănă foarte mult cu o prezentare de modă a patrupedelor. Asta mă duce cu gândul la o întâmplare din perioada liceului.
La indicaţiile ,,preţioase” ale celor din conducerea suceveană a partidului unic, liceele au organizat o manifestaţie pompoasă închinată marelui conducător şi soţiei sale. Fetele au fost îmbrăcate în nişte combinezoane foarte strâmte, asemănătoare cu ţinuta gimnastelor. Problema nu era faptul că au fost îmbrăcate aşa, ci situaţia aiurea în care erau puse. Unele fete erau chiar simpatice, deşi jena era evidentă pentru că li se vedeau toate formele. În acea perioadă, pudicitatea era la mare preţ. Însă fetele grase şi cele care purtau ochelari au fost puse într-o situaţie penibilă. Noi, băieţii, fiind în număr foarte mic, nu am primit roluri pentru marele eveniment. Au fost aduşi în schimb băieţii care învăţau la liceele industriale. Aceştia au primit uniforme albastre (de tipul celor de la gărzile patriotice) şi decupaje caraghioase din lemn care simbolizau pistoalele mitralieră.
Marele eveniment a avut loc înaintea meciului de fotbal CSM Suceava – FC Botoşani. Elevii liceelor sucevene au fost obligaţi să participe ca spectatori, aşa că în tribune nu mai erau locuri libere nici măcar în picioare. La staţia Stadionului Areni s-au rostit discursuri pe care spectatorii le-au uitat în câteva secunde. Spectacolul tematic s-a desfăşurat pe verdele unui gazon care mustea de apă. Unele fete au căzut şi şi-au murdărit costumele. Spectatorii râdeau şi făceau tot felul de glume nesărate pe seama lor. Elevii îmbrăcaţi în uniforma gărzilor patriotice simulau că luptă cu avioane inamice. La un moment dat s-au întins toţi pe spate şi au început să tragă în nişte avioane invizibile. După ce au distrus obiectivele inamice s-au ridicat stârnind ilaritatea generală; uniformele lor albastre erau negre de la noroi.
Aseară, reprezentativa de fotbal a României a întâlnit selecţionata similară a Olandei. Inteligentul antrenor român a adoptat o tactică pe care aş numi-o Anna Karenina, ţinând cont de tristeţea jucătorilor. Păreau că toţi erau cu gândul la poluarea globală sau la expoziţiile pictorilor sociopaţi. Astfel, în locul unui fundaş de dreapta, de meserie, ne-am trezit cu un fundaş central, apatic. Celălalt fundaş de bandă, domnul Raţ, a jucat ca un junior aflat la primul meci în tricoul ,,echipei mari”. În atac a fost folosit Bogdan Stancu, întruchiparea inocenţei mielului înainte de tăiere. Domnul Stancu a jucat de parcă ar fi avut de ales între decapitare şi alergarea în zig-zag pe verdele olandez. Linia de mijloc românească nu a reuşit să oprească la timp atacurile olandezilor, iar rezultatul final a fost unul previzibil: 4-0. Norocul a fost de partea noastră, scorul final este mult prea mic faţă de ceea ce s-a petrecut pe teren. Să nu uităm că România este singura echipă de fotbal din lume care îşi permite să titularizeze un portar cu zero meciuri jucate pentru echipa de club în campionat. Mai lipseau Florescu, Codrea, Chiriţă, Lăcustă şi alţi domni la fel de enigmatici ca portarul Pantelimon care apără poarta doar în meciurile de cupă ale lui Manchester City.
După această înfrângere, România păstrează şanse mari la locul secund care i-ar permite un meci de baraj pentru calificarea în campionatul mondial din Brazilia. Jocul de aseară al naţionalei mi-a reamintit de trasul la ţintă cu arme de lemn al elevilor care participau la manifestările comuniste din anii ’80.
Patriotismul de paradă adună la un loc frustrare, minciună şi deşertăciune. Uralele se sting odată cu luminile arenelor. Ţintele imaginare se înmulţesc. Şi iluziile, la fel.
A venit primăvara. Bucuria oamenilor este sinceră. Deschid televizorul. Sunt transmise (în reluare) imagini cu papa. Lume multă, steaguri, urale. Cam ca la un derby dintre Celtic şi Rangers, varianta vaticană. Papa coboară din maşinuţă şi pupăceşte copii: muah-muah.O parte din mulţime intră în delir. Măicuţele ursuline, gingălbeliene sau de care or mai fi se agită asemeni unor majorete, dând ochii peste cap şi închinându-se ca şi cum ar fi văzut sandalele lui Jesus. Cei de la ştiri anunţă ca breaking news: papa a sărutat copii. Ştirile, chiar şi în reluare, au doza lor de pueril. Ce ar fi trebuit să se întâmple? Ce este atât de ieşit din comun? Ei da, dacă papa ar fi oprit papamobilul şi ar fi cerut de la gărzile de corp un pistol mitralieră încărcat cu apă sfinţită. . .Atunci da. Ar fi fost ceva anormal. Cei de la televiziune laudă în continuare gestul fără precedent. Să înţeleg că până la Francisc Iezuitul nici un papă nu a mai făcut aşa ceva? Noul papă zăreşte în mulţime un bolnav. Papamobilul este oprit. Francisc îl binecuvântează pe cel suferind. Lumea se bucură de parcă apocalipsa a fost evitată în ultimul moment. Bolnavul râde şi el. A venit primăvara. Oamenii obişnuiţi, clericii şi copiii se bucură la fel. Sincer.
boddah joacă zaruri cu ibn rushd oasele punctate dansează extatic supranaturalul oriental este licoarea care îi duce pe cei doi în lumea chakrei a şaptea
mâna stângă scrie blasfemii în ugaritică petele de lumină murdăresc hexagonul mistic iar avangarda ascetică se inchină idolilor înfieraţi
sunt nativ în neoplatonism explorez mundanul contemplativ port în raniţă tradiţia patristică a baladelor păgâne
boddah e o parte a geometriei proiective zarurile sar peste rugul marelui guru da strigă martorii sugrumaţi de ierburile primăverii târzii continui să scriu fără teamă
soţul ioanei a cumpărat bilete la matineu refuz să îi însoţesc rulează ,,olympus has fallen” ioana va trimite bezele lui morgan freeman virgil îi va păzi genunchii de mângâierile celor din jur clar nu mă prinde genul acesta de urban style prefer să dau pe gât o bere aspră însoţit de o femeie care poate să piardă totul pentru o doză de acum
intru în barul unui tip care se laudă că a fost violat de sfanta mucenica neonila clienţii trag din narghilea şi aruncă resturi de mâncare unui saint-bernard proaspăt castrat
întreb barmanul ai putea să îmi rezervi două locuri la o masă unde nimeni nu povesteşte filmele care au ratat oscarul meciurile ce s-au finalizat cu autogoluri antologice sau despre cancanurile din oraş
nu aştept răspuns înec telefonul celular în halba de bere neagră saint-bernardul îmi linge sângele de pe pantofi binecuvântez în gând cinefilii şi sfintele care s-au iubit prin motelele infecte ale patriei
primesc ca premiu de fidelitate numărul de telefon al unei basarabence gata să recite poeme postmoderniste în spagat mângâi câinele toată lumea se hrăneşte cu resturi e bine
cu mâinile îngheţate ioana caută trasoarele unsuroase ad majorem dei gloriam privim dincolo de nelinişte prin cadrul ferestrelor sparte picioarele noastre au găuri albastre prin care curg blestemele uimirea este o prelungire artificială a scârbei iar tăcerea disciplinată ne încolonează păcatele într-un convoi pregătit să coboare în slava sisifică
ioana înghite inelele de logodnă sângele se primeneşte cu argint şi întrebări grosiere rănile minciunii sunt pansate cu etichete de firmă cartoane de bere şi licenţe hipnotice
sfinţii ne jefuiesc iubirea rămasă fără apărare morgothia strânge cioburile însângerate ale tinereţii ad majorem dei gloriam aeternum
papa apaticul contratenor al universului e protestul muribundului cântat cu voce depresivă pseudo-blasfemia merită un vot sau o cărămidă învelită în cârpe murdare
juriul format din pensionari damnaţi capace de canal şi pergamente agnostice desparte în propoziţii bolnave credinţa
fum alb fum negru
contradicţia în vers nu poate curăţa grajdurile lui augias vocea papei coboară în uterul uscat al infernului nihil sacrum
Eurovisionul este o competiţie care seamănă din ce în ce mai mult cu o mixtură ,,Muppets show” & ,,Cântarea României ” (versiunea actualizată). Dacă babele din Rusia au ajuns anul trecut pe locul doi în Europa, ar fi fost de-a dreptul inadmisibil ca România să aibă o finală naţională din care să lipsească diletanţii, bufonii şi dansatoarele cu picioare groase. Concursul a avut ca prezentatori două doamne şi doi domni, îmbrăcaţi bizar, dar care ar fi trebuit să amintească de membrii formaţiei ABBA. La prima vedere ai fi spus că reprezintă sindicatul liber al majoretelor pensionare sau cartelul dresorilor de umbre leşinate şi în nici un caz celebra trupă suedeză. Această mică ,,surpriză” a destins atmosfera şi a demonstrat telespectatorilor că televiziunea la care plătim abonament ne ,,respectă inteligenţa” într-un mod cu totul inedit. Am urmărit cele douăsprezece melodii cu mare atenţie. Nu am înţeles de ce unele au avut parte de o sonorizare mai bună, iar altele nu. Dar să le trec în revistă pe toate: - Andrei Leonte cu ,,Paralyzed”: o evoluţie cu mult peste cea din semifinală. Melodia are ceva ritm, dansatorii sunt ok, dar nu putem vorbi despre o melodie cu pretenţii de hit sau măcar de şlagăr. Locul acestei melodii nu este în finala unui concurs Eurovision. - Ovidiu Anton cu ,,Run away with me”: o melodie plictisitoare cu un refren obositor, punctat cu ,,hei-uri” şi lungit până la pierderea melodicităţii. Brigăzile artistice ale anilor ’80 şi corul şoimilor patriei din acele vremuri ar fi fost cu mult mai interesante. - Cristian Prăjescu cu ,,The best think in life is to love”: un cântecel cu titlu pretenţios care ar fi trebuit, în opinia cantautorului, să ne încânte până la extaz. Cele mai frumoase acorduri ale melodiei sunt cele de final deoarece ne salvează de chinul de a asculta prestaţia leşinată a distinsului domn Prăjescu. Melodia nu are vlagă şi nici mesaj, în ciuda titlului pompos, repetat cu obstinaţie. - Freestay cu ,,Criminal mind”: melodia aceasta se autodefineşte. Este un ,,oooooooo” prelung, rostit din toată inima. Soundul este la fel de banal ca acela al unei reclame la pop-corn. Astfel de melodii nu ar putea câştiga selecţia naţională nici măcar pe o insulă nepopulată. - Narcis Iulian Ianău cu ,,Seven”: un tânăr foarte talentat, cu o voce deosebită, dar care în finală nu a mai fost la înălţimea prestaţiei din semifinală. Nu am înţeles de ce s-a prezentat în finală cu o asemenea coregrafie şi ce s-a întâmplat cu sonorizarea. Cu toate acestea, Narcis poate avea un viitor frumos în muzică. Asta, dacă va exista cineva care să îl ajute să se perfecţioneze. Narcis este un tânăr cu potenţial şi merită tot respectul. Din păcate pentru el, aseară a ratat. Oricum nu s-a făcut de râs, iar la anul poate să revină cu o melodie nouă care să aibă şi o orchestraţie pe măsură. - Al Mike feat Renee Santana cu ,,What is love” : o melodie bine orchestrată, dar care nu are nimic spectaculos. Practic, telespectatorul nu este tentat să reasculte melodia, în ciuda numelui Santana. - Tudor Turcu cu ,,Hello”: de departe cea mai bună melodie din concurs. Tudor propune un experiment în care el cântă şi desenează. Melodia este vie. Orchestraţia este deosebită, mult peste nivelul finalei naţionale. - Elena Cârstea Muttart cu ,,Spinning”: o melodie plictisitoare. În anii ’70 astfel de melodii aveau oarece trecere în Insulele Noua Caledonie şi în Tanzania. Aştept ca anul viitor să se înscrie cu o nouă melodie lacrimogenă. - Casa Presei cu ,,Un refren”: Doamna/domnişoara cu saxofonul a fost una dintre cele mai agreabile prezenţe din concurs. Robert Turcescu mai mult a şoptit melodia decât a cântat-o. Cred că fiecare dintre noi cunoaştem amatori care ar interpreta de o mie de ori mai bine ca domnul Turcescu acea melodie. Prezenţa acestei trupe în finală creează un precedent periculos. La anul este posibil să participe cu aceleaşi şanse ca şi respectabila trupă mai sus amintită şi big-band-ul cămătarilor, ceata călăreţilor cu deviaţie de sept sau cvartetul extraterestrilor cu buric detaşabil. Şansele lor de a câştiga ar fi cam aceleaşi, iar telespectatorii s-ar amuza mult mai bine. - Luminiţa Anghel cu ,,Unique”: voce foarte bună şi o coregrafie de excepţie. Melodia pare dintr-un alt secol, nu cred că ar fi pe placul unui german, englez sau italian. Prestaţia Luminiţei a fost ireproşabilă. - Electric Fence cu ,,Emilia”: cea mai slabă evoluţie din concurs. Melodia nu este nici manea, nu e nici r&b, nici fancy. Trupa era îmbrăcată caraghios, iar o doamnă (nu prea încântătoare) se învârtea încercând să ne arate de sub o rochie de klingoniană, pulpele groase. Melodia se încheie apoteotic cu versurile ,,dârlidârlida/dârlidârlida”. - Cezar cu It’s my life”: o melodie foarte interesantă prin originalitatea interpretării. Cezar este un contratenor care cântă cu voce de cap. Ştiu că voi supăra pe mulţi, dar tehnica sa vocală este doar bună şi în nici un caz ieşită din comun. Am înţeles că a fost susţinut de Andreea Bocceli, Vangelis şi Angela Gheorghiu. Sunt de acord că aici avem o melodie greu de interpretat şi că el emite sonorităţi inedite. Totuşi nu contează cine pe cine susţine. Cezar este, mă repet, un contratenor. Cine crede că numai România deţine un astfel de ,,geniu”, se înşeală. Dacă doriţi să ascultaţi un contratenor excepţional, puteţi începe prin a căuta o melodie interpretată de Vitas. Despre decizia juriului şi votul popular nu voi comenta. Am fost plăcut impresionat de atitudinea doamnei Crina Mardare. În rest, totul a fost subiectiv şi bizar. Un membru al juriului a notat cu zero puncte pe Luminiţa Anghel. Cezar a câştigat. În Suedia, la Malmo, ne prezentăm cu o melodie într-un registru ciudat pentru Eurovision. Percepţia europenilor poate fi una pozitivă (ca atunci când a câştigat ,,Lordi”) sau una acidă. Punctele din partea Republicii Moldova, Spaniei şi Portugaliei sunt gata pregătite. Reciprocitatea va funcţiona şi în 2013. Închei cu gândul că poate la anul vom avea parte de un concurs la care nu vor mai participa bufoni, diletanţi şi dansatoare cu picioare groase. Ar fi bine, nu-i aşa?
Iisus iubeşte loviturile de pedeapsă. Am învăţat asta încă din copilărie, deşi mama îmi spunea că dincolo de rugăciune stă cineva asemeni unui Moş Crăciun gata să îmi îndeplinească orice dorinţă. Nu am crezut niciodată în realizări care au la bază ajutorul divin. Iisus iubeşte loviturile de pedeapsă. El nu hotărăşte câştigătorii marelui premiu la 6/49, campioana Indoneziei la gimnastică ritmică sau preţul cărnii de cal. Ar fi de-a dreptul ridicol ca Iisus să fie de acord cu promovarea în finala concursului Eurovision a unui domn care scrie refrene ,,pe buza de sus” a nu ştiu cui sau cu monopolul vânzării lumânărilor, atribuit ştiţi voi cui. Chestiile astea sunt cât se poate de umane. Iisus nu ia parte la asemenea coţcării pământeşti. El iubeşte loviturile de pedeapsă.
Nu voi fi de acord în vecii vecilor cu obiceiul grotesc desfăşurat în jurul mănăstirii Hagigadar. Nu mă voi îmbulzi să umplu bidoane cu agheazmă de Bobotează. Nu voi sta o zi în picioare pentru a atinge moaştele sfinţilor. Sunt un om liber şi cred că demnitatea mea nu poate fi călcată în picioare. A fi ortodox nu înseamnă a fi sclavul unei dogme. Iisus iubeşte loviturile de pedeapsă. Dintotdeauna!
Ieri, Steaua a întâlnit campioana Europei pe Naţional Arena. Felul în care gruparea din Ghencea a controlat meciul a uimit şi a demonstrat încă o dată că echipa roş-albastră este într-o formă sportivă fără precedent. Linia de mijloc bucureşteană a fost superioară celei londoneze. Atacurile steliştilor au surprins, mai ales pe flancul stâng. Chelsea s-a înclinat în faţa unui public cald şi a unei echipe steliste aflată în zi de graţie. Cu toate că jocul echipei româneşti a fost unul remarcabil, rezultatul final se datorează în mare parte unei greşeli uriaşe a lui Bertrand care a faultat (inutil, cred eu) pe Rusescu. Ca atare, jocul Stelei a fost unul foarte bun dar ineficient în faza de finalizare. Chiar şi aşa, victoria Stelei este una de răsunet şi nimeni nu poate contesta şansele ei la calificare.
După meci am aflat că de fapt rezultatul partidei se ştia cu săptămâni bune înainte deoarece Iisus fusese rugat de o persoană foarte influentă, posesoare de palat şi dosar penal, să ajute echipa. Dacă este adevărat acest lucru înseamnă că Iisus este susţinător şi al echipe Fenerbahce Istambul ( victorioasă în deplasare) dar şi al celor de la Harrogate, victorioşi aseară în faţa celor de la Halifax. Nu ştiţi în ce ligă joacă Halifax? Ei bine, este vorba de liga a şaptea engleză. Nu mă îndoiesc că şi rezultatul acestui meci a fost cunoscut cu cel puţin un an înainte. Este imposibil ca în Anglia unde palatele şi dosarele penale se găsesc la tot pasul să nu existe o persoană care să poată comunica direct cu Iisus.
Aştept cu interes meciul retur al Stelei, deşi dacă ar fi să mă iau după declaraţiile unora sau ale altora, Iisus a hotărât deja echipa calificată pentru sferturi de finală. Sigur că nu cred că Iisus are asemenea preocupări. Nu îmi pot imagina veşnicia ca pe o imensă casă de pariuri. Cu toate astea, mărturisesc că ar fi mult mai interesant să fie aşa decât să credem că este un loc în care noi trebuie să stăm în genunchi şi să ne rugăm până se plictiseşte Dumnezeu. Oricum, pentru meciul retur nu fac pronosticuri. Nu de alta, dar cum să pariez împotriva lui Iisus?
intonaţia ioanei urmează un traseu aproape liniar textele din bhagavad-gita ridică nivelul serotoninei ucid paradigmele bazate pe teorii ale conspiraţiei şi ascund macrocosmosul într-o stare de conştienţă modificată
dominaţia psihologiei transpersonale preface speranţele în moaşe beţive visele se reportează sub forma unor matrici parientale
dimineaţa vascularizează cuvintele de rămas bun ioana debarcă pe malul anxios al iubirii
aerul curge peste prefixele cianotice ca o incantaţie indecentă rostită în faţa nimănui
benedict sare coarda în ritmul descântecului matern caii mascaţi sunt folosiţi ca argument al jocului pasiv
călăii primesc în audienţă animalele de companie ale cămătarilor sfânta împărtăşanie arde buzele crainicelor dureri difuze scot din obscur exclamaţiile heterosangvine incestul postmodernist şi definiţia suicidului prin corespondenţă
primăvara deschide palmele pandorei benedict cântă pentru a şaisprezecea oară psalmul erotico-depresiv al credinţei
De fiecare dată când vine primăvara îmi aduc aminte de Fănuş Neagu. Maestrul scria în volumul ,,Îngerul a strigat” (citez din memorie): ,,când vine primăvara în Balta Brăilei înfloresc până şi lopeţile din mâinile barcagiilor”. În satul meu, în Mălini, primăvara aduce mari bucurii stăpânilor locului, pădurarilor. Aceştia vor putea exploata noi parchete de pădure, iar asta va însemna că peste noapte se vor hotărî să cumpere alte zeci de hectare de livadă, alte maşini, vor ridica noi case, conturile lor vor creşte ca Făt Frumos din poveştile copilăriei. Toată lumea are nevoie de lemn, în principal pentru încălzirea locuinţei, aşa că nimeni nu ia atitudine împotriva multimiliardarilor retribuiţi de stat cu salarii destul de modeste. Cu o zi în urmă s-au împlinit 228 de ani de la execuţia eroilor români Horea şi Cloşca. Televiziunile au relatat pe larg părerile despre justiţie ale doamnei Mimi Cămătăreasa, au evaluat şansele Stelei în confruntarea cu Chelsea, au adus imagini inedite cu lovitura ,,cauzatoare de dinţi scoşi” a lui Cadu asupra lui Milanov şi au plâns pe Super Papa Benedict al XVI-lea care a primit în ultima audienţă pe nişte români gata să leşine sub impactul mistic al momentului. Către prânz emisiunile de ştiri au fost populate cu domni şi doamne gata să înceapă o cruciadă pentru apărarea urşilor şi leilor deţinuţi până de curând de onorabilii domni cămătari. M-am lămurit: istoria neamului românesc nu aduce raiting. Nu sunt unul dintre acei români care vor să pară patrioţi cu orice preţ. Dacă voi avea copii nu îi voi boteza cu nume precum Horea, Crişan ( Cloşca în nici un caz !!), Burebista sau Iancu. Nu pot afirma că ştiu pe de rost datele fiecărei mari bătălii sau anii de domnie ai voievozilor. Cu toate acestea, nu uit că în istoria tumultoasă a neamului meu au existat oameni care şi-au jertfit viaţa pentru idealul naţional. Tot ieri, pe un site obscur era promovat un text delirant în care cineva reda, în modul agramat ,,al noilor genii”, cum se face dragoste şi cam ce înseamnă aceasta. Am râs câteva minute, apoi mi-am reamintit de cei doi eroi. Ieri, a fost timp pentru orice, doar pentru cei executaţi pe Dealul Furcilor, nu. Astăzi este 1 martie. La mine, în Mălini, bărbaţii primesc mărţişoare din partea femeilor. Înfloresc ghioceii, visele, dorinţele. Doar castraveţii muraţi rămân printre celelalte legume, în aşteptare. Ei nu pot înflori, nu pot visa, nu pot conştientiza. La ştiri, o doamnă cu ochi mari ne explică faptul că Paula Seling este ,,dependentă” de câinele ei, în sensul că oriunde s-ar duce îl ia după ea. Tot de la ştiri aflu despre un caz de ,,malpraxis bisericesc”: un domn afirmă că fantomele se distrează în casa lui. Preotul nu a reuşit să le alunge, iar domnul bântuit a apărut la ştiri. Mă gândesc că nu este nicio diferenţă între un om care ,,vede” fantome şi unul care crede că scrie ,,literatură’’ repetând la nesfârşit aceleaşi clişee. Domnul bântuit are toate şansele să ajungă vedetă în cine ştie ce site obscur deoarece aduce ca noutate confuzia absolută. Concluzia mea este: castraveţii muraţi nu pot înflori pentru că nu au cum evada din oceanul sărat al iraţionalului. Condamnarea lor este veşnică, iar consumarea acestor legume poate duce la pierderea respectului de sine. Când vine primăvara, mă gândesc întotdeauna la Fănuş Neagu. Vaporul lui Nae Caramet pleacă în larg având la timonă pe Che Andrei. Înfloresc ghioceii, visele, dorinţele.
Se presupune că foarte multe evenimente nu pot avea loc pentru că sunt de-a dreptul absurde. Este greu de crezut că va fi scoasă la licitaţie Casa Albă, iar câştigătorul ar fi un eschimos convertit la religia ortodoxă. Pare imposibil ca Mexicul să fie declarat regat mongol, extraterestrii să revendice terenul de vânătoare de la Balc sau ca Fidel Castro să se căsătorească în secret cu Martina Navratilova. O excepţie ar putea fi victoria echipei Foresta în faţa lui Dinamo deşi era condusă la un moment dat cu 4-0. Vestea despre neverosimilul scor de 4-5 a înconjurat mapamondul. Campionatul românesc de fotbal a atras atenţia prin această întoarcere de rezultat. Îmi amintesc cum era comentată această ştire la CNN: sucevenii erau lăudaţi pentru nemaivăzuta ispravă din ,,groapă”. Memoria selectivă a oamenilor a pus deoparte acest eveniment ciudat. Despre Dinamo-Foresta se va mai vorbi, măcar la o şuetă ori la emisiunile de ştiri sportive.
O teorie a bunului simţ ar putea afirma că în Liga Campionilor nu pot participa echipe formate din pensionari, preşcolari sau bebeluşi. Aceeaşi teorie a bunului simţ ar putea spune că premiul Nobel pentru literatură nu va fi acordat în vecii vecilor ,,geniilor” care scriu ,,poezie” postdaltonistă, având tot atâtea clişee câţi ochi avea mister Argus.
Când vine vorba despre Eurovision, problema se schimbă complet. Eurovisionul este un concurs unde ţările europene sunt reprezentate de ciudaţi care îşi permit să se facă de râs cu o dezinvoltură demnă de o cauză mai nobilă. România a participat în general cu melodii modeste. Sanda Ladosi, ,,Totomondo”, Nicola, ,,Taxi” şi alţii ar fi putut foarte bine să renunţe în a se mai prezenta. Televiziunea publică a cheltuit banii contribuabililor pentru nişte proiecte inutile, după cum s-a dovedit. Memoria colectivă nu a păstrat ,,I admit”, melodia în care vocea Sandei Ladoşi este soră geamănă cu ţinuta ei şi nici diafanul ,,iaiaiaiaaaa” din refrenul ţipat de Teodorescu, inegalabilul solist al trupei de ,,renume jovial”, ,,Taxi”. Votarea se face după modelul facebook: România dă 12 puncte Moldovei, Moldova ne dă nouă 12 puncte. Fiecare ţară are prietenii ei, iar rezultatul este influenţat de relaţiile prieteneşti. Talentul nu prea mai contează. Ce s-a ales de melodiile de anul trecut? Cine a mai auzit de babele din Rusia sau de cântecele ciudăţele ale turcilor şi ciprioţilor?
Preselecţia 2013 a ajuns la faza finală. Vă prezint cele 12 melodii rămase în concurs:
Casa presei/Robert Turcescu-,,Un refren''
Melodia a câştigat detaşat prima semifinală. Ridicolul a contat decisiv, iar versurile sunt absolut ,,geniale'' .Cred că această melodie s-a vrut una de tipul celor interpretate de Eros Ramazzoti. Penibilul unor versuri mă duce cu gândul că aceasta melodie este principala favorită din finală.
Narcis Iustin Ianău-,,Seven''
Calităţi vocale incontestabile. Încercaţi să comparaţi pe Narcis cu Turcescu. . .
FreeStay -,,Criminal mind''
Melodie ternă, titlu şocant.
Elena Carstea Muttart-,,Spinning''
Luminiţa Anghel-,,Unique''
Un stil preţios care mie .. .nu îmi transmite nimic.
Ovidiu Anton-,,Run Away with me''-
Cezar-,,It's my life''
Nu se poate nega faptul că are un stil deosebit dar acest concurs este ( sau ar trebui să fie) unul de creaţie, nu de interpretare.
Cristian Prăjescu-,,The best think il life is to love''
Electric fence-,,Emilia''
Fără cuvinte...
Al mike feat Renee Santana-,,What is love''
Santana este un nume sonor. Melodia îmi displace.
Tudor Turcu-,,Hello''
Aici se vede mâna unor profesionişti, atât la muzică cât şi la text. Este, după părerea mea, melodia cea mai bine calibrată muzică/text. Despre voce nu voi comenta. . .
Andrei Leonte-,,Paralyzed''
După părerea mea, trei dintre melodii sunt mult peste nivelul celorlalte. Este vorba de piesele interpretate de Tudor Turcu, Cezar şi Narcis Ianău. Sper ca pe data de 9 martie, distinsul juriu să nu ne facă de râsul Europei trimiţând la concursul european diletanţi patetici doar pentru motivul că au capacitatea de a scrie ,,refrene pe buza de sus''.
Se presupune că este imposibil ca Foresta Mălini să ajungă campioana României în viitori patru ani. Pare imposibil ca liderii spirituali ai planetei Pluto să organizeze tabere de recreere pentru domnii parlamentari. Tot imposibil este şi ca Eurovision 2013 să fie un concurs reuşit. Memoria selectivă a oamenilor va înregistra ceea ce pare cu adevărat important: un scor, un refren, o imagine.
Eduard Dorneanu
Mălini, 26 februarie 2013
Pe vremea când eram elev de gimnaziu nu existau prea multe locuri unde mă puteam distra. Măliniul avea un teren de handbal asfaltat şi un cămin cultural. Duminica, la căminul cultural rulau filme, marea majoritate total neinteresante. Într-o duminică ploioasă am mers şi eu la film deoarece terenul de sport era impracticabil. Din filmul rusesc nu îmi mai amintesc decât faptul că evoca evenimente din cel de-al doilea război mondial: după lupte grele sovieticii înving şi iau ca prizonieri o mulţime de soldaţi germani. Germanii sunt torturaţi, însemnele naziste sunt batjocorite, iar finalul îi prezintă pe ruşi defilând în Piaţa Roşie. Colegii mei de clasă au înţeles că personajele pozitive au fost nemţii, iar svastica le-a plăcut în mod deosebit. A doua zi, colegii mei discutau aprins despre eroismul tanchiştilor germani. Pe fiecare bancă a clasei au cioplit svastici pe care le-au colorat cu pixul sau cariocile. Fiecare copil din Mălini purta la el, în acele vremuri, cuţit. Ne mândream cu asta, deşi nu îl foloseam decât pentru ,,opere” de genul acelora amintite mai sus. Nici un profesor nu a remarcat faptul că pupitrele fuseseră scrijelite cu însemnele naziste. Ultima oră din acea zi era cea de ansamblu coral. Elevii din clasa paralelă participau împreună cu noi la această oră în care eram obligaţi să cântăm tot felul de melodii patriotice pe care le uitam imediat ce părăseam şcoala. Ghinionul nostru a fost acela că elevii din clasa paralelă ne-au pârât profesorului (Dumnezeu să îl ierte, a murit de tânăr!), iar acesta a trebuit să ne pedepsească într-un fel. Ca să iasă cumva din acel impas ne-a explicat ceva despre holocaust. Puştanii au răspuns impertinent, amintindu-i că ruşii au prădat Măliniul în timpul războiului iar populaţia locală a trebuit să se ascundă dincolo de Stânişoara. Memoria colectivă a satului funcţiona, fiecare copil auzise acasă pe bătrâni povestind despre război. Profesorul de muzică era unul dintre tinerii satului care terminase liceul ,,Nicu Gane” din Fălticeni şi fusese încadrat ca profesor necalificat. Noi ştiam acest aspect, şi nu prea ne temeam de el. Enervat de vociferările puştilor care susţineau în continuare că germanii au fost eroi iar ruşii nişte sălbatici, a chemat în ajutor pe profesorul de sport. Situaţia scăpase oarecum de sub control, aşa că proful de sport ne-a scos afară şi ne-a pedepsit punându-ne să facem ture de teren. După un sfert de oră a leşinat primul copil. Apoi au căzut şi alţii. Profesorul de sport ţipa. La etajul unu al şcolii apăruseră la ferestre şi alţi profesori care râdeau. Nu le-am uitat nici astăzi feţele şi râsul batjocoritor. Oamenii mari pedepseau copiii. Oamenii mari priveau de la etaj şi râdeau. La un moment dat ne-am oprit din alergat. Profesorul de sport continua să ţipe. Nimeni nu ne-a explicat unde am greşit. Sâmbătă, în Cupa FA s-au întâlnit Arsenal Londra şi Blackburn Rovers. Pe ,,Emirates” nu mai existau locuri libere. La meci au participat fani ai celor două echipe dar şi spectatori neutri veniţi să vadă ,,galopul de sănătate” al ,,tunarilor”. Blackburn Rovers a fost etichetată cu şanse infime deoarece Arsenal este una dintre echipele galonate ale Albionului. Blackburn face parte din Anglia Championship, liga a doua engleză. Ei bine, meciul a fost unul memorabil. Blackburn a trimis în teren jucători trecuţi de treizeci de ani care au dorit să demonstreze că pot lupta de la egal la egal cu Arsenal. Victoria a fost consemnată în urma unui gol supernorocos înscris de veteranul Colin Kazim Richards în repriza a doua. Acesta a preluat defectuos un balon, a şutat în pământ. Mingea s-a dus în bara stângă a ,,tunarilor” apoi în plasă. Pentru mine, ca telespectator neutru, meciul a fost o încântare. Un meci curat, fără zorzoane tehnice, cu jucători dispuşi să lupte până la epuizare. Veteranii celor de la Blackburn au scris istorie în faţa unei audienţe care la sfârşitul meciului a aplaudat atât pe învingători cât şi pe cei învinşi. Bănuiesc că în Marea Britanie, copiii nu au cunoscut noţiunea de ,,pedeapsă colectivă”. Poate aşa se explică bucuria sinceră manifestată pe arenele de sport din Anglia. Am fost întotdeauna inamicul celor care îşi închipuie că deţin adevărul absolut. Statul socialisto-comunist a căzut şi datorită faptului că unii oameni au avut puteri pe care le-au folosit într-un mod abuziv. Cât despre turele de teren cu care suntem pedepsiţi de toţi cei care pentru o perioadă de timp conduc destine vă voi vorbi altădată. Bara porţii celor de la Arsenal Londra tremură încă. Mă bucur împreună cu fanii Blackburn. Nici nu mai contează de ce.
dealerul a fost aruncat sub un pod părăsit unde motocicliştii veniţi din transnistria împart pungile cu praf alb
în torpedou încărcătoarele pistolului bereta renunţă la starea hipnotică diavolul poate fi singurul make up artist gata să transforme formele anatomice în linii fragmentate
pe lângă noi trec căruţe încărcate cu gunoi de grajd oamenii privesc dincolo de firul narativ al minciunii ca nişte somnambuli creştinaţi cu forţa la o petrecere tematică
ioana aprinde o ţigară mentolată cursul de referinţă al îndoielii îi rupe ciorapii în dreptul genunchilor
Recent s-a măritat o fată de o frumuseţe rară. O cunosc cât de cât. Când ne întâlneam, ne zâmbeam, ne salutam ba chiar discutam despre chestii neinteresante. Pe fata asta au curtat-o bătrâni libidinoşi, bogătani gata să îşi vândă şi ultimile izmene pentru ea dar şi golănaşi cu şapca întoarsă care sunt în stare să îşi omoare mama pentru o doză de coca . Înainte de nuntă, lumea a scornit despre ea tot felul de povestiri, unele de-a dreptul idioate. Iată un top 5 al poveştilor retardate despre Beatrice: 1. A avortat spontan într-un club de lesbiene. 2. A fost folosită ca model de un pictor octogenar care a făcut infarct în timp ce o picta. 3. A intrat în programul de protecţie al martorilor deoarece unul dintre iubiţii ei a fost implicat în devalizarea unui club de fotbal bucureştean, iar ea l-a turnat poliţiei. 4. A jucat în filme pentru adulţi, unde a filmat scene fierbinţi împreună cu animale, canguri, câini şi ornitorinci. 5. A avut o scurtă aventură cu un cleric care, pentru a scăpa de ispită, a acceptat să fie castrat. Evident, toate aceste poveşti sunt rodul imaginaţiei bolnave a celor care şi-au dorit să se apropie de ea, dar nu au reuşit. Beatrice a trecut peste toate şi s-a măritat aşa cum se cuvine în zilele noastre: cu un arab burtos şi bătrân. Cei care o curtau au rămas cu poveştile şi fanteziile despre ea. Beatrice este acum cetăţean iordanian. La 24 de ore de la meciul CFR Cluj cu Inter, observ că toată lumea critică echipa vişinie. În ciuda scorului înregistrat (Inter a câştigat cu 2-0), am văzut un meci de clasă în care, de multe ori, ai noştri i-au dominat pe italieni. Nu caut să înţeleg de ce majoritatea cronicilor sportive au fost ostile echipei din Cluj. Cei de la CFR sunt, în viziunea unora, prea unguri, prea portughezi, prea bogaţi sau prea şmecheri pentru fotbalul românesc. Eu nu cunosc nici un ungur în lotul echipei din Cluj şi chiar dacă ar exista nu m-ar deranja absolut deloc eventuala lui prezenţă atât timp cât nu îşi bate joc de simbolurile româneşti. Acest naţionalism de paradă nu ajută fotbalul, ci dimpotrivă. Prosperitatea clubului clujean atrage invidii. CFR a vândut în timpul pauzei competiţionale cinci jucători pe multe milioane de euro în timp ce cluburile din Bucureşti sufereau. Rapid a intrat în insolvenţă, Dinamo are datorii uriaşe iar Steaua are un patron proaspăt condamnat cu suspendare. CFR Cluj a învins în deplasare pe Manchester şi ieri a jucat admirabil contra celor de la Inter. Cine a văzut altfel decât mine meciul de ieri, poate avea o părere diferită pe care eu i-o voi respecta. Fotbalul românesc suferă din punct de vedere financiar. Singurele excepţii par a fi: CFR Cluj, Vaslui şi Astra. La Cluj este cineva care ştie să transfere jucători ieftini care pot fi apoi vânduţi cu multe milioane de euro. Portarul Clujului este în tratative cu Arsenal Londra. Maah, noul atacant adus de la Cittadella va fi vândut (părerea mea) cu mare câştig peste un an. De ce a fost învinsă CFR dacă a jucat bine şi are jucători de mare valoare? Echipa clujeană seamănă cu o mireasă foarte frumoasă încălţată cu pantofi de hârtie. Dacă acum un an CFR pierdea unele meciuri din cauza prestaţiilor lamentabile ale portarului Eduard Stăncioiu, acum fundaşii Sepsi şi Rada sunt cei care gafează în mod repetat. Nu pot înţelege cum asemenea jucători fac parte din primul 11. Greşelile lor privează o echipă care joacă un fotbal de mare calitate să acceadă mai departe în cupele europene. Beatrice a plecat în Iordania de câteva luni. Foştii ei curtezani se laudă că au cunoscut-o în fel şi chip. În orice pub, cunoscătorii fotbalului românesc vor explica de ce nu facem încă performanţă în Europa. Ţara geme de cunoscători despre femei şi fenomene sportive. Nostradamii de cartier se înmulţesc cu fiecare zi. Femeile frumoase se mărită cu arabi şi pleacă fără să le pese de restul lumii. Pantofii de hârtie ai mireselor rămân ca trofee în vitrinele unor cluburi care trăiesc din amintiri.
O bătrână aruncă jarul din foc peste zăpada lui februarie. Călăuze misterioase trec dincolo de podurile şubrede ale credinţei. Rănile cailor şchiopi însângerează apele izvoarelor. Dumnezeu mângâie brazii şi le scutură zăpada. Tălpile Lui apasă pe jăraticul aruncat de bătrână. Rugăciunile copiilor abandonaţi dezleagă culorile vieţii. Dumnezeu apasă mai tare. Bătrâna plânge. Palmele ei încălzesc veşnicia. Sună telefonul. Este telefonul cu număr de ,,Vodafone”. Răspund, deşi observ că sunt apelat cu număr ascuns. - Eduard?, întreabă o voce feminină. - Da!, răspund intrigat. - Ciuciuha, ciuciuha, ciuciuha! Doamna continuă să strige ,,ciuciuha” vreo cinci minute, apoi o altă doamnă cu o voce mai groasă preia ştafeta. Nu am idee ce pot însemna aceste sunete. Cunosc o celebră melodie cu numele ,,Chattanooga Choo Choo”, dar nu văd ce legătură pot să aibă doamnele ,,ciuciuha” cu melodia respectivă. Încerc să răspund înapoi. Nu reuşesc. Acum ambele doamne strigă ,,ciuciuha”. Mă gândesc că poate este un ritual voodoo şi îmi imaginez două doamne cu feţe de general pensionar învârtindu-se în jurul unei mese pe care ard lumânări negre. Una dintre doamne a început să recite ,,Tatăl nostru”. Vocea ei este patetică, uşor ridicolă. Închid telefonul. Sunt sunat din nou. Răspund. - Ciuciuha! Ciuciuha!, se năpusteşte necunoscuta. Închid telefonul şi îl setez pe ,,silence”. În faţa vulcanizării doi domni se ceartă pentru locul de parcare. - Te dai matale doi metri mai încolo. Îmi schimbă cauciucurile din faţă, plec şi vii în locul meu. Domnul diplomat este conducătorul unui jeep ,,Wrangler”- - Nu vreau!, îi răspunde celălalt şofer, conducător de dubiţă ,,Fiat”. Eu am venit primul. iar dacă parchez pe şosea mă stropesc ăştia din trafic. Să faci ordine la tine acasă nu în sat la mine, se supără eroicul şofer al dubiţei. Şoferii se ceartă în continuare. Fără să vreau apăs pe difuzorul telefonului şi vocile doamnelor domină pentru o clipă cearta celor doi. - Ciuciuha! Cei doi se opresc şi se uită la mine întrebător. Ridic din umeri şi explic că mă sună o doamnă sau două care ţipă la telefon. - Da’ de ce se prostesc aşa?, întreabă proprietarul jeepului. - Nu ştiu. Astea sună cu număr ascuns. De dimineaţă până acum m-au sunat de peste o sută de ori. - Şi ce înseamnă ciuciuha?, insistă el. - Chiar nu ştiu. Nu am nici o idee. - Poate te confundă cu papa. - Ei da!, asta trebuie să fie. Cei doi reiau cearta. Pănă la urmă şoferul dubiţei acceptă să aştepte până i se vor schimba cauciucurile jeepului. Îşi ia o cafea şi revine lângă mine. - Te sună des? - Destul de, răspund eu amuzat. - Ai încercat să le înjuri? - Nu. Ce rost ar avea? - Te confundă cu papa, îţi spun eu, se amestecă iar în vorbă şoferul jeepului. Săracul papa, e bolnav, a trebuit să demisioneze. - Nu de asta demisionează, îi răspund eu foarte hotărât. - Dar de ce? - Pentru că a aflat cine va fi succesorul lui. Succesorul lui va fi un negru, iar el nu poate suporta asta. - Succesorul se alege în şedinţa conclavului. - Să fim serioşi! Conclavul este un circ numai bun pentru ratingul televiziunilor. Succesorul se alege în timpul vieţii. El a aflat că va urma un negru şi a demisionat. Papa Benedict este un super rebel. - Şi dacă a demisionat, ăia nu vor mai pune un negru în locul lui? - Nu. - De ce? - Pentru că Nostradamus a prezis că după ce un papă va pleca sau va fi alungat îi va urma un negru. Numai că succesorul lui va fi ultimul papă. - Adică ar veni apocalipsa? - Exact, domnule. - Eduard, ai o teorie tare ciudată despre Vatican. - Ştiu! Telefonul sună din nou. Cei doi şoferi mă privesc insistent. Răspund. - Ciuciuha! Ciuciuha!, se aud două voci parcă mai tare ca de obicei. Oamenii râd. Proprietarul jeepului mă salută înainte de a pleca. Umbrele norilor sapă morminte pentru cei care îşi neagă tristeţea.
luni au fost sanctificate opt sute de arhaisme papa a fost de acord cu eviscerarea credinţei moartea s-a împerecheat cu ultimul lui discurs jurisprudenţa creştină a confirmat astrogramele standard
umbre liturgice mimează introspecţia
în sala hienelor adepţii silogismelor inutile otravesc statui ceruri rugaciuni
bătrânul în alb îşi motivează existenţa ridicând mâna dreaptă ad infinitum
