MĂLINI-VOLUMUL 1 –CAPITOLUL 26

E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură și am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina și am ieșit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieșit în drum. Satul dormea.

Mă așez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineață. Privesc livada și zâmbesc. Rândurile de popușoi și cartofi se văd foarte bine, acum , după prima prașilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua prașilă a anului 2014.

-Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteți prăși barabulele. Chiar și popușoii.

-Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.

-Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui.

Îi întind cana, iar îngerul bea o înghițitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau și eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică și zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rostește o rugăciune scurtă apoi se înalță în albastru.

Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriștii care își fac veacul prin zonă m-a sunat și mi-a spus că pot merge cu el la oraș fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.

-Hai la oraș, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital și te sun când termină alea de jelit  sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aștepți că pe una dintre babe o iau din Pâraie.

-Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.

Reușesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute și nevrute. Din clădirea vulcanizării și spălătoriei de mașini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolțari, cioburi de sticlă și fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:

-Api o spus primu ministru cî așă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.

-Da, chiar c-o zâs, întărește și Costică Știolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.

-Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric? , sau cum?

-Uăi Eduard, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Știolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca șî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.

-Cui le e ciudă?

-La teroriști, cum cui? Cî doarî așa să întâmplî șî în Ucraina.

-Adică a venit Ben-Laden și a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioși.

-Ni iei la mișto? Da’ ci noi nu știm cî Ben Laden i mort? Amu e șăf alt barbos.

-Care alt bărbos?

-Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini.Nu măi știu cum mama huciului îi zîci.

-Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.

-Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autoritățile vor constata ce și cum.

-Adica ni faci proști pi fațî?, continuă Știolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di teroriști în lumea asta? D’ apoi cum?

-O fi spus că sunt, dar nu în România.

Sună telefonul. E taximetristul

-O zi bună, le urez celor doi bătrâni.

Oprește taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.

-Să dă diștept cî o scris niști cărțî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Știolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai școala vieții digiaba scrii poezele.

-Parcă aiestea îs cărți ci scrie el?, spune și Știolbon. Labiș o scris Miorița și Baltagul. Acelea cărți nu ci scrie el.

-Adevărat, întărește și Codău. Și nie ni-o plăcut tare Miorița. Țâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?

-Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.

Stau pe scaunul din dreapta șoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează țigară de la țigară.

-Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.

-Nu știu ce naiba să fac. De jumătate de an  fumez două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.

-Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.

-Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci țigări. E jale.

Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:

-Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.

-Vai di mine, a spus și cealaltă femeie. Vai di mini șî di mini. O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici !

Nu știu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturați de Satana și de alți draci disponibili.

-Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?

-Cum să nu !

-Da’ nu ti superi.

-Nu mă supăr.

-Di ci nu ti tunzi?

Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o țigară. Femeia are o privire vicleană și buze subțiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.

-Ți se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.

-Serios? Parcî nu aș credi.

-Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică ești și creștină? Poate ești doar o mincinoasă și te duci acolo ca să te vadă lumea. Și binențeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.

-Eu îs credincioasî.

-Și eu mă tund în fiecare noapte și până dimineață am iar părul mare.

Femeia se uită urât și își șterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbește și aprinde altă țigară. Bătrânele șușotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:

-Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.

-Vă rog.

-Da’ di ci nu ti însori?

Se lasă liniștea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.

-Uite, ca să fii matale liniștită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta și pe cine vrei să iau de nevastă?

-Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî iești cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.

-Dacă spui matale, așa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?

-Dapi cum? Așă.

-Am înțeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?

Femeia se uită la mine cu ură. Nu știu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abțin. Ajungem la Fălticeni.

-Te sun când termină astea cu spitalul,spune Pătatu. Unde te găsesc?

-Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.

-Bine, Eduardule. Te sun. Pa.

-Ok, Pătatule.

Terasa este aproape goală. Cer un suc și completez un bilet de pariuri. Apare și Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se așază la masa noastră și Helmut, un țigănaș botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.

Doar masa din fața noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puști îmbrăcați după moda cocalarilor.

Costel scoate patru telefoane mobile și le pune pe masă. Helmut are două găleți galbene de plastic, pline cu flori.

-Silvicuțaaa!, strigă Helmut pe chelneriță. Adu la băieți ce le vrea mușchiulețu’ și trece în contul meu. Și adă niște apică să pun la flori.

Silvia îl cunoaște pe țigănaș. Îi ia gălețile și i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.

-Ce doriți? ne întreabă Silvia.

-Lichior de vișine, spune Costel.

-Suc de lămâie, spun eu.

-Înghețată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Și lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.

-Hahaha, râde Costel bucuros. Helmut citește cărți.

-Da, să știi că da.

-Ia zi de unde ai florile.

-A murit un medic dentist. Diseară mă duc și mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preț.

-De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.

-Normal, doar nu de la seră.

Beau  suc și mă gândesc cum în țara asta se jefuiesc până și florile de pe morminte.

-Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late și cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Ți-ar prinde bine.

Mă uit la telefoane. Nu par folosite , dar au carcasă roz.

-Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fițos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.

-Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îți dau eu unul pe gratis. Știu că scriitorii nu au bani.

-Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morții? De asta le dai moca?

-Da de la morți. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Și vorba ta, fratelo: sunt moca .

Râdem cu toții. La masa vecină se duc tratative interesante:

-Mei frate, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure și tu câștigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, și lu’ fratelo( arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câștig neto optzeci și opt de bulioane, mei. Te bagi?

-Uăi, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câștigî aiștia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?

-Mei, nu așa. Nu trebuie să câștige. Jucăm așa: în cele trei meciuri se marchează între zero și șase goluri.

-Șî  iesî câștig o sută di milioani?

-Da, moșule.

-Uăi, șî dacî să dau șăpti goluri? Eu ci mă fac?

-Bine , mei.Atunci jucăm așa: se marchează între zero și unsprezece goluri.

-Șî dacî iesî câștig o sută di milioani?

-Da, moșule.

Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriței trei trandafiri. Costel își face cruce. De mai multe ori.

-Uăi, cî doarî nu are cum sî dăie douășpi goluri, uăiiiii, țipă consăteanul meu.

Cocalarii pleacă împreună cu bețivul la casa de pariuri.

-E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.

-Din aceeași comună, răspund eu. Ăsta locuiește în Văleni.

- Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.

Consăteanul meu se întoarce fericit. Așază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată și nouă.Biletul conține trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei și cinci goluri.

-Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei și cinci goluri, nu între zero și unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?

-Nu contează. Eu nu mă bag.

-Nici nu merită, spune și Helmut. Dă-l dracului de bețiv.

Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieți. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane și alte drăcovenii pot găsi oricând la el.

Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulțumesc taximetristului și îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte și  îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă așteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.

-Ce vrei să îți dau?, întreabă îngerul. Vreau să îți dăruiesc ceva, frate om.

-Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.

-Știam că vei răspunde așa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.

-Bunica Leonora. O știi? E la voi, acolo sus.

-O știu frate om. Are ochii verzi. Verzi și frumoși.

Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.

-Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.

-De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.

Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbește cu vocea bunicii Leonora:

-Ți-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjești într-o tavă, pe plită. Am vrut să îți aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viață fără tristețe să ai.

Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:

-Ce frumoasă e bunica ta, Eduard.

-Bunica Leonora?, întreb eu .

-Da, are ochii verzi.

-Și frumoși, spune și Oblio, mărul pădureț

Miroase a semințe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan și rugăciuni curate. Până în zori.

-

Eduard Dorneanu

Mălini 31 mai 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MĂLINI-VOLUMUL 1 –CAPITOLUL 25

Am ajuns în Fălticeni, în duminica orbului. După ce am coborât din taxi am primit de la o doamnă fardată strident un pliant care conține o invitație la un cazino.Nu prea mă omor după jocurile de noroc. Săptămânal joc un bilet care conține evenimente sportive. Încerc să ghicesc rezultatele finale. Evident, nu prea câștig. Nu mă supăr. Joc doar 2 lei, așa că așteptările nu pot fi prea mari. La aceeași casă de pariuri joc ( tot săptămânal) un bilet de 2 lei în care mizez că numerele 1, 16 și 23 vor fi extrase la loteria maghiară. De 2 ani și 6 luni pariez pe aceste numere. Evident, nu am câștigat.

Intru în cazino. Aș fi putut jura că am trecut de sute de ori prin fața acestei locații, dar nu mi-am dat seama că e un local pentru împătimiții jocurilor de noroc.  O fisă pentru mesele de joc costă enorm.  Cred că o să plec.

-Domnule, nu plecați, mi se adresează respectos unul dintre angajații cazinoului. Ce meserie aveți dumneavoastră?

-Păi sunt scriitor, am răspuns. Dar nu îmi pot permite să cumpăr o fisă de joc. E foarte scumpă.

-Domnule scriitor vă rog să nu plecați. Pentru oameni speciali ca dumneavoastră avem întotdeauna o masă de joc unde puteți participa fără să plătiți. Trebuie doar să jucați. Noi respectăm scriitorii. Vă rog din suflet să ne faceți onoarea de a participa la unul dintre jocurile de noroc organizate de asociația noastră.

Nu știu ce să spun. L-aș refuza dar faptul că mi se permite să joc fără a cheltui puținii mei bani mă bucură. Sunt curios.

-Bine domnule. Sigur nu trebuie să plătesc ceva?

-Se poate domnule scriitor? V-am spus că avem mese de joc la care trebuie doar să mizați. Nu plătiți ci doar câștigați ceva. E un joc simplu, dar neapărat trebuie să mizați cu maximă atenție.

-Și acest joc are un nume? Este ceva special?

-Doamne, dar este evident, răspunde angajatul cazinoului. Acest joc se numește ,,ruleta cu clovni’’. Arată la fel ca o ruletă obișnuită. Evident, sunt mai multe culori, nu doar roșu și negru. Ce părere aveți?, domnule scriitor. Jucați?

-Dacă e gratis, nu văd de ce nu.

-Pofțiți, vă rog, mă îmbie angajatul cazinoului. Un scaun, pentru domnul scriitor strigă acesta cuiva. Și o scrumieră.

-Nu fumez, dar mulțumesc.

-Fiecare jucător are nevoie de o scrumieră. Poftim fisele. Noroc bun!

În jurul meselor sunt așezați pe scaune din sticlă murdară tot felul de oameni: muncitori în salopete, femei de la țară îmbrobodite cu baticuri colorate, pensionari cu nasul roșu și rame de ochelari antice. Mă apropii de masă și mizez pe 16 roșu. Bila se învârte cu zgomot urâcios.

-16 roșu, strigă angajatul cazinoului.

Crupierul adună fisele și mi le așază în față. Mizez din nou.

-6 albastru se aude strigând.

Iar am câștigat. Mizez și ascult. Mizez.

-5 portocaliu.

-2 verde.

-2 galben.

-1 incolor.

Câștig mereu. În fața mea am un munte de fise. Dacă o fisă are măcar valoarea de 10 lei și tot voi pleca acasă bogat. Angajatul cazinoului se apropie de mine:

-Vom închide. E deja târziu.

-Înțeleg. Poftim fisele. Ce sumă am câștigat?

- Domnule, voi scriitorii vă închipuiți că puteți veni aici, în localul nostru, în sfânta Duminică a Orbului și să plecați bogați. Păi, nu ați participat gratuit la joc?

-Ba da, gratuit.

-Atunci cum mama mamii naibelui aveți pretenția să câștigați și bani? Ce produceți voi scriitorii? Scrieți cărti. Femeile stau la coadă la ușa voastră. Aveți bloguri, site-uri și alte mizerii pe net. Acum vreți să câștigați și bani la ruleta cu clovni? Un pic de respect pentru cei 588 de clovni care interpretează roluri antologice în circul vieții ați avut? Răspundeți, ați avut?

-Auzi prietene, poate îți bag fisele astea pe gât una câte una. Dacă te trăsnesc odată în moalele capului cu pumnul ăsta de scriitor nepoliticos cu clovnii te vei liniști. Nu tu m-ai invitat la masa de joc? De unde era să știu eu, un om din Mălini, că aveți rulete cu clovni și alte drăcovenii.

-Domnule scriitor, noi nu dăm bani participanților ci îi băgăm în seamă. Oamenii trebuie să știe că societatea contemporană se bazează pe rolurile celor 588 de clovni. Că doar nu îți închipuiai că dumneata și alți scriitori fără bani de fise puteți influența distribuția marelui circ al vieții.

Arunc fisele și ies  afară din cazinou. Duminica orbului este o zi care aduce ghinion. Simt asta și mă urc într-un taxi cu destinația Mălini.

-Ai auzit?, Eduard, întreabă taximetristul. Cică vor să mai facă o casă de pariuri în Fălticeni. Mai bine ar fi să facă una și în Mălini. Oare e posibil ?

-Cu siguranță, răspund eu trist. Vor ca toată lumea să joace la ruleta cu clovni.

-Hahaha, cum dracu’ e aia?

-E o porcărie, nu merită să îți bați capul.

Am ajuns pe podul Moldovei. Deasupra noastră fulgerele desenează inimi în flăcări. Tună puternic.

-Doamne!, Maica Domnului, poate nu ne-o trăsni, se sperie taximetristul și își face cruce.

-Hahaha!, râd eu cu gândul la cazinoul din oraș.

-Nu râde, Eduard. Nu râde, repetă taximetristul.

Continui să râd. Un timp.

Eduard Dorneanu

Mălini 30 mai 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MÂNDRU CĂ SUNT APOLITIC

Cum e să fii apolitic în România anului 2014 ? Foarte greu, prieteni. Foarte greu. Socialiștii te consideră chiabur monarhist, ucigaș de brontozauri sau corporatist vorbitor de esperanto și eschimosă. Liberalii în schimb dau vina pe apolitici pentru că regele nu poate câștiga concursul de 100.ooo kilometri castele revendicate și pentru că fiecare nouă alianță seamănă cu episoadele filmului M.A.S.H. în care orice frază trebuie citită de două ori și înțeleasă greșit de fiecare dată. Oricum nu îmi pasă de ei. Eu sunt apolitic. Îmi place literatura, ador femeile inteligente și promit o mamă de bătaie deșteptului care mi-a otrăvit motanul.

O să întrebați cum am reușit să aflu ce gândesc unii dintre cei angrenați politic . Da, bună întrebare. Voi fi nevoit să vă povestesc o întâmplare amuzantă. Prin iarnă mi-am făcut un site pe wordpres. I-am pus numele ,,Mândru că sunt român’’ În acea perioadă nici dracu’ nu se gândea că socialiștii vor avea o astfel de lozincă la alegerile europarlamentare. Am postat imagini sau video despre eroi români, personalități istorice sau din cultura românească. Am mai postat și ceva despre ortodoxie. O vreme nu am mai intrat pe site, dar acum o zi m-am gândit să postez ,,Imnul eroilor’’. Am intrat în panoul de administrație al site-ului și minuneee: 5227 de comentarii așteptau aprobarea mea pentru a putea fi vizibile publicului. Practic, fiecare postare avea sute sau mii de comentarii. M-am apucat să le citesc. Vă reamintesc că pe site nu am postări care să fie asimilate cu mesajele politice. Jumătate dintre cei care au comentat mă lăudau pentru că sunt antimonarhist, antibăsist, antipenelist și anti naiba mai știe ce. Cealaltă jumătate a mesajelor mă înjurau pentru că aș fi pesedist, comunist, reumatonihilist și papaverinodaltonist. Nu am avut puterea să citesc toate comentariile dar m-am lămurit că într-o țară ca a noastră cel mai greu este nu să fii de dreapta sau de stânga ci să fii apolitic.

Voi posta mai jos linkul site-ului meu de pe wordpress. După această confruntare asemănătoare cu asasinarea smecherului Novarra  la hanul ,,Scroafa care toarce’’ nu pot să nu îmi exprim sincera ,,admirație’’ față de propagandiștii de orice fel care au devenit un fel de vânători de capete apolitice. Îmi și închipui cum la sfârșit de zi aceștia dau raportul șefilor : ,,am înjurat 100 de apolitici, i-am scuipat, i-am porcăit, i-am amenințat cu excomunicarea și tăierea organelor genitale. Trăiască preșșidintele sau regele ( în funcție de fiecare partid în parte).

Nu mă interesează cum e să fii liberal, socialist, pedeleodemocrat sau mereurenian. Eu sunt altfel. Mândru că sunt apolitic. Al naibii de mândru.

http://mandrucasuntromanblog.wordpress.com

Eduard Dorneanu

Mălini 29 mai 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

RITUALUL DE INIȚIERE AL REPTILIENILOR BOSCHETARI

Îmi plac eroii simpli. Țăranul care ține în mână un spic de grâu. Da, unul dintre răsculații de la 1907. Cel care seamănă cu Nicolae Labiș.Îi respect și sunt mândru că pe acest pământ au trăit Horea, Cloșca, Crișan, Gheorghe Doja sau Ecaterina Teodoroiu. În fiecare localitate există un monument ridicat în cinstea celor care au căzut pentru patrie. Bun, astea fiind scrise pot afirma fără să par infatuat că știu ce este un erou. Sunt sigur că în cartea de istorie sunt lăudate și personaje care au încercat să se sinucidă cu pistoalele de apă din dotare sau capete încoronate care s-au ascuns sub paturile regale de fiecare dată când țara trebuia apărată . De ce spun asta ? Pentru că în zilele fierbinți ale primăverii anului 2014 au apărut de nicăieri câteva personaje muciferiene care se chinuie să ne convingă de ,,marile sacrificii’’ făcute de ei pentru democrație, progres și alte idealuri despre care se poate discuta la un pahar de vodcă și o țigară de contrabandă.
Cum putem afla cine sunt aceste creaturi hasekiene? Este foarte greu dar dacă suntem atenți la un anumit ritual al reptilienilor boschetari, totul devine cât se poate de limpede. Sursele mele ( aricii care locuiesc sub cerdac și pisica Pufoasa ) mi-au explicat regulile de inițiere ale unui reptilian boschetar. Evident este foarte greu. Pentru a ajunge cineva reptilian boschetar, trebuie neapărat să dovedească animalelor de astenie, parașutelor de pe șoseaua de tinctură și europaharlamentarilor români că e gata să se sacrifice oriunde, oricum. Ritualul de inițiere este foarte aspru: viitorii reptilieni sunt nevoiți să devină fie scriitori ,,geniali’’ și să scuipe literatura română, fie politicieni și să scuipe 22 milioane de locuitori, fie idioți și să scuipe orice personaj public aflat la mai puțin de 48 de centimentri de ei. Aspiranții pot fi recunoscuți după câteva ,,calități’’ greu de ascuns : agramatismul, discursul grobian și lașitatea.
După ce distinsele personulități trec de ritualul de inițiere, nimic nu îi mai poate împiedica să se mute în studiourile de televiziune, în paginile revistelor de specialitate și în locurile călduțe de unde pot râde în liniște de toți oamenii cinstiți ai țării.
Mie nu îmi plac reptilienii boschetari. Nici personajele muciferiene. Îmi plac eroii simpli. Țăranul de la 1907. Ăla care semăna cu Nicolae Labiș. Chiar el.

Eduard Dorneanu

Mălini 28 mai 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

RECITALUL POETEI RUXANDRA ANTON LA TNCP

,,7,63'' la Bookfest 2014- Salonul Internațional de Carte

Pentru cine doreşte şi se află în București în perioada 28 mai-1 iunie 2014, o poate achiziţiona de la standul Editurii Eikon.

Bookfest 2014- Salonul Internațional de Carte

ȚIGARA LUI NESSUS

Nu știu dacă Nessus și-a aprins o țigară imediat după ce l-a învins Lapiths. Centaurul barcagiu nu era un introvertit. Dimpotrivă. Nici un freelancer. Nessus pusese stăpânire pe malurile unui râu. Cei care doreau să traverseze râul trebuiau să  plătească taxă. Unii plăteau bani, alții își dădeau nevestele, iar unii mai ghinioniști plăteau cu viața. La sfârșitul acestor ,,afaceri’’, Nessus își aprindea o țigară și medita. Știu, o să spuneți că pe vremea centaurului barcagiu nu se fuma. Ei bine, poate că aveți dreptate dar nu puteți dovedi că Nessus era abstinent.

Au trecut câteva mii de ani și Nessus s-a plictisit de meseria sa. Unii au pus pe seama lui tot felul de povestiri science fiction: că ar fi jinduit la Deianira, că s-ar fi luptat cu Heracle. Desigur, manipulări. Ce face acum Nessus? Bănuiesc că pentru un centaur care se respectă, ziua de luni este zi de repaus. Ieri a stat lângă urne și a ars cu țigara mâinile tuturor celor care introduceau în urnă buletine de vot. După orele 21 a ars cu țigara și mâinile celor care nu s-au prezentat la vot. Un centaur este întotdeauna drept față de cei pe care îi disprețuiește, iar el disprețuiește pe toată lumea.

Nu sunt curios unde este mormântul lui Lapiths. Absolut deloc.

Eduard Dorneanu

Mălini-26 mai 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

  

ORAȘUL INIMILOR DE TINICHEA

domnul trece prin urechea acului pe cel mai bătrân actor din orașul inimilor de tinichea
din păcate amanta sa este cu șaptezeci de ani mai tânără
ea nu poate trece dincolo de poarta sacră
va trebui să pregătească o cină dogmatică și să aștepte
sfârșitul primăverii

terasele adună femei care cerșesc mângâieri și complimente inutile
respir
perechile se formează întâmplător puștii ghicesc în palmă și masează carnea de tun
noaptea dezbracă de mândrie trupurile și lasă cuvintele
să plătească cu silabe atingeri și pahare de vin

privesc cum se topesc culorile în orașul inimilor de tinichea
știu
domnul trece prin urechea acului pe fiecare dintre noi
e singura lecție despre imparitate de la care nu putem lipsi

Eduard Dorneanu

Mălini-23 mai 2014 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

Imagini de la Festivalul Naţional al Cărţii ,,Axis Libri'' 20-24 mai 2014 Galati

22 MAI-WORLD GOTH DAY

REVISTA ,,CULTURA'' -NUMĂRUL 64/2014

Vă invit să citiţi în numărul 64, al revistei ,,Cultura'', apărută marți, 20 mai 2014 - editor: Fundaţia Culturală Română * Președinte fondator: Augustin Buzura , cronica mea, „Avem nevoie de un miricăl.Finala Eurovision 2014'' . Vă doresc lectură plăcută! http://revistacultura.ro/nou/2014/05/avem-nevoie-de-un-mirical-finala-eurovision-2014/

,,7,63'' la Festivalul Naţional al Cărţii ,,Axis Libri'' 20-24 mai 2014 Galati

Pentru cine doreşte şi se află în Galați în perioada 20-24 mai 2014, o poate achiziţiona de la standul Editurii Eikon.

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 24

Aripi de înger negru au închis ferestrele și au ascuns stelele. Încerc să dorm. Mai sunt doar cîteva ore până când Zepto și ceilalți cocoși ai satului vor vesti nașterea unei noi zile de primăvară. Adorm greu. Visez cum mă ridic din pat. Deschid ușa și ajung în hol. În dreptul fotoliului mă opresc. Stau așa preț de o întrebare copilărească, apoi deschid ușa ,,camerei de curat’’. În dreapta văd un braț lung care se odihnește pe cele două scaune cu spătar. Brațul pare că vine din spatele dulapului de haine. Asta înseamnă că are aproape doi metri și se termină cu o mână cafenie de copil. Imediat mi-am dat seama că văd ceva supranatural. Brațul se retrage cu zgomot. Țip și mă trezesc.

-Ce vis aiurea, spun eu. Bine că nu am visat că mă lupt cu brontozauri sau că vânez girafe la Polul Nord. Ce o mai fi însemnând și visul ăsta? Probabil nimic.

Beau o cană cu apă rece. Nu deschid lumina. Știu exact unde este cana pictată cu o floare roșie, căldarea și masa din bucătărie. Nu este nevoie de lumină. Pot să îmi potolesc setea și neliniștea chiar și pe întuneric. Mă reîntorc în pat. Nu rostesc rugăciuni. Nu îmi fac cruce cu limba. Adorm imediat. Visez din nou. Sunt în livadă, lângă Oblio, mărul pădureț. Cineva a priponit un cal, lângă Roger, micul stejar răsărit anul trecut în livada mea.

-Cine a priponit calul aici?, întreb nedumerit.

Îmi dau seama că visez. Nu mă mir când văd cum pe lângă mine trec porci mistreți. Mulți porci mistreți. Porcii încep să mănânce iarba de umbră cosită sâmbătă. Încerc să număr porcii, dar nu reușesc.

-Nu trebuie să te sperii de vise, spune îngerul păzitor. Visele nu te pot răni. Oamenii se îngrijorează degeaba.

-Știu, frate înger. Dar nu îmi place să visez porci mistreți și brațe care se ascund sub dulap.

-Te-a durut?, Eduard. A curs sânge din trupul tău? Te-ai simțit singur?

-Nu, frate înger. Doar că mi s-a făcut sete.

-Și ai băut apă.

-Am băut dar îmi este încă sete.

-Atunci trezește-te și lasă livada din vis. Te așteaptă livada ta adevărată. Pe asta din vis o voi păzi eu în locul tău.

-Ai grijă, frate înger. Roger din vis este la fel de mic ca Roger din livada mea.

-Voi, avea grijă, frate om. Trezește-te. Acum.

Mă trezesc neliniștit și obosit. Mi-e tare sete. Beau încă o cană de apă rece, apoi încălzesc apă într-o cratiță mică, albastră la unul dintre ochiurile aragazului ucrainean. Desfac pachetul de ciocolată caldă și amestec praful cafeniu. Între timp mă spăl pe față, pe corp.

-Ți-a fost lene să încălzești mai multă apă. Te speli cu apă rece de parcă ai fi haiduc. Bine că pentru ciocolata caldă ai putut încălzi apă.

Zâmbesc. Iau  ciocolată caldă și plec în livadă.

-Bună dimineața!, frați copaci, spun eu vesel.

-Bună dimineața!, frate om, răspund pomii.

Sorb încet ciocolata caldă. Nu îmi mai este sete. Umbrele  rele au plecat departe, în căutarea unui labirint părăsit.

Astăzi trebuie să curățim sobele și să văruim. Va veni un meseriaș care va verifica dacă sobele sunt în ordine și va scoate zgura adunată în ele. Anul trecut s-a suit pe casă și introdus o bilă de fier pe gura hornului. Dacă va repeta această muncă, e necesar să aduc cele două scări. Prima scară este lungă dar nu ajunge până la hornul casei. O aduc și pe cealaltă, o scară mai mică. Acestei scări i s-au rupt scârțarii și a trebuit să bat  bucăți de scândură în locul lor. Pun cele două scări cap în cap și mă sui pe casă. De sus pot admira verdele tuiei. Văd cum trec vacile către imaș și aud discuțiile celor care se deplasează pe șosea.

-S-o bolohănit vaca, spune un bărbat unei bătrâne. Mă duc să văd ci zîci veterinaru’.

-O fatat prima datî?, întreabă bătrâna.

-Da, amu i prima datî când are ghițăl.

-Api di asta.

Meseriașul intră pe poarta dinspre șosea. Mă vede și îmi face semn să cobor.

-Nu mai urc pi casî, spune el. Disfacim pi la ursoaicî șî bag o șprangî pi acolo.

Omul urcă în podul casei și desface câteva cărămizi ale ursoaicei. Este poate unul dintre cei mai buni meseriași din țară. Știe imediat cum merg fumurile sobelor de teracotă. Știe unde ar putea fi înfundate. Este un adevărat meseriaș.

Mama scoate iufturile sobelor de teracotă. Zgura adunată curge imediat. O adun într-o găleată veche și ies afară cu ea. Meseriașul pleacă fluierând vesel. Ne vom revedea în 2015.

-Acuma, hai să scoatem lucrurile din camera ta ca să putem vărui, spune mama.

Nu sunt multe lucruri de mutat: televizorul, biroul, măsuța televizorului, câteva scaune.  Recamierul și dulapul rămân pe loc. Le acoper cu nailon.

Mama începe să văruiască. O ajută Brăduța Casâncă. Varul amestecat cu sineală înflorește și înveselește casa. Parcă zeci de îngeri au apărut dintr-o dată și râd împreună cu noi. Iubesc zilele când pereții camerei mele râd. Mult de tot.

Apare și Rezuca Tudoran. Privește cu atenție pereții.

-Da aceea i bădănă cu păr di cal? Da’ sineală di undi ațî cumparat? Măi esti așă ceva di cumparat?

-Este, răspund eu. La piață. De fapt, sineala a fost cumpărată acum câțiva ani.

-Nu cred sî măi cie di cumparat, spune Rezuca. Asta o fost dimult. Amu tătî lumea folosăști var lavabil șî trafalet.

-Fain, spun eu. Asta e.

-Așă spune o fimee la mânăstire cî am fost sî mă spovidesc.

-Ce spunea?, întreb eu.

-Cî nu măi ieste sinealî.

-Șî te-i spovidit?, întreabă Brăduță.

-Dapi’ cum ! Am întrebat șî di cumnatu’ meu șî părintili o zîs cî el i mucenic.

-De ce să fie mucenic?, întreb eu uimit.

-Api dacî l-o omorât cineva. I mucenic.

-Adică orice individ omorât devine mucenic? Mucenic e cel care suferă pentru credință. Adică dacă un bețiv omoară pe alt bețiv se cheamă că bețivul mort devine mucenic?

-Da. Așă o zâs părintili. Cî doarî nu știi tu măi ghini ca el.

-Nu cred că a spus un călugăr asemenea nerozie.

-Api voi aiștea măi tiniri nica nu credeți. Las’ cî a sî videți voi.

-Matale ai voie să spui orice. Doar ești rudă cu un mucenic.

-Haida-hai, Eduard. Haida-hai.

S-a terminat de văruit. Urmează spălatul podelelor, apoi voi pune perdeaua la ferestre și voi aduce înapoi televizorul, laptopul, biroul, scaunele.

Aripi de înger alb deschid ferestrele camerei mele. Mă așez pe un scaun în mijlocul camerei și privesc tavanul proaspăt vopsit. Și pereții. Iubesc zilele când pereții camerei mele râd. Mult de tot.

Eduard Dorneanu

Mălini-20 mai 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

  

Festivalul Naţional al Cărţii Axis Libri 20-24 mai 2014 Galati

PARADIGMA PENITENȚEI

rătăcesc într-un spațiu mental lipsit de zâmbetul tâlharului de pe cruce
pot accepta circumstanțele malefice ale zilei 
desigur
ioana mea nu este ioana d’arc 
virginitatea ei umanizează paradigma penitenței
da așa e
dorințele noastre aprind luntrea lui charon
fără preludiu plutim într-un univers mecanic 
începe tu rugăciunea mă roagă ioana
te rog începe tu
bine ioana dar tu nu ești ioana d’arc
și totuși adori idealurile inefabile
capcane carnale udate la fiecare final de asalt
cu veninul meu și ambrozia ta 

Eduard Dorneanu

Mălini-17 mai 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 23

Au înflorit cei patru gutui.Azi, marți, în cea de-a treisprezecea zi a lunii mai, 2014. Acum două luni când i-am curățat de uscături m-am îndoit că măcar unul dintre ei va supraviețui.

-Vezi, spune îngerul de pază. Gutuii nu au murit.

-Văd, frate înger. Nu au murit.

-Sunt puternici, spune îngerul. Au vrut să mai vadă odată zborul cocostârcilor, privirea ta și puful păpădiilor.

-Ce tare mă bucur, frate înger, spun eu vesel. Dacă ai ști!

-Știu, Eduard! Știu.

Se lucrează la ,,peticirea'' șoselelor din Mălini. Traficul a devenit dintr-o dată greoi. Se formează o coloană din mașini și faetoane. Pe șosea, în fața casei mele, stau în așteptare un faeton încărcat cu strujeni, două jeepu-ri albe cu numere de București, o remorcă încărcată cu bușteni de brad și două dubițe.
-Cât naiba mai stăm aici?, întreabă unul dintre șoferii de jeep.
-Ce jeg de sat, spune blonda din dreapta lui trăgând din țigară.
-Jeg ești tu șî mortî măti, îi răspunde căruțașul supărat. Nu mai ai rabdare sî agiungi la pensiuni?, luati-ar mama dracului.
-Bă, țărane ia vezi cum vorbești, îi strigă șoferul disprețuitor.
Căruțașul are vreo șaptezeci de ani. I-ar putea fi bunic șoferului de jeep. Ies în șosea . Șoferul și doamna blondă din dreapta lui înjură ca la ușa cortului.
-De ce îmi înjuri satul?, domnule cu jeep alb, întreb calm.
-Omul ăla din căruță s-a luat de mine, răspunde șoferul. Mi-a insultat și prietena.
-Am înțeles. Dar de ce îmi înjuri satul?
-Ce-aveți băi?, sunteți nebuni. Nu mai are voie lumea să glumească?
-Ești un nesimțit, șoferule de jeep. Un mare nesimțit.
-Șî blonda ceia fumăcioasî i la fel, strigă căruțașul. Să duc la pensiuni la distracție Sîntem buni numa' dacî îi distrâm șî îi băgăm în samî. Da i dispri noi zâc cî sântem jeguri.
Coloana începe să se miște. Prima pleacă remorca, apoi cele două jeepuri. Faetonul încărcat cu strujeni pleacă ultimul.
-Sî trăiești, Eduard, îmi strigă, căruțașul.
-Și matale, răspund eu. Multă sănătate.
-Sî dăi' Domnu' !

În fața vulcanizării, doi bicicliști mă privesc încruntați. Nu le place nici curajul și nici atitudinea mea. Pe unul dintre ei îl cheamă Miruță Brumiș. Acum este pensionar dar cu ani în urmă era unul dintre profesorii comunei. Îmi amintesc o întâmplare tristă din care fără să vreau am învățat ceva ce mai târziu avea să îmi prindă bine în viață.

Eram elev în clasa a șaptea. În acea zi eram foarte fericit deoarece reușisem să cumpăr o minge perfect rotundă. În general, mingile aduse la librăria de la etajul magazinului universal ,,aveau joc’’, adică erau mai mult ovale decât rotunde. Nici atunci nu aveam bani, așa că nu îmi permiteam să cumpăr o minge din piele. Mingile de gumă sau plastic erau de proastă calitate, dar în acea zi de marți, reușisem să cumpăr o minge perfect rotundă. Îmi amintesc foarte bine acea minge: avea culoarea gri, iar bulinele erau roșii. Undeva în jurul orei 17, m-am întîlnit cu Petrișor Caval. Am sărit gardul verde al școlii și ne pregăteam să batem mingea. Terenul era acoperit de un strat subțire de zăpadă tasată, doar pe margini se vedea cimentul și liniile de tușă. Nu am reușit să șutez măcar o dată în minge pentru că a apărut cineva.

-Băi!. Care e treaba? Ce căutați aici?

Era Octavian Țarcă, în acea vreme, profesor la școala Mălini. Omul ne privea vesel. Nu părea să aibă motive de ceartă, așa că am zâmbit și noi.

-Băi băieți, uite cum stă treaba. Vedeți butucii ăia din spatele porții. Dați-i doi metri mai încolo. Dacă puteți, chiar trei. Hai, Dorneanu, treci în dreapta și tu băi Caval, în stânga. Hai mai repede, că nu am timp de stat cu voi.

Mingea a rămas la punctul de șapte metri. M-am apropiat mirat de primul butuc. Sub lemne era zăpadă topită și glod. Atât eu cât și Caval eram îmbrăcați în treninguri curate și purtam mănuși de lână groase. Butucii erau uriași. Fuseseră aduși cu o remorcă și descărcați cu un braț de macara specială.

-Băi!, mai durează?

Țarcă se înroșise la față, iar vocea îi tremura. Ne-am murdărit pe haine foarte repede. Mănușile s-au rupt imediat după ce am încercat să împingem butucii. Fața lui Țarcă devenea tot mai roșie. Țipetele lui semănau cu niște horcăituri animalice.

-Băi!,hai gata. Veniți încoa’ !

Ne-am așezat pe zăpadă, în fața porții de fotbal și am așteptat cuvintele lui Țarcă. Eram murdari, uzi, triști. Vântul iernii dărâma castele de zăpadă și astupa ferestrele dinspre paradis.

-Băi!, strigă Țarcă. Am glumit, băi. Am vrut să văd cât sunteți de proști. Cum era să puteți voi să dați mai încolo ditamai butucii? Băi, că proști mai sunteți.

Țarcă a plecat. Am stat întinși un timp pe zăpada sticloasă. Eram murdar. Pantalonii de trening se rupseseră în genunchi și mi se vedeau genunchii vineți din cauza frigului. Atunci a apărut lângă gardul de fier, profesorul Brumiș. Profesorul era atât de beat încât nu mai putea merge pe bicicletă și a fost nevoit să o poarte pe lângă el ca pe un copil care trebuie ocrotit. Pe paltonul lui se vedeau urme de zăpadă și de noroi.

-Hai să fugim, a spus Caval. Sărim gardul și fugim acasă prin livadă. Precis și ăsta se leagă de noi.

-Eu nu fug nicăieri, am răspuns. De ce trebuie să ne fie frică de profesori? Sunt ei cumva stăpânii noștri?

-Hai Eduard! Hai să fugim prin livezi.

-Nu vreau. Nu vreau să fug. Eu o să ies pe poartă. Nu mă tem de Brumiș.

Caval a sărit gardul și a început să îmi facă  semne din mână.

-Hai Eduard ! Hai !

Nu l-am ascultat. M-am îndreptat către poarta școlii.

-Dorneanu! Vino încoa’, m-a strigat Brumiș.

M-am dus la el cu mingea sub braț. Eram un copil trist, cu hainele murdare și cu genunchii mușcați de ger.

-Dorneanu!, ia vezi dacă am un bold în fular, a spus Brumiș.

Fularul lui Brumiș era colorat în roșu și albastru. Profesorul îl fixase cu ajutorul a două bolduri: unul mai mic și unul uriaș, aproape triplu în raport cu boldul mic.

-Eduard!, strigă Caval. Brumiș e beat. Fugi de lângă el că nu te poate ajunge. Sari gardul și hai să fugim prin livezi.

Nu l-am ascultat pe Caval. Am scos boldul mic din fular și l-am întins profesorului.

-Ia și înțeapă mingea, a spus Brumiș. Fă multe găuri. Multe, ai auzit?

L-am privit în ochi. Mingea costase optsprezece lei. Cu suma aceea puteai ajunge până în Suceava. Pentru alții, optsprezece lei nu însemna mare lucru dar pentru mine era mult. L-am privit din nou în ochi și am înțepat mingea cu boldul. Mingea nu s-a spart, dar boldul s-a îndoit.

-Ia-l pe celălalt, a urlat Brumiș.

Cel de-al doilea bold era gros și ascuțit. Am făcut zeci de găuri mingii.

-Brumiș ești un bou!, a început să țipe Caval. Bețivu’ dracului!

Profesorul a cerut mingea. S-a uitat la ea cu atenție, apoi a aruncat-o.

-Acum e poașcă, a spus el. Nu o să mai puteți juca fotbal. Hahahahaha.

A plecat încet trăgând după el o bicicletă ,,Pegas’’. M-am întors în curtea școlii și am privit mingea gri cu buline roșii. S-a întors și Caval.

- A fost singura minge perfect rotundă, am spus eu.

-Dă-l dracului, a spus Caval. Trebuia să fugi. Dă-l naibii de profesor bețiv și scârbos !

Intru în curte. Pe tărăboanță e lipită o poză cu o mașină de formula unu. O rup și o arunc în iarbă.
Mă așez pe băncuța de lemn din cerdac și privesc puiul de mălin de lângă gard.
- Iar ești încruntat, spune Domnul. Sunt milioane de jeepu-ri albe pe lumea asta.
- Știu, Doamne, răspund trist.
Sorb din ciocolata caldă. Apoi zâmbesc Domnului. Mândru de dragostea mea pentru Mălini. Pentru Bucovina.

Eduard Dorneanu

Mălini-13 mai 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

SEMIFINALA MIRONOSIȚELOR

Marți, 29 aprilie, a avut loc semifinala de Liga Campionilor dintre Bayern Munchen și Real Madrid. Ca de obicei, despre asemenea evenimente ,,de interes galactic’’ scriu la câteva zile după ultimul fluier al arbitrului de centru. Inițial am crezut că acest meci nu va mai avea loc deoarece apăruseră zvonuri despre posibilitatea ca (și )  trofeul acestei competiții să fie decernat maestrului Radu Beligan. Se pare că totuși organizatorii competiției au dorit ca  această ediție a Ligii Campionilor să se desfășoare după modelul clasic. Nu e nimic. Sunt speranțe ca la anul, maestrul să ridice deasupra capului râvnitul trofeu.

La ora 21.45, într-o marți cu miros de bere și hamburgeri proaspeți, pe Fussball Arena nu mai era niciun loc liber. Jucătorii celor două mari echipe europene: Bayern Munchen și Real Madrid aveau de jucat un meci având  o miză uriașă-calificarea în finala Ligii Campionilor. Ca de obicei, comentatorii și susținătorii celor două echipe au văzut altfel decât mine ,,confruntarea din iarbă’’ . Domnii fotbaliști îmbrăcați în tricouri numerotate au fost caracterizați ca fiind: ,,eroi ai bătăliilor moderne’’, ,,legende în viață’’. ,,modele demne de urmat’’ etc. Evident, personalitățile în pantaloni scurți, și-au văzut de propriile interese: C.Ronaldo dorea să înscrie pentru a putea să depășească numărul de goluri marcate de Messi în Liga Campionilor, Neuer era interesat în a ,,străluci’’ mai mult ca galacticul Casillas, Modric a vrut să umilească pe Ribery și Robben, etc. Doza de infatuare a fost una maximă. Pe teren s-au împărțit lovituri discrete, s-a faultat grosolan și s-a înjurat în toate limbile pământului. Real Madrid a câștigat cu 4-0. Statisticele spun totuși că Bayern a avut o posesie mai bună ( 63%), a șutat de mai multe ori pe spațiul porții, dar nu au marcat. Acest rezultat nu mă impresionează și nici nu mă bucură. Bayern este o echipă care de la o vreme practică un joc plictisitor, iar jucătorii săi au aere de semizei. Este adevărat că în ,,Bundesliga’’, Bayern ,,rupe tot’’. Este la fel de adevărat că toată lumea vedea în Real Madrid o victimă a acestui meci. Tot adevărat este și faptul că acest scor este unul incredibil. Părerea mea este următoarea: înfrângerea celor de la Munchen se datorează ,,mironosițelor’’ îmbrăcate în tricou roșu aprins. Pe teren fiecare jucător al lui Bayern a dorit să își dovedească superioritatea în fel și chip. Real Madrid a marcat gouri. Și a învins.

Concluziile mele sunt: diferența dintre Liga Campionilor și Eurovision este uriașă deși telespectatorii uită imediat ambele competiții, iar mironosițele’’ din fotbal sunt superioare ca infatuare celor din zona politică chiar dacă un mandat european poate fi mai important ca o calificare într-o finală de cupă europeană.

Cam asta e. Sper ca în ediția 2014/2015 a Ligii Campionilor, organizatorii să nu mai greșească și să ofere trofeul maestrului Beligan. Până atunci nu vă pot dori altceva decât : ,,zile fără tristețe ’’. 

Eduard Dorneanu

Mălini, 5 mai 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

POSTULATUL SINGURĂTĂȚII

irene se oprește în fața unui chioșc unde femeile tunse chilug primesc gratuit

lumina din postulatul singurătății

un winston super slim va rog spune ea

și o pungă cu bomboane mentolate

ca de obicei în tot acest timp are telefonul deschis

mai ești întreabă ea

m-am oprit în parc sunt enervată și trebuie să fumez

normal că sunt răspund oarecum mirat

simt cum între tine și marie simon pierre există o complicitate gregară

presupun că acesta este efectul  provocat de lipsa preludiului

vorbesti prostii spune irene

eu trag în piept fum puturos cred că sufăr de nimfonarcisism

iar tu îmi spui despre lipsa de empatie și păcatele sfinților

uite

astăzi sunt apatică iar lumea mă acuză că aș fi sclava instinctului de conservare

și știi de ce eduard te poți hazarda într-o explicație misogină

ia spune poți

arunc telefonul lângă oblio mărul pădureț

câmpul torsionic sângerează

atât 

Eduard Dorneanu

Mălini, 3 mai 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.