MĂLINI- VOLUMUL 1-CAPITOLUL 18

Apa de ploaie spală gardul de sârmă ce desparte curtea mea de a bătrânei Ema. Stâlpii de fier au ruginit . La fel și ochiurile din sârmă groasă. Hotarul ruginiu nu poate fractura privirea, uimirea, așteptarea.

Motanul gri care se juca dimineață cu pisica Pufoasa zace fără suflare între fântâna cu roată de lemn și trandafirul chinezesc. Aproape de gardul cu țepi ruginii. Întorc motanul pe toate părțile. E obez. Are blănița curată și ochii deschiși. Pe bot se văd urme verzi, semn că a fost otrăvit. Încerc să îi închid cumva ochii dar nu reușesc.

-E Nero ?, întreabă mama ? E mort ?

- E mort dar nu e Nero, răspund trist încercând în zadar să îi închid ochii.

- Lasă-l în pace, nu îl mai chinui. Ia hârlețul și îngroapă-l în livadă. Ai grijă să faci o groapă adâncă.

- Da, fii fără grijă.

Nero nu a mai venit acasă de douăzeci și șase de zile. Presupun că și pe el l-au otrăvit. Nu știu cum să transport motanul mort. Până la urmă îl pun într-un lighean de tablă verde și plec cu el în livadă. Doi bețivi mă văd din drum și râd fericiți.

-Cini dracu’ ari nevoi de mâți ?, spune unul dintre ei. Sî crăpi tăți.

-Animali spurcati, concluzionează și celălat bețiv.

Mi-e milă de motanul otrăvit. Îi sap groapă sub un gard putrezit . Aproape de mormântul lui sunt îngropați motanii Pif și Clinton, pisicile Hadesa și Svetlana, cățelușele Tina și Grivca, cățelul Codiță. Toți au murit fie din cauză că au mâncat mâncare otrăvită, fie pentru că au fost torturați. Doar cățelul Codiță a murit instantaneu după ce a fost lovit cu o lespede de piatră.

 Clinton era un motănaș jucăuș, unul dintre primii născuți ai Hadesei. După ce a a început să mănînce hrană solidă l-am dat unei femei din sat care îl ceruse cu insistență. După câteva zile mama l-a adus înapoi.

-Era slab ca o arătare și ăia îl țineau în grajd, a spus mama. Cred că îl hrăneau doar cu lapte. Asta dacă își aduceau aminte de el.

Clinton s-a întremat în câteva zile. Hadesa l-a luat după ea peste tot: printre strujenii galben-verzui ai popușoilor, în podul magaziei sau în iarba deasă a haturilor . Clinton a crescut și devenit un mic șef peste lumea pisicească din acea parte a satului. Într-o zi am ieșit în drum și m-am așezat pe podeț. Îmi plăcea să privesc faetoanele încărcate cu fân și prepeleci, remorcile și mașinile de tonaj mare care treceau zilnic spre Văleni. Clinton a ieșit și el în drum. De la o vreme mă însoțea chiar și atunci când aveam de făcut cumpărături în magazinele din apropiere. Totuși, în acea zi Clinton nu a stat lângă mine. S-a cățărat pe gardul bătrânei Ema, apoi a ajuns în fața atelierului de vulcanizare. Tudoran, patronul vulcanizării angajase de vreo câteva zile pe Vucă Știolbon, un om cu privire urâtă și cuvinte pe măsura ei. În acea zi, în fața atelierului era parcat un faeton încărcat cu barabule. Mi-am dat seama că stăpânul faetonului aducea barabulele tocmai din satul Cornu Lunci. Barabulele aveau pe ele un praf gros, negru. Pământul arabil din Cornu Lunci este negru, făinos și orice ar crește acolo prinde o crustă întunecată. Vucă a văzut motanul și dintr-o dată fața i s-a luminat.

-Piss, piss, hai încoa’, striga Vucă . Hai că-ți dau un cremvuști, motane. Haida odată.

Clinton s-a dus către Vucă ca și când l-ar fi cunoscut de când e lumea și pământul. Vucă l-a mângâiat, apoi a luat de undeva din stânga un ciocan și l-a lovit pe Clinton în cap. Motanul a fugit drept vreo cinci metri și apoi a început să se învârtă în cerc.

-Uiteee cum să învârti spurcăciunea, a început să țipe Vucă. Vrei crenvuști, grijania șî cristoșî măti? Uăă am sî omor tătii animalili aiestea.

-Hahaha, se amuză și stăpânul faetonului. Nici nie nu-mi plac mâțîî. Sî îi ie dracu pi tăți. Uite cum să-nvârti, hahahaha.

-Grijania mati di mâț.Amu nu mai niauni?Hăi?Măi niauni?,ia zî?

M-am ridicat de pe podeț. Clinton m-a cunoscut și s-a oprit. Avea ochii roșii, iar din urechi îi curgea sânge.

-Uă Eduard, îi motanu’ tău?N-am știu, strigă Vucă aproape fericit.Hai nu ti supara pentru un mâț.Îțî aduc zăci dacî vrei.

Oamenii râd. Îl iau în brațe pe Clinton. Cămașa mea cafenie se umple de sânge.L-am așezat în cerdac pe o pătură gri. A bolit paisprezece zile. În a cincisprezecea zi s-a ridicat și cu ultimile puteri s-a dus sub tuia. A murit într-o zi ploioasă de marți sub copacul unde se juca sau își ascuțea ghearele.

-Oare Nero unde o fi?,întreabă mama.Fă groapa mai adîncă. Vezi că motanul ăsta gras a fost otrăvit. E bine ca groapa să fie adâncă.

-Da, știu. Nu e primul animăluț care moare pe aici. Nici nu știu al cui o fi. Săracul. . .

Hârlețul are lama tocită. Intră greu în pământul hleios al livezii.

Pe motanul Pif l-am găsit legat cu sârmă ghimpată de un gard al livezii. Asta se întâmpla acum opt ani, în prima zi de Paști. Pif avea lăbuțele tăiate și un ochi scos. M-am chinuit jumătate de oră până l-am scos din sârma ghimpată. Colții sârmei au intrat și în palmele mele, iar sângele a curs peste frunzele de patlagină și coada racului. Nu am vrut ca mama să vadă grozăvia. Am adus o perie de sârmă și am șters urmele de sânge rămase pe gard. Am mulțumit Domnului că eu am fost acela care l-a găsit pe motan și nu mama, apoi l-am îngropat . Uneori mai simt durerea aceea seacă dată de sârma ghimpată. Mă gândesc la cât de aspră e lumea satului și cât de falsă este imaginea care pleacă înspre lume.

Hadesa a fost o pisică de o inteligență și o frumusețe aparte. Am primit-o cadou de la sora mea. În prima zi a mirosit trunchiurile pomilor, s-a minunat în fața verdelui tuiei, s-a urcat pe vița de vie și s-a jucat cu picăturile de apă care curgeau prin burlane. În timp a cunoscut toate livezile din jur. A ajuns până la gardul școlii, a omorât guzanii din grajdurile vecinilor și a exterminat populația șoricească din zonă. Îmi amintesc cum aducea guzanii  și alte lighioane și le lăsa în fața ușii. Nu le mânca . Îi plăceau dulciurile, pâinea și chiar înghețata. O răsfățam adeseori cu pufarini. Îi alegea întâi pe cei viu colorați, apoi îi mânca și pe ceilalți. Când voia să intre în casă se cățăra pe geam și bătea cu lăbuța la fereastră. Sub geamuri, pe peretele de var  urmele Hadesei apăreau imediat ce afară ploua sau ningea. Hadesa a murit la vârsta de șaisprezece ani. Era duminică.Am găsit pe Hadesa  în iarbă, în fața casei. Pe bot avea urme de vomă verde. Sărea  la o înălțime de jumătate de metru, apoi se zvârcolea în iarbă. A repetat această scenă de vreo câteva ori. La un moment dat a țipat așa cum niciodată nu o mai făcuse și a încremenit. M-am așezat lîngă ea și am stat împreună până s-a întunecat. Am îngropat-o după apusul soarelui împreună cu jucăria sa preferată, un ghem de lână groasă de culoarea gri.

Hârlețul a lovit o cărămidă veche. O scot și o arunc departe, pe ogor. Așez motanul necunoscut în groapă . Domnul  îmi face semn să mă opresc. Se apropie de motanul mort și îi închide ochii.

-Acum pot să îl învelesc în pământ și uitare?, întreb cu privirea în pământ.

-Acum,da, răspunde El. Acum da.

Acopăr trup de animal otrăvit. Domnul își spală palmele cu țărână sfântă și apă de ploaie. Ne așezăm pe hat. Împărțim răceala pământului. Și albastrul speranței.

Eduard Dorneanu

Mălini, 6 martie 2014 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.