Primăvara a deschis porți noi către cer. Albastrul tremură la fel ca inima unui copil rămas singur într-o cameră întunecată. Pe dealuri, călăuzele aprind focuri și rostesc rugăciuni. Vântul șterge urmele animalelor de pradă. Pomii primesc mângâiere și deschid muguri . Apele Suhăi și ale Moldovei adună ultimele lacrimi ale iernii.
Curăț prunii din fața casei. Unele crengi s-au uscat. Cleștele e neascuțit. Taie greu crengile uscate. Încerc să folosesc un fierăstrău ,,coadă de vulpe’’. Nici unealta asta nu mă ajută prea mult: zimții fierăstrăului trebuiau ascuțiți iar lama curățată de rugină. Din pruni cade asupra mea un praf negricios. Strănut. La masa din fața magazinului beau bere trei consăteni: Malaicreț, Buburușcă și Chiștoc. Au lăsat faetoanele încărcate cu gunoi de grajd în șosea. Dincolo de gard văd cozile furcilor înfipte în pasta cafenie și urât mirositoare .
-Uăi,oameni buni, spune Malaicreț. Ați văzut ce-o făcut săcuii la Tîrgu Mureș? Api aiștea a sî ni distrugî țara fără doar și poati. Îs conduși di Iliescu șî Roman. Așa o făcut șî dupî revoluție șî o vândut tătî țara. Pi i nu-i intereseazî di țarî cî i îs săcui.
-Dă-i dracu di săcui,se bagă în vorbă și Chiștoc. Iliescu nu-i săcui. Iliescu îi lipovean din Tulcea. Ni-o spus nie unu’ care vindi în piață sîmbăta grâu adus din jios.
-Ba-i săcui. Lipovenii au barbă. Întreabă pi orici om. Nu există lipovean fără barbă.
-Să prea poati, spune și Buburușcă. Lipovean farî barbă n-am văzut.
Oamenii au peste șaptezeci de ani. Sunt veseli, cu chef de vorbă și evident li se pare că ei au întotdeauna dreptate. Malaicreț continuă discursul:
-Eu am o nepoată măritatî cu un săcui. Copchila s-o dus la lucru în Italia. Acolo cum o hi făcut nu știu da’ s-o luat c-un săcui di aista care vre sî nă ieie țara. O făcut acolo nuntă și tât șî au șî un copchil de patru anișori. Astî varî ci credețî că s-o întâmplat ? O vinit copchila acasî, în Mălini. Cu copchil șî cu săcui.
-Da’s cununați la popă?, întreabă Chiștoc.
-Cum sî cie cununați, cî doarî săcuii nu-s ortodocși, răspunde trist Malaicreț.
-Da’ cis- s bre ?
-I cred în Dumnezău da’ nu fac crucea ca noi șî nu cred nici în sfinții noștrii cum ar hi sfântu’ Ioan cel Nou de la Suceava, sau cuvioasa Paraschiva. Îs săcui, ci mai la deal la vali. Nu-s creștini. Buun. O vinit copchila acas’. Ce era sî facem noi ? O bagat mașîna în curti. Ne-am pupat. Copchila ne-o prezentat pe barbatu’ i. O zîs câ-l cheamî Fernando.
-Nume di săcui, afirmă Buburușcă și dă vesel un pahar de vodcă peste cap.
-Da bre , di săcui. Omu’ mă salutî așă ca pi-o cioatî șî să bagî în casă. Ficioru’ lor la fel. O boabî di românești nu știa spurcăciunea. M-o luat la vorghit pi limba lor a săcuilor: prontu, certu, grație, prostii de-a lor. I-am zîs la copchilă că nu –i frumos, că dupî ci cî ni-o adus săcuii în familie să nu își învețe băietu’ limba noastră.
-Șî?, întreabă Buburușcă rămas cu paharul gol în față? Ea ci o zâs?
-M-o mințât. Tot spune’ cî barbatu’ i nu-i săcui, cî îi italian. Da’ ea nu știe cî eu am făcut armata cu un săcui șî am prins din limba lor. Șî aciala tot așă vorbea: certu, grație, prontu.
-Așăi, săcuii vorghesc așa, spune Chiștoc.
-Mâne, poi’mâne a sî aibă pretenția sî punî la sat plăcuțî cu numele satului pi limba lor. Chiar oari cum să zici la Mălini în sîcuiascî?
-Prontu Mălini, răspunde amuzat Chiștoc.
-Doamne’ Maica Domnului !
Îmi amintesc unde am văzut prima dată plăcuțe bilingve. Eram soldat în termen, grănicer. În satul unde eram încartiruiți locuiau doar familii de maghiari. La data 23 decembrie 1989, mă deplasam către post-control, un obiectic de pază și control amplasat în fața localității. Acolo aveam o mică gheretă, un aparat optic pentru timp de noapte, telefon, antipneu. Șeful de patrulă stătea la barieră și controla documentele celor care intrau sau ieșeau din localitate, iar celălalt soldat stătea într-o groapă pentru a trage la nevoie de un fir metalic care ar fi adus în mijlocul șoselei, antipneul. În acea zi, mi s-a adus la cunoștiință că voi avea un nou coleg de patrulă. Mă obișnuisem să merg în pază cu un oltean, somnoros și veșnic flămând. Noul coleg de patrulă era un orădean scund de statură, infatuat și culmea, foarte vorbăreț. Provenea dintr-o familie mixtă: tatăl maghiar și mama româncă. Vorbea maghiara impecabil și adeseori ofițerii companiei de grăniceri îl foloseau pe post de translator. La vreo cincizeci de metri de ghereta postului de control m-am oprit. Pe indicatorul unde ieri era trecut numele satului scria altceva. Evident, în maghiară.
-Ce scrie aici?, am întrebat pe colegul meu de patrulă.
-E în ordine, a răspuns el. E scris numele satului.
-Tu faci mișto de mine? E în maghiară.
-Ce ai Dornene? Aici locuiesc maghiari. Cum ai vrea să scrie ? În franceză?
-Hai, fuguța și ajută-mă să scot din pământ stâlpul de fier.
-Nu vin și dacă te iei de mine te raportez domnului căpitan, s-a burzuluit colegul meu.
-Și ce crezi că o să spună căpitanul? Că trebuia să lași indicatorul unguresc sau să pui înapoi pe cel românesc . Uite-l, la doi metri de tine ! E în șanț.
Colegul meu maghiaro-român s-a gândit ce s-a gândit și a fost de acord să mă ajute. Am scos stâlpul de fier și l-am ascuns undeva, într-un stog de strujeni. Am înfipt vechiul indicator, iar colegul meu nu mi-a vorbit toată ziua. A doua zi, localnicii au montat un nou indicator cu numele unguresc al satului. Unsprezece zile a durat mascarada, apoi cei din sat s-au lăsat păgubași.
Camarazii mei râdeau de mine:
-Dorneanu poate să deschidă magazin cu indicatoare ungurești!
Atunci nu am realizat de ce primele plăcuțe cu înscrisuri maghiare au apărut în satele de frontieră. Eram prea tânăr. Așteptam să fiu lăsat la vatră. Număram orele, minutele , visele.
Cei trei consăteni continuă discuția:
-Șî într-o zî ce crezi cî sî întîmplî? Ni chiamî un cumătru la o nuntă, tocma în Păltinoasa. Era diparti da’ cum sî nu ti duci dacă era la neamuri. Ni suim în mașîna săcuiului șî ni ducim la nuntî. Acolo ci sî vezi. Copchila me îi frumoasî tari. Săcuiu’ n-o vrut să gioaci nici macar un gioc. Pi copchilă o măi giucat-o unu’, altu’, na ca la nuntă. Cî doarî numa’ morțî nu gioacă. Uăi, oamini buni, știțî ci o făcut săcuiu? S-o suit în mașînî șî ni-o lasat acolo ca pi niști proști. S-o dus acasî șî o dornit șî noi o trebuit sî plătim taxi ca sî ni aducî acasî. Api eu m-am inervat și l-am luat la trii păzăște. Săcuiu’ s-o înmuiet șî ș-o cerut iertare.
-Pi românești?, a întrebat Buburușcă.
-Nu, pi limba lor, a săcuilor. O zâs :,, fuori di chi sporco romano’’. Copchila mi-o zâs câ asta însamnă:,,iartă-mă românule că nu mai fac’’. Ci era să fac ? L-am iertat cî îs tari bun la inimă.
Sună telefonul mobil. Răspund:
-Pronto, ascult.
Oamenii mă privesc de parcă aș fi un criminal în serie . Mâinile lui Malaicreț tremură.
-Bine, am înțeles. Ceao.
Închid telefonul și plec către casă. Oamenii se ridică de la masă și se întorc la faetoanele lor pline cu balegă și rumeguș.Primul pleacă Buburușcă. Apoi Chiștoc și la sfîrșit Malaicreț. Omul ridică biciul și strigă:
-Haidaaa Sura!, mîncati-ar săcuiii șî cine i-o mai adus pe lume.
Mă duc în livadă. Motanul Nero tot nu a apărut. Probabil că trupul lui putrezește undeva într-un șanț sau printre pietrele prundului Suhăi. Privesc cerul și mă gîndesc la zborul păsărilor. Albastrul cerului nu poate fi împărțit . Număr aripi și vise. În tăcere.
Curăț prunii din fața casei. Unele crengi s-au uscat. Cleștele e neascuțit. Taie greu crengile uscate. Încerc să folosesc un fierăstrău ,,coadă de vulpe’’. Nici unealta asta nu mă ajută prea mult: zimții fierăstrăului trebuiau ascuțiți iar lama curățată de rugină. Din pruni cade asupra mea un praf negricios. Strănut. La masa din fața magazinului beau bere trei consăteni: Malaicreț, Buburușcă și Chiștoc. Au lăsat faetoanele încărcate cu gunoi de grajd în șosea. Dincolo de gard văd cozile furcilor înfipte în pasta cafenie și urât mirositoare .
-Uăi,oameni buni, spune Malaicreț. Ați văzut ce-o făcut săcuii la Tîrgu Mureș? Api aiștea a sî ni distrugî țara fără doar și poati. Îs conduși di Iliescu șî Roman. Așa o făcut șî dupî revoluție șî o vândut tătî țara. Pi i nu-i intereseazî di țarî cî i îs săcui.
-Dă-i dracu di săcui,se bagă în vorbă și Chiștoc. Iliescu nu-i săcui. Iliescu îi lipovean din Tulcea. Ni-o spus nie unu’ care vindi în piață sîmbăta grâu adus din jios.
-Ba-i săcui. Lipovenii au barbă. Întreabă pi orici om. Nu există lipovean fără barbă.
-Să prea poati, spune și Buburușcă. Lipovean farî barbă n-am văzut.
Oamenii au peste șaptezeci de ani. Sunt veseli, cu chef de vorbă și evident li se pare că ei au întotdeauna dreptate. Malaicreț continuă discursul:
-Eu am o nepoată măritatî cu un săcui. Copchila s-o dus la lucru în Italia. Acolo cum o hi făcut nu știu da’ s-o luat c-un săcui di aista care vre sî nă ieie țara. O făcut acolo nuntă și tât șî au șî un copchil de patru anișori. Astî varî ci credețî că s-o întâmplat ? O vinit copchila acasî, în Mălini. Cu copchil șî cu săcui.
-Da’s cununați la popă?, întreabă Chiștoc.
-Cum sî cie cununați, cî doarî săcuii nu-s ortodocși, răspunde trist Malaicreț.
-Da’ cis- s bre ?
-I cred în Dumnezău da’ nu fac crucea ca noi șî nu cred nici în sfinții noștrii cum ar hi sfântu’ Ioan cel Nou de la Suceava, sau cuvioasa Paraschiva. Îs săcui, ci mai la deal la vali. Nu-s creștini. Buun. O vinit copchila acas’. Ce era sî facem noi ? O bagat mașîna în curti. Ne-am pupat. Copchila ne-o prezentat pe barbatu’ i. O zîs câ-l cheamî Fernando.
-Nume di săcui, afirmă Buburușcă și dă vesel un pahar de vodcă peste cap.
-Da bre , di săcui. Omu’ mă salutî așă ca pi-o cioatî șî să bagî în casă. Ficioru’ lor la fel. O boabî di românești nu știa spurcăciunea. M-o luat la vorghit pi limba lor a săcuilor: prontu, certu, grație, prostii de-a lor. I-am zîs la copchilă că nu –i frumos, că dupî ci cî ni-o adus săcuii în familie să nu își învețe băietu’ limba noastră.
-Șî?, întreabă Buburușcă rămas cu paharul gol în față? Ea ci o zâs?
-M-o mințât. Tot spune’ cî barbatu’ i nu-i săcui, cî îi italian. Da’ ea nu știe cî eu am făcut armata cu un săcui șî am prins din limba lor. Șî aciala tot așă vorbea: certu, grație, prontu.
-Așăi, săcuii vorghesc așa, spune Chiștoc.
-Mâne, poi’mâne a sî aibă pretenția sî punî la sat plăcuțî cu numele satului pi limba lor. Chiar oari cum să zici la Mălini în sîcuiascî?
-Prontu Mălini, răspunde amuzat Chiștoc.
-Doamne’ Maica Domnului !
Îmi amintesc unde am văzut prima dată plăcuțe bilingve. Eram soldat în termen, grănicer. În satul unde eram încartiruiți locuiau doar familii de maghiari. La data 23 decembrie 1989, mă deplasam către post-control, un obiectic de pază și control amplasat în fața localității. Acolo aveam o mică gheretă, un aparat optic pentru timp de noapte, telefon, antipneu. Șeful de patrulă stătea la barieră și controla documentele celor care intrau sau ieșeau din localitate, iar celălalt soldat stătea într-o groapă pentru a trage la nevoie de un fir metalic care ar fi adus în mijlocul șoselei, antipneul. În acea zi, mi s-a adus la cunoștiință că voi avea un nou coleg de patrulă. Mă obișnuisem să merg în pază cu un oltean, somnoros și veșnic flămând. Noul coleg de patrulă era un orădean scund de statură, infatuat și culmea, foarte vorbăreț. Provenea dintr-o familie mixtă: tatăl maghiar și mama româncă. Vorbea maghiara impecabil și adeseori ofițerii companiei de grăniceri îl foloseau pe post de translator. La vreo cincizeci de metri de ghereta postului de control m-am oprit. Pe indicatorul unde ieri era trecut numele satului scria altceva. Evident, în maghiară.
-Ce scrie aici?, am întrebat pe colegul meu de patrulă.
-E în ordine, a răspuns el. E scris numele satului.
-Tu faci mișto de mine? E în maghiară.
-Ce ai Dornene? Aici locuiesc maghiari. Cum ai vrea să scrie ? În franceză?
-Hai, fuguța și ajută-mă să scot din pământ stâlpul de fier.
-Nu vin și dacă te iei de mine te raportez domnului căpitan, s-a burzuluit colegul meu.
-Și ce crezi că o să spună căpitanul? Că trebuia să lași indicatorul unguresc sau să pui înapoi pe cel românesc . Uite-l, la doi metri de tine ! E în șanț.
Colegul meu maghiaro-român s-a gândit ce s-a gândit și a fost de acord să mă ajute. Am scos stâlpul de fier și l-am ascuns undeva, într-un stog de strujeni. Am înfipt vechiul indicator, iar colegul meu nu mi-a vorbit toată ziua. A doua zi, localnicii au montat un nou indicator cu numele unguresc al satului. Unsprezece zile a durat mascarada, apoi cei din sat s-au lăsat păgubași.
Camarazii mei râdeau de mine:
-Dorneanu poate să deschidă magazin cu indicatoare ungurești!
Atunci nu am realizat de ce primele plăcuțe cu înscrisuri maghiare au apărut în satele de frontieră. Eram prea tânăr. Așteptam să fiu lăsat la vatră. Număram orele, minutele , visele.
Cei trei consăteni continuă discuția:
-Șî într-o zî ce crezi cî sî întîmplî? Ni chiamî un cumătru la o nuntă, tocma în Păltinoasa. Era diparti da’ cum sî nu ti duci dacă era la neamuri. Ni suim în mașîna săcuiului șî ni ducim la nuntî. Acolo ci sî vezi. Copchila me îi frumoasî tari. Săcuiu’ n-o vrut să gioaci nici macar un gioc. Pi copchilă o măi giucat-o unu’, altu’, na ca la nuntă. Cî doarî numa’ morțî nu gioacă. Uăi, oamini buni, știțî ci o făcut săcuiu? S-o suit în mașînî șî ni-o lasat acolo ca pi niști proști. S-o dus acasî șî o dornit șî noi o trebuit sî plătim taxi ca sî ni aducî acasî. Api eu m-am inervat și l-am luat la trii păzăște. Săcuiu’ s-o înmuiet șî ș-o cerut iertare.
-Pi românești?, a întrebat Buburușcă.
-Nu, pi limba lor, a săcuilor. O zâs :,, fuori di chi sporco romano’’. Copchila mi-o zâs câ asta însamnă:,,iartă-mă românule că nu mai fac’’. Ci era să fac ? L-am iertat cî îs tari bun la inimă.
Sună telefonul mobil. Răspund:
-Pronto, ascult.
Oamenii mă privesc de parcă aș fi un criminal în serie . Mâinile lui Malaicreț tremură.
-Bine, am înțeles. Ceao.
Închid telefonul și plec către casă. Oamenii se ridică de la masă și se întorc la faetoanele lor pline cu balegă și rumeguș.Primul pleacă Buburușcă. Apoi Chiștoc și la sfîrșit Malaicreț. Omul ridică biciul și strigă:
-Haidaaa Sura!, mîncati-ar săcuiii șî cine i-o mai adus pe lume.
Mă duc în livadă. Motanul Nero tot nu a apărut. Probabil că trupul lui putrezește undeva într-un șanț sau printre pietrele prundului Suhăi. Privesc cerul și mă gîndesc la zborul păsărilor. Albastrul cerului nu poate fi împărțit . Număr aripi și vise. În tăcere.
Eduard Dorneanu
Mălini, 11 martie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu