MĂLINI-VOLUMUL 1 –CAPITOLUL 26

E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură și am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina și am ieșit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieșit în drum. Satul dormea.

Mă așez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineață. Privesc livada și zâmbesc. Rândurile de popușoi și cartofi se văd foarte bine, acum , după prima prașilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua prașilă a anului 2014.

-Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteți prăși barabulele. Chiar și popușoii.

-Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.

-Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui.

Îi întind cana, iar îngerul bea o înghițitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau și eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică și zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rostește o rugăciune scurtă apoi se înalță în albastru.

Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriștii care își fac veacul prin zonă m-a sunat și mi-a spus că pot merge cu el la oraș fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.

-Hai la oraș, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital și te sun când termină alea de jelit  sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aștepți că pe una dintre babe o iau din Pâraie.

-Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.

Reușesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute și nevrute. Din clădirea vulcanizării și spălătoriei de mașini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolțari, cioburi de sticlă și fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:

-Api o spus primu ministru cî așă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.

-Da, chiar c-o zâs, întărește și Costică Știolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.

-Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric? , sau cum?

-Uăi Eduard, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Știolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca șî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.

-Cui le e ciudă?

-La teroriști, cum cui? Cî doarî așa să întâmplî șî în Ucraina.

-Adică a venit Ben-Laden și a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioși.

-Ni iei la mișto? Da’ ci noi nu știm cî Ben Laden i mort? Amu e șăf alt barbos.

-Care alt bărbos?

-Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini.Nu măi știu cum mama huciului îi zîci.

-Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.

-Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autoritățile vor constata ce și cum.

-Adica ni faci proști pi fațî?, continuă Știolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di teroriști în lumea asta? D’ apoi cum?

-O fi spus că sunt, dar nu în România.

Sună telefonul. E taximetristul

-O zi bună, le urez celor doi bătrâni.

Oprește taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.

-Să dă diștept cî o scris niști cărțî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Știolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai școala vieții digiaba scrii poezele.

-Parcă aiestea îs cărți ci scrie el?, spune și Știolbon. Labiș o scris Miorița și Baltagul. Acelea cărți nu ci scrie el.

-Adevărat, întărește și Codău. Și nie ni-o plăcut tare Miorița. Țâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?

-Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.

Stau pe scaunul din dreapta șoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează țigară de la țigară.

-Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.

-Nu știu ce naiba să fac. De jumătate de an  fumez două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.

-Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.

-Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci țigări. E jale.

Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:

-Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.

-Vai di mine, a spus și cealaltă femeie. Vai di mini șî di mini. O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici !

Nu știu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturați de Satana și de alți draci disponibili.

-Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?

-Cum să nu !

-Da’ nu ti superi.

-Nu mă supăr.

-Di ci nu ti tunzi?

Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o țigară. Femeia are o privire vicleană și buze subțiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.

-Ți se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.

-Serios? Parcî nu aș credi.

-Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică ești și creștină? Poate ești doar o mincinoasă și te duci acolo ca să te vadă lumea. Și binențeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.

-Eu îs credincioasî.

-Și eu mă tund în fiecare noapte și până dimineață am iar părul mare.

Femeia se uită urât și își șterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbește și aprinde altă țigară. Bătrânele șușotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:

-Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.

-Vă rog.

-Da’ di ci nu ti însori?

Se lasă liniștea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.

-Uite, ca să fii matale liniștită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta și pe cine vrei să iau de nevastă?

-Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî iești cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.

-Dacă spui matale, așa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?

-Dapi cum? Așă.

-Am înțeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?

Femeia se uită la mine cu ură. Nu știu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abțin. Ajungem la Fălticeni.

-Te sun când termină astea cu spitalul,spune Pătatu. Unde te găsesc?

-Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.

-Bine, Eduardule. Te sun. Pa.

-Ok, Pătatule.

Terasa este aproape goală. Cer un suc și completez un bilet de pariuri. Apare și Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se așază la masa noastră și Helmut, un țigănaș botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.

Doar masa din fața noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puști îmbrăcați după moda cocalarilor.

Costel scoate patru telefoane mobile și le pune pe masă. Helmut are două găleți galbene de plastic, pline cu flori.

-Silvicuțaaa!, strigă Helmut pe chelneriță. Adu la băieți ce le vrea mușchiulețu’ și trece în contul meu. Și adă niște apică să pun la flori.

Silvia îl cunoaște pe țigănaș. Îi ia gălețile și i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.

-Ce doriți? ne întreabă Silvia.

-Lichior de vișine, spune Costel.

-Suc de lămâie, spun eu.

-Înghețată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Și lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.

-Hahaha, râde Costel bucuros. Helmut citește cărți.

-Da, să știi că da.

-Ia zi de unde ai florile.

-A murit un medic dentist. Diseară mă duc și mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preț.

-De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.

-Normal, doar nu de la seră.

Beau  suc și mă gândesc cum în țara asta se jefuiesc până și florile de pe morminte.

-Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late și cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Ți-ar prinde bine.

Mă uit la telefoane. Nu par folosite , dar au carcasă roz.

-Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fițos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.

-Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îți dau eu unul pe gratis. Știu că scriitorii nu au bani.

-Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morții? De asta le dai moca?

-Da de la morți. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Și vorba ta, fratelo: sunt moca .

Râdem cu toții. La masa vecină se duc tratative interesante:

-Mei frate, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure și tu câștigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, și lu’ fratelo( arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câștig neto optzeci și opt de bulioane, mei. Te bagi?

-Uăi, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câștigî aiștia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?

-Mei, nu așa. Nu trebuie să câștige. Jucăm așa: în cele trei meciuri se marchează între zero și șase goluri.

-Șî  iesî câștig o sută di milioani?

-Da, moșule.

-Uăi, șî dacî să dau șăpti goluri? Eu ci mă fac?

-Bine , mei.Atunci jucăm așa: se marchează între zero și unsprezece goluri.

-Șî dacî iesî câștig o sută di milioani?

-Da, moșule.

Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriței trei trandafiri. Costel își face cruce. De mai multe ori.

-Uăi, cî doarî nu are cum sî dăie douășpi goluri, uăiiiii, țipă consăteanul meu.

Cocalarii pleacă împreună cu bețivul la casa de pariuri.

-E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.

-Din aceeași comună, răspund eu. Ăsta locuiește în Văleni.

- Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.

Consăteanul meu se întoarce fericit. Așază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată și nouă.Biletul conține trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei și cinci goluri.

-Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei și cinci goluri, nu între zero și unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?

-Nu contează. Eu nu mă bag.

-Nici nu merită, spune și Helmut. Dă-l dracului de bețiv.

Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieți. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane și alte drăcovenii pot găsi oricând la el.

Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulțumesc taximetristului și îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte și  îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă așteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.

-Ce vrei să îți dau?, întreabă îngerul. Vreau să îți dăruiesc ceva, frate om.

-Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.

-Știam că vei răspunde așa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.

-Bunica Leonora. O știi? E la voi, acolo sus.

-O știu frate om. Are ochii verzi. Verzi și frumoși.

Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.

-Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.

-De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.

Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbește cu vocea bunicii Leonora:

-Ți-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjești într-o tavă, pe plită. Am vrut să îți aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viață fără tristețe să ai.

Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:

-Ce frumoasă e bunica ta, Eduard.

-Bunica Leonora?, întreb eu .

-Da, are ochii verzi.

-Și frumoși, spune și Oblio, mărul pădureț

Miroase a semințe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan și rugăciuni curate. Până în zori.

-

Eduard Dorneanu

Mălini 31 mai 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.