Noaptea a fugit dincolo de Pădurea Prisos. Nu am putut dormi. Vântul a dansat pe acoperișul de tablă al casei mele, a îmbrățișat tuia și pe ceilalți pomi,apoi s-a aruncat din albastrul cerului în argintiul murdar al apelor Suhăi și Moldovei. Am încercat să adorm dar mi-a fost absolut imposibil. Umbrele au părăsit icoanele și au început să strige cu voci speriate de copil bolnav.
Am ascultat un timp cum gem ferestrele. Portițele cerdacului s-au lovit una de alta până când un înger a făcut semnul crucii în fața lor, pe treptele de asfalt. Vântul a stat. Am simțit o arsură în piept și am văzut cum umbrele se întorc în icoane alături de sfinți, nori purpurii și epave.
Dimineața este amară ca un sărut apăsat pe pleoapele unei femei urâte, pe jumătate adormită. Mă îmbrac în negru. Aburul otrăvit al zilei de joi nu mă poate atinge. Nici aripile păsărilor obosite. Nici ele.
Las cele trei telefoane pe buturugile de vișin nedespicate. Lângă Oblio, mărul pădureț. Trebuie să sap două straturi : unul pentru pătrunjel și altul pentru ceapă timpurie. În podul palmei drepte am o urmă roșie. Ieri am desfăcat popușoi albi, iar grăunțele și cocenii mi-au făcut o mică rană.
-Nu ai mâini muncite, spune mama. Mie de ce nu mi s-a întâmplat nimic? Cum faci și tu un pic de treabă, hopa capeți rană exact ca vulpea.
-Care vulpe? , întreb eu amuzat.
-Vulpea aia din poveștile copilăriei. Una care mânca pe leneși. Acum o știi?
-Gata, m-am prins. Toate dihăniile din povești au un singur scop: să mă pedepsească pe mine.
-Da, da. Iar ești victimă.
-Cum spui mata.
Am noroc că hârlețul are o coadă netedă, fără noduri. Primul strat e ușor de săpat. Anul trecut pe același petec de pământ a fost cultivat usturoi.
-Nu te apuca încă de săpat. Mai sunt trei săcușori de popușoi. Îi bați pe ăia. Îi aduci în livadă și după asta poți săpa un tunel pâna la vulpea ta.
-Normal. Nicio vulpe nu stă de vorbă cu mine dacă nu bat niște popușoi întâi.
Întind sacii pe aleea de ciment, în fața bucătăriei de vară. Nu sunt plini, iar după ce popușoii vor fi desfăcați nu știu dacă voi umple un sac. Găsesc un par de brad. Îl cioplesc cu bărdița; are câtiva țepi care ar putea rupe nailonul sacilor. Strâng parul în mână și încep să pocnesc sacii cu popușoi. Duc în livadă fiecare sac și îi deșart într-o vană de tablă.
-Huci! luate-ar mama huciului de curvar.
Rezuca Tudoran vine prin livadă și aruncă după Zepto cu bulgări de pământ.
-Doamna Dorneanu, de unde ai aratarea asta di cucoș? O vinit di dimineațâ șî ni-o bătut pi amândoi cucoșî, șî pi cel cafiniu șî pi cel alb. Mare curvar di cucoș, fereascî Dumnezău!
Răstorn în vană cei trei saci. Majoritatea popușoilor au rămas la fel ca înainte de a fi bătuți cu parul.
-Văleu doamnă, spune Rezuca mamei, da’ aiștea nu-s popușoi bătuți. Parcă îs numa’ scărchinați. Acuș încep să râdî.
-I-am bătut bine dar nu știu ce naiba au. Și culmea e că sunt și uscați. Dar degeaba.
-Hai că stau și eu să ajut, se hotărăște Rezuca.
Zepto se oprește în dreptul porții de la livadă și cântă fericit.
-Huci!, curvaru’ naibii se supără Rezuca. Uiti la el, parcî facî în bagiocurî.
Zepto continuă să cânte. Îi răspund cocoșii din vecini. Reîncep săpatul stratului. Lama hârlețului e boantă și taie destul de greu brazdele hleioase. Găsesc câteva fire de usturoi rămase de anul trecut. Le sap cu grijă, le scutur de pământ și le așez deoparte.
-Da di undi ai vana asta?, întreabă Rezuca. Acuma nu măi găsăști așă cieva di cumparat.
-E veche spune mama. Da e groasă și uite că nu ruginește deloc. Așa se făceau înainte.
-Dapoi cum, răspunde Rezuca. Să vezi ci ligheni șî ci vani avem acasî la Văleni, la casa părinteascî. Nu să mai fac di aiestea amu.
Continui să sap. Brazdele trebuie mărunțite cu grebla. Dinspre livezile care duc în Ulița Poștii apare o curcă neagră care aleargă gălăgioasă către livada Rezucăi.
-Ai și curci negre?, o întreb zâmbind.
-Nu-i curca me. Eu am numa’ albe.
-S-o fi îndrăgostit de unul dintre curcanii matale.
-N-auzî cî am numa’ curci? Lasî cî pleacî ie înapoi.
Încep să sap al doilea strat. Aici munca este mult mai grea. Viitorul strat este amplasat în apropierea cioatei vișinului tăiat acum câteva luni, în toamnă. Pământul este plin de rădăcini. Aduc bărdița și tai venele de lemn ale pământului. Nu strigă nimeni. Nu curge sevă sau sânge. Pare atât de ciudat că măruntaiele din pământ ale vișinului continuă să fie vii. Să adune hrană pentru ceva ce nu mai există.
-Tata’ meu ave voci frumoasî, spune Rezuca.
-Și tata a avut, spune mama. Dar a pierdut-o în pădure.
-Cum sî piardî vocia în păduri cî doarî nu-i o traistî.
-Las’ că îți spun. Într-o seară venea acasă prin pădure. Și el avea obiceiul să chiuie. Să chiuie tare de tot. Iacă o chiuit . Cineva i-o răspuns. A mai chiuit odată. Iar i-o răspuns cineva. O chiuit a treia oară. După ce i-o răspuns, tata nu a mai putut chiui și nici cânta tare. I-o luat cineva vocea.
-Asta numa’ Mama Pădurii sau Nicuratu o fost. Ptui, cruci di aur. Mari cumpînî o avut. Ghini cî n-o ramas mut. Cî n-o măi cîntat nu-i nicio pagubî.
-Poate a fost ecoul, încerc și eu să îmi dau cu părerea. Și bunicul s-o fi speriat. Pe Mama Pădurii nu a văzut-o nimeni. E doar o poveste.
-Cum sî cie o povesti? Șî eu am văzut-o. Avea fața de scoarțî di copac. Am vazut-o când trece apa Suhii.Mama Pădurii esti.
-Tanti Rezuca, las-o încolo de treabă. Unde ai văzut asta?
-Dacî îțî zîc cî am văzut-o!
Brazdele sunt tot mai mari. Trebuie neapărat să le fărâm. Găinile Rezucăi ies în livadă și se duc tocmai lîngă gardul de sârmă al vecinilor. Zepto le vede și aleargă după ele de parcă ar fi miza unui concurs cu premii ieșite din comun.
-Uiti la el!, aratarea, se amuză Rezuca. Doarî nu s-a duci tocma’ în fundu’ livezii la găinili meli!
Zepto ajunge la găinile Rezucăi în câteva minute. Cocoșul alb fuge imediat ce îl vede că se îndreaptă către el. Cel cafeniu rămâne și încercă să îl înfrunte. Zepto îl prinde de creastă și apoi îl ciocnește în cap, în piept. Fuge și cocoșul cafeniu. Zepto pleacă împreună cu trei dintre găinile Rezucăi, iar celelalte aleargă speriate către casa lor.
-Doamni!, câtâi di curvar cucoșu aista, râde Rezuca. Nu am mai văzut așă cieva.
-Măcar ăsta e real nu ca Mama Pădurii, spun eu.
-Hai termină de săpat, se supără mama.
-Bine, hai că imediat e gata.
-Termină întâi și după aia poți începe să sapi și tunelul.
-Ci tunel ?, bre întreabî curioasă Rezuca.
-Un tunel ca să ajung la o vulpe, răspund eu.
-O vulpi cu douî chicioari sau cu patru?.
-Eh, răspund eu înfigând hârlețul în pământul hleios. Cu două, cu patru, cu zece.
-Hahahaha, râde Rezuca.
Zepto se întoarce acasă . Când ajunge lângă noi se oprește și cântă. Rezuca aruncă după el cu un cocean de popușoi.
-Ceara măti di curvar !
Am terminat de săpat. Acoper cu pământ și pietrele aruncate sub gardul putred care desparte livada mea de cea a bătrânei Ema. Pe coada hârlețului au rămas pete de sânge . Scot apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Vreau să îmi răcoresc palmele, inima , sufletul. Domnul se apropie de mine și mă întreabă:
-Te dor palmele?, Eduard.
-Mă dor, răspund trist.
Domnul ia apă din găleata fântânii cu o cană galbenă, veche.
-Întinde palmele, ca să îți torn mă îndeamnă Domnul.
Fac palmele căuș și aștept răcoarea binefăcătoare a apei. Domnul toarnă încet apă vie peste rănile și tristețea mea. Flăcări verzi se joacă pe degetele mele. Mă spăl pe față cu apa și focul Domnului.
-Hahahaha râd pomii și firele de iarbă.
Zâmbesc și eu. Cu palmele și sufletul în flăcări.
Am ascultat un timp cum gem ferestrele. Portițele cerdacului s-au lovit una de alta până când un înger a făcut semnul crucii în fața lor, pe treptele de asfalt. Vântul a stat. Am simțit o arsură în piept și am văzut cum umbrele se întorc în icoane alături de sfinți, nori purpurii și epave.
Dimineața este amară ca un sărut apăsat pe pleoapele unei femei urâte, pe jumătate adormită. Mă îmbrac în negru. Aburul otrăvit al zilei de joi nu mă poate atinge. Nici aripile păsărilor obosite. Nici ele.
Las cele trei telefoane pe buturugile de vișin nedespicate. Lângă Oblio, mărul pădureț. Trebuie să sap două straturi : unul pentru pătrunjel și altul pentru ceapă timpurie. În podul palmei drepte am o urmă roșie. Ieri am desfăcat popușoi albi, iar grăunțele și cocenii mi-au făcut o mică rană.
-Nu ai mâini muncite, spune mama. Mie de ce nu mi s-a întâmplat nimic? Cum faci și tu un pic de treabă, hopa capeți rană exact ca vulpea.
-Care vulpe? , întreb eu amuzat.
-Vulpea aia din poveștile copilăriei. Una care mânca pe leneși. Acum o știi?
-Gata, m-am prins. Toate dihăniile din povești au un singur scop: să mă pedepsească pe mine.
-Da, da. Iar ești victimă.
-Cum spui mata.
Am noroc că hârlețul are o coadă netedă, fără noduri. Primul strat e ușor de săpat. Anul trecut pe același petec de pământ a fost cultivat usturoi.
-Nu te apuca încă de săpat. Mai sunt trei săcușori de popușoi. Îi bați pe ăia. Îi aduci în livadă și după asta poți săpa un tunel pâna la vulpea ta.
-Normal. Nicio vulpe nu stă de vorbă cu mine dacă nu bat niște popușoi întâi.
Întind sacii pe aleea de ciment, în fața bucătăriei de vară. Nu sunt plini, iar după ce popușoii vor fi desfăcați nu știu dacă voi umple un sac. Găsesc un par de brad. Îl cioplesc cu bărdița; are câtiva țepi care ar putea rupe nailonul sacilor. Strâng parul în mână și încep să pocnesc sacii cu popușoi. Duc în livadă fiecare sac și îi deșart într-o vană de tablă.
-Huci! luate-ar mama huciului de curvar.
Rezuca Tudoran vine prin livadă și aruncă după Zepto cu bulgări de pământ.
-Doamna Dorneanu, de unde ai aratarea asta di cucoș? O vinit di dimineațâ șî ni-o bătut pi amândoi cucoșî, șî pi cel cafiniu șî pi cel alb. Mare curvar di cucoș, fereascî Dumnezău!
Răstorn în vană cei trei saci. Majoritatea popușoilor au rămas la fel ca înainte de a fi bătuți cu parul.
-Văleu doamnă, spune Rezuca mamei, da’ aiștea nu-s popușoi bătuți. Parcă îs numa’ scărchinați. Acuș încep să râdî.
-I-am bătut bine dar nu știu ce naiba au. Și culmea e că sunt și uscați. Dar degeaba.
-Hai că stau și eu să ajut, se hotărăște Rezuca.
Zepto se oprește în dreptul porții de la livadă și cântă fericit.
-Huci!, curvaru’ naibii se supără Rezuca. Uiti la el, parcî facî în bagiocurî.
Zepto continuă să cânte. Îi răspund cocoșii din vecini. Reîncep săpatul stratului. Lama hârlețului e boantă și taie destul de greu brazdele hleioase. Găsesc câteva fire de usturoi rămase de anul trecut. Le sap cu grijă, le scutur de pământ și le așez deoparte.
-Da di undi ai vana asta?, întreabă Rezuca. Acuma nu măi găsăști așă cieva di cumparat.
-E veche spune mama. Da e groasă și uite că nu ruginește deloc. Așa se făceau înainte.
-Dapoi cum, răspunde Rezuca. Să vezi ci ligheni șî ci vani avem acasî la Văleni, la casa părinteascî. Nu să mai fac di aiestea amu.
Continui să sap. Brazdele trebuie mărunțite cu grebla. Dinspre livezile care duc în Ulița Poștii apare o curcă neagră care aleargă gălăgioasă către livada Rezucăi.
-Ai și curci negre?, o întreb zâmbind.
-Nu-i curca me. Eu am numa’ albe.
-S-o fi îndrăgostit de unul dintre curcanii matale.
-N-auzî cî am numa’ curci? Lasî cî pleacî ie înapoi.
Încep să sap al doilea strat. Aici munca este mult mai grea. Viitorul strat este amplasat în apropierea cioatei vișinului tăiat acum câteva luni, în toamnă. Pământul este plin de rădăcini. Aduc bărdița și tai venele de lemn ale pământului. Nu strigă nimeni. Nu curge sevă sau sânge. Pare atât de ciudat că măruntaiele din pământ ale vișinului continuă să fie vii. Să adune hrană pentru ceva ce nu mai există.
-Tata’ meu ave voci frumoasî, spune Rezuca.
-Și tata a avut, spune mama. Dar a pierdut-o în pădure.
-Cum sî piardî vocia în păduri cî doarî nu-i o traistî.
-Las’ că îți spun. Într-o seară venea acasă prin pădure. Și el avea obiceiul să chiuie. Să chiuie tare de tot. Iacă o chiuit . Cineva i-o răspuns. A mai chiuit odată. Iar i-o răspuns cineva. O chiuit a treia oară. După ce i-o răspuns, tata nu a mai putut chiui și nici cânta tare. I-o luat cineva vocea.
-Asta numa’ Mama Pădurii sau Nicuratu o fost. Ptui, cruci di aur. Mari cumpînî o avut. Ghini cî n-o ramas mut. Cî n-o măi cîntat nu-i nicio pagubî.
-Poate a fost ecoul, încerc și eu să îmi dau cu părerea. Și bunicul s-o fi speriat. Pe Mama Pădurii nu a văzut-o nimeni. E doar o poveste.
-Cum sî cie o povesti? Șî eu am văzut-o. Avea fața de scoarțî di copac. Am vazut-o când trece apa Suhii.Mama Pădurii esti.
-Tanti Rezuca, las-o încolo de treabă. Unde ai văzut asta?
-Dacî îțî zîc cî am văzut-o!
Brazdele sunt tot mai mari. Trebuie neapărat să le fărâm. Găinile Rezucăi ies în livadă și se duc tocmai lîngă gardul de sârmă al vecinilor. Zepto le vede și aleargă după ele de parcă ar fi miza unui concurs cu premii ieșite din comun.
-Uiti la el!, aratarea, se amuză Rezuca. Doarî nu s-a duci tocma’ în fundu’ livezii la găinili meli!
Zepto ajunge la găinile Rezucăi în câteva minute. Cocoșul alb fuge imediat ce îl vede că se îndreaptă către el. Cel cafeniu rămâne și încercă să îl înfrunte. Zepto îl prinde de creastă și apoi îl ciocnește în cap, în piept. Fuge și cocoșul cafeniu. Zepto pleacă împreună cu trei dintre găinile Rezucăi, iar celelalte aleargă speriate către casa lor.
-Doamni!, câtâi di curvar cucoșu aista, râde Rezuca. Nu am mai văzut așă cieva.
-Măcar ăsta e real nu ca Mama Pădurii, spun eu.
-Hai termină de săpat, se supără mama.
-Bine, hai că imediat e gata.
-Termină întâi și după aia poți începe să sapi și tunelul.
-Ci tunel ?, bre întreabî curioasă Rezuca.
-Un tunel ca să ajung la o vulpe, răspund eu.
-O vulpi cu douî chicioari sau cu patru?.
-Eh, răspund eu înfigând hârlețul în pământul hleios. Cu două, cu patru, cu zece.
-Hahahaha, râde Rezuca.
Zepto se întoarce acasă . Când ajunge lângă noi se oprește și cântă. Rezuca aruncă după el cu un cocean de popușoi.
-Ceara măti di curvar !
Am terminat de săpat. Acoper cu pământ și pietrele aruncate sub gardul putred care desparte livada mea de cea a bătrânei Ema. Pe coada hârlețului au rămas pete de sânge . Scot apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Vreau să îmi răcoresc palmele, inima , sufletul. Domnul se apropie de mine și mă întreabă:
-Te dor palmele?, Eduard.
-Mă dor, răspund trist.
Domnul ia apă din găleata fântânii cu o cană galbenă, veche.
-Întinde palmele, ca să îți torn mă îndeamnă Domnul.
Fac palmele căuș și aștept răcoarea binefăcătoare a apei. Domnul toarnă încet apă vie peste rănile și tristețea mea. Flăcări verzi se joacă pe degetele mele. Mă spăl pe față cu apa și focul Domnului.
-Hahahaha râd pomii și firele de iarbă.
Zâmbesc și eu. Cu palmele și sufletul în flăcări.
Eduard Dorneanu
Mălini, 20 martie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu