MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 23

Au înflorit cei patru gutui.Azi, marți, în cea de-a treisprezecea zi a lunii mai, 2014. Acum două luni când i-am curățat de uscături m-am îndoit că măcar unul dintre ei va supraviețui.

-Vezi, spune îngerul de pază. Gutuii nu au murit.

-Văd, frate înger. Nu au murit.

-Sunt puternici, spune îngerul. Au vrut să mai vadă odată zborul cocostârcilor, privirea ta și puful păpădiilor.

-Ce tare mă bucur, frate înger, spun eu vesel. Dacă ai ști!

-Știu, Eduard! Știu.

Se lucrează la ,,peticirea'' șoselelor din Mălini. Traficul a devenit dintr-o dată greoi. Se formează o coloană din mașini și faetoane. Pe șosea, în fața casei mele, stau în așteptare un faeton încărcat cu strujeni, două jeepu-ri albe cu numere de București, o remorcă încărcată cu bușteni de brad și două dubițe.
-Cât naiba mai stăm aici?, întreabă unul dintre șoferii de jeep.
-Ce jeg de sat, spune blonda din dreapta lui trăgând din țigară.
-Jeg ești tu șî mortî măti, îi răspunde căruțașul supărat. Nu mai ai rabdare sî agiungi la pensiuni?, luati-ar mama dracului.
-Bă, țărane ia vezi cum vorbești, îi strigă șoferul disprețuitor.
Căruțașul are vreo șaptezeci de ani. I-ar putea fi bunic șoferului de jeep. Ies în șosea . Șoferul și doamna blondă din dreapta lui înjură ca la ușa cortului.
-De ce îmi înjuri satul?, domnule cu jeep alb, întreb calm.
-Omul ăla din căruță s-a luat de mine, răspunde șoferul. Mi-a insultat și prietena.
-Am înțeles. Dar de ce îmi înjuri satul?
-Ce-aveți băi?, sunteți nebuni. Nu mai are voie lumea să glumească?
-Ești un nesimțit, șoferule de jeep. Un mare nesimțit.
-Șî blonda ceia fumăcioasî i la fel, strigă căruțașul. Să duc la pensiuni la distracție Sîntem buni numa' dacî îi distrâm șî îi băgăm în samî. Da i dispri noi zâc cî sântem jeguri.
Coloana începe să se miște. Prima pleacă remorca, apoi cele două jeepuri. Faetonul încărcat cu strujeni pleacă ultimul.
-Sî trăiești, Eduard, îmi strigă, căruțașul.
-Și matale, răspund eu. Multă sănătate.
-Sî dăi' Domnu' !

În fața vulcanizării, doi bicicliști mă privesc încruntați. Nu le place nici curajul și nici atitudinea mea. Pe unul dintre ei îl cheamă Miruță Brumiș. Acum este pensionar dar cu ani în urmă era unul dintre profesorii comunei. Îmi amintesc o întâmplare tristă din care fără să vreau am învățat ceva ce mai târziu avea să îmi prindă bine în viață.

Eram elev în clasa a șaptea. În acea zi eram foarte fericit deoarece reușisem să cumpăr o minge perfect rotundă. În general, mingile aduse la librăria de la etajul magazinului universal ,,aveau joc’’, adică erau mai mult ovale decât rotunde. Nici atunci nu aveam bani, așa că nu îmi permiteam să cumpăr o minge din piele. Mingile de gumă sau plastic erau de proastă calitate, dar în acea zi de marți, reușisem să cumpăr o minge perfect rotundă. Îmi amintesc foarte bine acea minge: avea culoarea gri, iar bulinele erau roșii. Undeva în jurul orei 17, m-am întîlnit cu Petrișor Caval. Am sărit gardul verde al școlii și ne pregăteam să batem mingea. Terenul era acoperit de un strat subțire de zăpadă tasată, doar pe margini se vedea cimentul și liniile de tușă. Nu am reușit să șutez măcar o dată în minge pentru că a apărut cineva.

-Băi!. Care e treaba? Ce căutați aici?

Era Octavian Țarcă, în acea vreme, profesor la școala Mălini. Omul ne privea vesel. Nu părea să aibă motive de ceartă, așa că am zâmbit și noi.

-Băi băieți, uite cum stă treaba. Vedeți butucii ăia din spatele porții. Dați-i doi metri mai încolo. Dacă puteți, chiar trei. Hai, Dorneanu, treci în dreapta și tu băi Caval, în stânga. Hai mai repede, că nu am timp de stat cu voi.

Mingea a rămas la punctul de șapte metri. M-am apropiat mirat de primul butuc. Sub lemne era zăpadă topită și glod. Atât eu cât și Caval eram îmbrăcați în treninguri curate și purtam mănuși de lână groase. Butucii erau uriași. Fuseseră aduși cu o remorcă și descărcați cu un braț de macara specială.

-Băi!, mai durează?

Țarcă se înroșise la față, iar vocea îi tremura. Ne-am murdărit pe haine foarte repede. Mănușile s-au rupt imediat după ce am încercat să împingem butucii. Fața lui Țarcă devenea tot mai roșie. Țipetele lui semănau cu niște horcăituri animalice.

-Băi!,hai gata. Veniți încoa’ !

Ne-am așezat pe zăpadă, în fața porții de fotbal și am așteptat cuvintele lui Țarcă. Eram murdari, uzi, triști. Vântul iernii dărâma castele de zăpadă și astupa ferestrele dinspre paradis.

-Băi!, strigă Țarcă. Am glumit, băi. Am vrut să văd cât sunteți de proști. Cum era să puteți voi să dați mai încolo ditamai butucii? Băi, că proști mai sunteți.

Țarcă a plecat. Am stat întinși un timp pe zăpada sticloasă. Eram murdar. Pantalonii de trening se rupseseră în genunchi și mi se vedeau genunchii vineți din cauza frigului. Atunci a apărut lângă gardul de fier, profesorul Brumiș. Profesorul era atât de beat încât nu mai putea merge pe bicicletă și a fost nevoit să o poarte pe lângă el ca pe un copil care trebuie ocrotit. Pe paltonul lui se vedeau urme de zăpadă și de noroi.

-Hai să fugim, a spus Caval. Sărim gardul și fugim acasă prin livadă. Precis și ăsta se leagă de noi.

-Eu nu fug nicăieri, am răspuns. De ce trebuie să ne fie frică de profesori? Sunt ei cumva stăpânii noștri?

-Hai Eduard! Hai să fugim prin livezi.

-Nu vreau. Nu vreau să fug. Eu o să ies pe poartă. Nu mă tem de Brumiș.

Caval a sărit gardul și a început să îmi facă  semne din mână.

-Hai Eduard ! Hai !

Nu l-am ascultat. M-am îndreptat către poarta școlii.

-Dorneanu! Vino încoa’, m-a strigat Brumiș.

M-am dus la el cu mingea sub braț. Eram un copil trist, cu hainele murdare și cu genunchii mușcați de ger.

-Dorneanu!, ia vezi dacă am un bold în fular, a spus Brumiș.

Fularul lui Brumiș era colorat în roșu și albastru. Profesorul îl fixase cu ajutorul a două bolduri: unul mai mic și unul uriaș, aproape triplu în raport cu boldul mic.

-Eduard!, strigă Caval. Brumiș e beat. Fugi de lângă el că nu te poate ajunge. Sari gardul și hai să fugim prin livezi.

Nu l-am ascultat pe Caval. Am scos boldul mic din fular și l-am întins profesorului.

-Ia și înțeapă mingea, a spus Brumiș. Fă multe găuri. Multe, ai auzit?

L-am privit în ochi. Mingea costase optsprezece lei. Cu suma aceea puteai ajunge până în Suceava. Pentru alții, optsprezece lei nu însemna mare lucru dar pentru mine era mult. L-am privit din nou în ochi și am înțepat mingea cu boldul. Mingea nu s-a spart, dar boldul s-a îndoit.

-Ia-l pe celălalt, a urlat Brumiș.

Cel de-al doilea bold era gros și ascuțit. Am făcut zeci de găuri mingii.

-Brumiș ești un bou!, a început să țipe Caval. Bețivu’ dracului!

Profesorul a cerut mingea. S-a uitat la ea cu atenție, apoi a aruncat-o.

-Acum e poașcă, a spus el. Nu o să mai puteți juca fotbal. Hahahahaha.

A plecat încet trăgând după el o bicicletă ,,Pegas’’. M-am întors în curtea școlii și am privit mingea gri cu buline roșii. S-a întors și Caval.

- A fost singura minge perfect rotundă, am spus eu.

-Dă-l dracului, a spus Caval. Trebuia să fugi. Dă-l naibii de profesor bețiv și scârbos !

Intru în curte. Pe tărăboanță e lipită o poză cu o mașină de formula unu. O rup și o arunc în iarbă.
Mă așez pe băncuța de lemn din cerdac și privesc puiul de mălin de lângă gard.
- Iar ești încruntat, spune Domnul. Sunt milioane de jeepu-ri albe pe lumea asta.
- Știu, Doamne, răspund trist.
Sorb din ciocolata caldă. Apoi zâmbesc Domnului. Mândru de dragostea mea pentru Mălini. Pentru Bucovina.

Eduard Dorneanu

Mălini-13 mai 2014 



Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.