Apa de
ploaie spală gardul de sârmă ce desparte curtea mea de a bătrânei Ema. Stâlpii
de fier au ruginit . La fel și ochiurile din sârmă groasă. Hotarul ruginiu nu
poate fractura privirea, uimirea, așteptarea.
Motanul
gri care se juca dimineață cu pisica Pufoasa zace fără suflare între fântâna cu
roată de lemn și trandafirul chinezesc. Aproape de gardul cu țepi ruginii.
Întorc motanul pe toate părțile. E obez. Are blănița curată și ochii deschiși.
Pe bot se văd urme verzi, semn că a fost otrăvit. Încerc să îi închid cumva
ochii dar nu reușesc.
-E
Nero ?, întreabă mama ? E mort ?
- E
mort dar nu e Nero, răspund trist încercând în zadar să îi închid ochii.
-
Lasă-l în pace, nu îl mai chinui. Ia hârlețul și îngroapă-l în livadă. Ai grijă
să faci o groapă adâncă.
-
Da, fii fără grijă.
Nero
nu a mai venit acasă de douăzeci și șase de zile. Presupun că și pe el l-au
otrăvit. Nu știu cum să transport motanul mort. Până la urmă îl pun într-un
lighean de tablă verde și plec cu el în livadă. Doi bețivi mă văd din drum și
râd fericiți.
-Cini
dracu’ ari nevoi de mâți ?, spune unul dintre ei. Sî crăpi tăți.
-Animali
spurcati, concluzionează și celălat bețiv.
Mi-e
milă de motanul otrăvit. Îi sap groapă sub un gard putrezit . Aproape de
mormântul lui sunt îngropați motanii Pif și Clinton, pisicile Hadesa și
Svetlana, cățelușele Tina și Grivca, cățelul Codiță. Toți au murit fie din
cauză că au mâncat mâncare otrăvită, fie pentru că au fost torturați. Doar cățelul
Codiță a murit instantaneu după ce a fost lovit cu o lespede de piatră.
Clinton era un motănaș jucăuș, unul dintre
primii născuți ai Hadesei. După ce a a început să mănînce hrană solidă l-am dat
unei femei din sat care îl ceruse cu insistență. După câteva zile mama l-a adus
înapoi.
-Era
slab ca o arătare și ăia îl țineau în grajd, a spus mama. Cred că îl hrăneau
doar cu lapte. Asta dacă își aduceau aminte de el.
Clinton
s-a întremat în câteva zile. Hadesa l-a luat după ea peste tot: printre
strujenii galben-verzui ai popușoilor, în podul magaziei sau în iarba deasă a haturilor
. Clinton a crescut și devenit un mic șef peste lumea pisicească din acea parte
a satului. Într-o zi am ieșit în drum și m-am așezat pe podeț. Îmi plăcea să
privesc faetoanele încărcate cu fân și prepeleci, remorcile și mașinile de
tonaj mare care treceau zilnic spre Văleni. Clinton a ieșit și el în drum. De
la o vreme mă însoțea chiar și atunci când aveam de făcut cumpărături în
magazinele din apropiere. Totuși, în acea zi Clinton nu a stat lângă mine. S-a
cățărat pe gardul bătrânei Ema, apoi a ajuns în fața atelierului de
vulcanizare. Tudoran, patronul vulcanizării angajase de vreo câteva zile pe
Vucă Știolbon, un om cu privire urâtă și cuvinte pe măsura ei. În acea zi, în
fața atelierului era parcat un faeton încărcat cu barabule. Mi-am dat seama că
stăpânul faetonului aducea barabulele tocmai din satul Cornu Lunci. Barabulele
aveau pe ele un praf gros, negru. Pământul arabil din Cornu Lunci este negru,
făinos și orice ar crește acolo prinde o crustă întunecată. Vucă a văzut
motanul și dintr-o dată fața i s-a luminat.
-Piss,
piss, hai încoa’, striga Vucă . Hai că-ți dau un cremvuști, motane. Haida
odată.
Clinton
s-a dus către Vucă ca și când l-ar fi cunoscut de când e lumea și pământul.
Vucă l-a mângâiat, apoi a luat de undeva din stânga un ciocan și l-a lovit pe
Clinton în cap. Motanul a fugit drept vreo cinci metri și apoi a început să se
învârtă în cerc.
-Uiteee
cum să învârti spurcăciunea, a început să țipe Vucă. Vrei crenvuști, grijania
șî cristoșî măti? Uăă am sî omor tătii animalili aiestea.
-Hahaha,
se amuză și stăpânul faetonului. Nici nie nu-mi plac mâțîî. Sî îi ie dracu pi
tăți. Uite cum să-nvârti, hahahaha.
-Grijania
mati di mâț.Amu nu mai niauni?Hăi?Măi niauni?,ia zî?
M-am
ridicat de pe podeț. Clinton m-a cunoscut și s-a oprit. Avea ochii roșii, iar
din urechi îi curgea sânge.
-Uă
Eduard, îi motanu’ tău?N-am știu, strigă Vucă aproape fericit.Hai nu ti supara
pentru un mâț.Îțî aduc zăci dacî vrei.
Oamenii
râd. Îl iau în brațe pe Clinton. Cămașa mea cafenie se umple de sânge.L-am
așezat în cerdac pe o pătură gri. A bolit paisprezece zile. În a cincisprezecea
zi s-a ridicat și cu ultimile puteri s-a dus sub tuia. A murit într-o zi
ploioasă de marți sub copacul unde se juca sau își ascuțea ghearele.
-Oare
Nero unde o fi?,întreabă mama.Fă groapa mai adîncă. Vezi că motanul ăsta gras a
fost otrăvit. E bine ca groapa să fie adâncă.
-Da,
știu. Nu e primul animăluț care moare pe aici. Nici nu știu al cui o fi.
Săracul. . .
Hârlețul
are lama tocită. Intră greu în pământul hleios al livezii.
Pe
motanul Pif l-am găsit legat cu sârmă ghimpată de un gard al livezii. Asta se
întâmpla acum opt ani, în prima zi de Paști. Pif avea lăbuțele tăiate și un
ochi scos. M-am chinuit jumătate de oră până l-am scos din sârma ghimpată.
Colții sârmei au intrat și în palmele mele, iar sângele a curs peste frunzele
de patlagină și coada racului. Nu am vrut ca mama să vadă grozăvia. Am adus o
perie de sârmă și am șters urmele de sânge rămase pe gard. Am mulțumit Domnului
că eu am fost acela care l-a găsit pe motan și nu mama, apoi l-am îngropat .
Uneori mai simt durerea aceea seacă dată de sârma ghimpată. Mă gândesc la cât
de aspră e lumea satului și cât de falsă este imaginea care pleacă înspre lume.
Hadesa
a fost o pisică de o inteligență și o frumusețe aparte. Am primit-o cadou de la
sora mea. În prima zi a mirosit trunchiurile pomilor, s-a minunat în fața
verdelui tuiei, s-a urcat pe vița de vie și s-a jucat cu picăturile de apă care
curgeau prin burlane. În timp a cunoscut toate livezile din jur. A ajuns până
la gardul școlii, a omorât guzanii din grajdurile vecinilor și a exterminat populația
șoricească din zonă. Îmi amintesc cum aducea guzanii și alte
lighioane și le lăsa în fața ușii. Nu le mânca . Îi plăceau dulciurile, pâinea
și chiar înghețata. O răsfățam adeseori cu pufarini. Îi alegea întâi pe cei viu
colorați, apoi îi mânca și pe ceilalți. Când voia să intre în casă se cățăra pe
geam și bătea cu lăbuța la fereastră. Sub geamuri, pe peretele de var urmele Hadesei apăreau imediat ce afară ploua
sau ningea. Hadesa a murit la vârsta de șaisprezece ani. Era duminică.Am găsit
pe Hadesa în iarbă, în fața casei. Pe
bot avea urme de vomă verde. Sărea la o
înălțime de jumătate de metru, apoi se zvârcolea în iarbă. A repetat această
scenă de vreo câteva ori. La un moment dat a țipat așa cum niciodată nu o mai
făcuse și a încremenit. M-am așezat lîngă ea și am stat împreună până s-a
întunecat. Am îngropat-o după apusul soarelui împreună cu jucăria sa preferată,
un ghem de lână groasă de culoarea gri.
Hârlețul
a lovit o cărămidă veche. O scot și o arunc departe, pe ogor. Așez motanul necunoscut
în groapă . Domnul îmi face semn să mă
opresc. Se apropie de motanul mort și îi închide ochii.
-Acum
pot să îl învelesc în pământ și uitare?, întreb cu privirea în pământ.
-Acum,da,
răspunde El. Acum da.
Acopăr
trup de animal otrăvit. Domnul își spală palmele cu țărână sfântă și apă de
ploaie. Ne așezăm pe hat. Împărțim răceala pământului. Și albastrul speranței.
Eduard
Dorneanu
Mălini,
6 martie 2014
