Natalia este foarte frumoasă. Conduce maşina păstrându-şi pe buze un zâmbet luminos. Mă simt ca un copil care suflă în puful unei păpădii. Zâmbesc şi eu.
-Să vezi ce de tablouri are Ioan ! Pictează minunat. E un fel de geniu local.
O cred pe Natalia. E mult prea frumoasă ca să îi pun întrebări. Are mai puţin de douăzeci de ani şi în scurt timp se va mărita cu un om de afaceri. Mergem în vizită la un pictor care locuieşte la marginea unui orăşel din apropiere. Natalia spune despre el că ar fi un fenomen. Sunt curios şi intrigat în acelaşi timp pentru că eu sunt un dezastru când vine vorba să desenez ceva.
-Cred că o să fii încântat, îmi sugerează în continuare Natalia. După căsătorie o să îi cumpăr multe tablouri.
-O să fii bogată, Natalia. Tipul ăsta al tău e plin de bani.
-Da, dar are şi doi copii din căsătoria anterioară.Asta nu îmi place.
-Şi ăştia vor sta cu voi? Nu e prea fain.
- I-a luat fosta lui.Cum să stea cu noi? Copiii lui sunt mai în vârstă ca mine!
Conduce cu viteză mare. În partea stângă a şoselei se întinde pe mai multe hectare un lac uriaş. Ar fi ceva să plonjăm în el la o manevră naivă a Nataliei. . .Şoseaua are doar două benzi şi e plin de tiruri turceşti sau maşini de fiţe conduse de puştani care au băut înainte de a se urca la volan. Natalia conduce desculţă. Fusta i s-a ridicat sus de tot încât chiar dacă nu vrei tot vezi de ce fata asta a sucit minţile unui bărbat trecut de prima tinereţe.
-Mi-a promis că îmi cumpără Ferrari. Un model la 700.000 euro.
-Măi să fie! Chiar are bani viitorul tău soţ. Felicitări!
-Danke!
Oprim în faţa unei case acoperite cu ţiglă. La poartă ne aşteaptă un bărbat bărbos în pantaloni scurţi. E foarte slab şi foarte înalt, un fel de Fagin dar nu unul roşcovan. Mă salută scurt iar pe Natalia o mângâie pe faţă cu un gest tandru, aproape părintesc. Omul ne invită înăuntru. Încă de la intrare observ ordinea deloc specifică pentru artiştii care locuiesc singuri. Mă întreabă ce doresc de baut.
-Martini alb,spun eu cu jumătate de gură gândindu-mă că nu are prin casă aşa ceva.
-Ce an, întreabă Ioan lăsându-mă oarecum fără cuvinte.
-Credeam că doar la vin contează anul.
-Să spunem 1999.
E un Martini bun. Pictorul are dreptate. Natalia moare de râs în braţele unui fotoliu mov. Mergem la etaj unde e plin de tablouri, unele înrămate, altele nu. Majoritatea tablourilor sunt reprezentări ale unor sfinţi fără cap. Au aure dar cap, nu.
-Nu ştie nimeni cum arată de fapt sfinţii aşa că nu le pictez capetele. Nu sunt în competiţie cu orfanii, babele sclerozate sau misticii care îi reprezintă ca pe nişte schelete ambulante.
-Bine faci Ioane, râde Natalia din toată inima. Dar dacă o pictezi cumva pe Maria Magdalena nud să mă iei pe mine drept model.
-Mai încape vorbă? Şi facem milioane de replici pentru campania electorală!
E amuzant deşi nu înţeleg la ce sunt bune aceste tablouri neterminate. Îi las să discute despre nuntă şi ies în livadă. Pe o suprafaţă de jumătate de hectar printre culturi de porumb şi cartofi sunt înşirate zeci de cuşti pentru câini . Mă uit cu atenţie la fiecare în parte dar par nefolosite. Poate că o casă plină de sfinţi fără capete nu poate fi păzită decât de cuştile golite de câini.
Ne luăm rămas bun de la pictorul Ioan care îmi face cadou un tablou micuţ cu sfântul Spiridon, evident şi acesta fără cap. Îi mulţumesc respectuos iar omul se bucură de aprecierile mele de parcă ar fi pe covorul roşu de la Cannes.
Natalia conduce spre casă având pe buze acelaşi zâmbet luminos.
-Vrei să oprim căteva ore la motelul de la intrare, mă întreabă privindu-mă insistent?
-Sigur, Natalia. Super idee.
-Bine. Du-te să iei o cameră. Ştiu că numai la asta ţi-a stat mintea toată ziua.
-Ai dreptate, să ştii.
Natalia opreşte în faţa motelului. Coborâm repede în ploaia de întrebări care ne urmăreşte peste tot. La recepţie primim o cameră situată la ultimul etaj. Urcăm în grabă de parcă lumea s-ar sfârşi înainte ca noi să ne săturăm de iubire. Natalia îmi muşcă încet buzele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu