7,63(Maria)

Maria s-a întors în sat la volanul unei decapotabile cu număr de Luxemburg. Vecinii i-au urat bun venit cu jumătate de gură şi au privit lung la copilul ei care are pielea de culoarea neagră de parcă ar fi membru al unui trib african. Maria s-a îngrăşat înfiorător;dacă nu o cunoşti personal ai putea spune că e însărcinată în ultimele luni. Şuncile îi atârnă înfiorător iar mersul trădează o suferinţă fizică permanentă. Limuzina scumpă contrastează cu gardul de lemn aproape putrezit. Părinţii au întâmpinat-o cu o uimire prefăcută mulţumiţi de darurile banale menite să le spele o ruşine de care oricum le pasă mult prea puţin. Puştanul a devenit obiect de studiu pentru copiii satului care l-au asimilat imediat fiind convinşi că este locuitor dintr-o ţară africană nicidecum un european ca şi ei. Copilul are un nume românesc neaoş (Ionică) şi deşi nu cunoşte absolut nici un cuvânt românesc a reuşit performanţa ca în mai puţin de o săptămână să poată rosti destul de corect toate înjurăturile specifice galeriilor de fotbal. 
Maria stă acum la masă cu mine în ,,Arcaşul'' , un restaurant aproape gol cu feţe de masă portocalii şi vaze în care cineva cu simţul umorului îndoielnic a pus flori de hârtie.
-Mie îmi aduci o dublă de coniac fin. Copilului suc natural de portocale. 
Chelneriţa notează stânjenită. Nu îşi poate lua ochii de la copilul ciudat care îi tot arată degetul mijlociu aşa cum l-au învăţat noii lui prieteni din sat. Comand suc iar Maria priveşte dispreţuitor cum pleacă chelneriţa legănându-şi şoldurile.
-Da' de ce nu bei? Văd că nu ai maşină. Eu beau şi nu mă tem că mă prinde careva ca să îmi suspende carnetul.
-Văd. Nu am băut niciodată cu dubla. 
-Prea multă cuminţenie strică, mister. 
Ionică râde. Chelneriţa ne aduce comanda iar puştiul bea sucul pe nerăsuflate apoi bea jumătate şi din paharul meu. Nu sunt sigur dar cred că înainte de a pune paharul înapoi în faţa mea a scuipat în el.
-Maria ştiu că soţul tău e căpitan de navă. Mai eşti cu el?
-Normal. Crezi că ar putea trăi Luciano fără mine?
-Luciano îl cheamă?
-Da, Luciano.
Îndemn pe puşti să bea şi restul de suc rămas în paharul meu. Ionică refuză categoric ceea mă face să cred că nu m-am înşelat iar puştanul chiar a scuipat în pahar.
-Dar cum de e aşa . . .de diferit copilul vostru?
-Cum adică diferit? Explică-te.
Maria e terminat de băut dubla de coniac şi mai comandă una. Mă aştept să râgăie sau să facă orice alt fel de gest dezgustător. Am o zi infectă astăzi, e clar.
-Păi arată ca ăia de la National Geographic, spun eu indignat. Sau l-ai vopsit tu cu ceva?
-Nu dragă, nu e ceea ce credeţi voi. Luciano are strămoşi de culoare. Acum şase sau şapte generaţii un bărbat din neamul lui a avut soţie o doamnă mai închisă la culoare.
-Şi unde s-au cunoscut, întreb eu oarecum contrariat?
-E plin de copiii negri care au părinţi albi . Uite la Boticelli.El nu e negru?
-Care Boticelli? Pictorul?!? Ăla e mort de multă vreme.
-Boticelli fotbalistul italian care joacă acum la campionatul european.
-Ăla e Balotelli. Boticelli este un pictor. Şi nu ştiu cum arată părinţii fotbalistului.
-Ba e invers. Nu te pricepi, aia e.
Nu mai am chef să întreb nimic despre viaţa din ducat şi nici Maria nu pare în apele ei. Plătesc nota de plată şi asta mă face să devin posac, pesimist. Maria se urcă la volan şi îmi face un semn discret din care nu pot înţelege precis dacă am fost înjurat sau doar salutat.
Începe să plouă cu stropi mari . Săptămâna mea a început cum nu se poate mai ciudat. Mă grăbesc gândindu-mă la faptul că acum şapte generaţii un luxemburghez se căsătorea cu o doamna care avea pielea de abanos. Hm. . .