MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 10

 E ultima zi de vară a anului 2013. Sunt supărat. Cei patru gutui se vor usca. Şi cei doi din livadă şi cei doi din faţa casei. Fructele lor s-au chircit, frunzele sunt deja vestejite. Copacii par pârjoliţi. Parcă un dragon ar fi coborât din slavă în livada mea şi ar fi aruncat asupra gutuilor otrava căldurii. I- am plantat acum mai bine de zece ani. Le-am pus nume şi i-am apărat de primele zăpezi. Cei doi din curtea casei se numesc Lavinia şi Alteea. Cei din livadă sunt Lena şi Karen. Nu cred că vor supravieţui încă un an. Poate că dacă i-aş fi stropit la timp cu vreo substanţă miraculoasă, ar fi rezistat. Cine ştie!
Încep să scot cartofii cu sapa. Dacă nu ar costa atât de scump aş fi plătit pe cineva care are cal şi plug să facă munca asta. În fiecare zi scot câte două sau trei rânduri. E mai bine aşa. Din cauză că a plouat cu gheaţă, de pe un rând de abia dacă adun două găleţi de cartofi, majoritatea foarte mici. Din 1987 nu am mai avut o recoltă atât de slabă.
Sap greu în pământul pietros. Cel mai greu se sapă lângă cireş, în apropierea hatului. Într-un cuib de cartofi găsesc şi o monedă de 100 de lei, din perioada regelui Mihai. Am mai găsit monede în livadă, nu e nimic deosebit în asta. Şterg moneda de iarbă. Sunt curios dacă e din 1943 sau 1944. Cele din 1944 sunt mai lucioase, par mai noi. Nu am noroc. E din 1943. Arunc sapa sub cireş şi mă duc să culeg două roşii pe jumătate coapte, singurele care au scăpat de urgia gheţii. Găsesc şi trei castraveţi mici şi ţepoşi.
Acum treizeci şi opt de ani, tata stătea pe hat şi tăia roşii, castraveţi şi ridichi într-o cratiţă mare, verde. Îi urmăream fascinat mişcările, cuvintele. Uitase să spele roşiile, dar ce mai conta asta pentru un copil care aştepta să înmoaie miez de pâine neagră în sucul legumelor? Aveam în mână o jumătate de pâine neagră. Tata a rupt-o în două, apoi a pus în farfurii salata şi am început să mâncăm. Roşiile nu erau coapte foarte bine. Castraveţii nu erau curăţaţi de coajă. Miezul de pâine udat cu sucul roşiilor se lipea de cerul gurii.
- Niculai!, strigă mama din faţa bucătăriei de vară. Ai spălat roşiile?
- Spălat, răspundea tata cu un zâmbet larg.
Mâncam veseli, fără griji. Pe atunci erau încă în picioare cei patru meri raneţi altoiţi, trei ionatani, părul domnesc şi mărul care făcea mere dulci, văratice. Livada era de o frumuseţe nepământeană.
- Vine toamna, spunea tata. Ştii că se spune că toţi cei morţi se întorc toamna acasă. Chiar şi pentru o clipă.
- Mi-ai spus asta şi anul trecut dar nu a venit nimeni, am ripostat eu.
- Ba au venit. Au venit bunicii tăi.
- Nu i-am văzut. M-am uitat şi nu i-am văzut.
- Poate că au venit noaptea şi de asta nu i-ai văzut tu. Dar au fost aici. Te-aş minţi eu pe tine?
- Au fost aici bunicul Vasile şi bunica Maria?
- Da! Toţi au fost.
- Asta înseamnă că vor veni şi la toamnă ? O să pot să îi văd şi eu? Pe bunica Maria am văzut-o doar într-o poză şi pe bunicul Vasile nu îl mai ţin minte.
- Vor veni, Eduard. Precis vor veni.
Mânânc miez de pâine neagră şi ascult cum povesteşte tata despre cei din neamul nostru, despre primii Dorneni, despre poveştile lor de iubire, despre război. Roşiile nu îmi mai par acre. Pişcăturile furnicilor nu mă mai ustură.
Nopţi la rând am ieşit pe furiş noaptea şi m-am dus în livadă. Am aşteptat să îmi văd bunicii sau pe ceilalţi Dorneni, trăitori în Mălini cu mult timp în urmă. Nu a venit nimeni, dar nu m-am supărat. Am văzut în schimb cum se joacă umbrele printre strujenii de popuşoi, cum cad din înalturi stelele, cum dansează norii pe cer şi cum lumina lunii desenează inimi de copil pe acoperişurile caselor. Am auzit şoaptele firelor de iarbă, blestemele roadelor neculese, chemările pomilor. Toate acestea nu aveam cum să le aflu dacă nu aş fi ieşit afară, în miez de noapte.
Cu două roşii şi trei castraveţi nu voi reuşi să fac o salată ca pe vremea când trăia tata. Oricum, încerc. Adaug şi două cepe mici. Apoi ulei. Zdrobesc încet roşiile ca să iasă din ele sucul. Mă aşez pe hat. Nu mai am pâine neagră ca în copilărie. Pâinea feliată nu este gustoasă, chiar deloc. Îmi torn şi un pahar de suc alb, de lămâie. Dumnezeu se aşază şi El lângă mine. Îi întind farfuria cu salată. Mănâncă direct cu mâna. Din buzunar scoate o jumătate de pâine neagră, cu coaja groasă, crocantă. O rupe în două: jumătate pentru mine, jumătate pentru El. Înmoi miezul de pâine în sucul roşiilor. Dumnezeu face la fel.
- Crezi că toamna asta vor veni acasă cei plecaţi la Tine?, întreb cu privirea în pământ. Măcar pentru o clipă?
- Precis vor veni, răspunde Dumnezeu. În fiecare toamnă vin.
- Va veni şi tata, şi bunicii, şi ceilalţi Dorneni?
- Da, Eduard. Toţi vor veni.
- Va veni şi părul domnesc, şi pisica Hadesa, şi căţeluşa Tina, şi caii de povară ai bunicului, şi prunul altoit? Sau animăluţele şi pomii nu au voie să vină?
- Ba vor veni, Eduard. Toţi vor veni.
Mâncăm în linişte. Dumnezeu mănâncă din aceeaşi farfurie cu mine. Mă uit pe furiş la El şi cred că are lacrimi în ochi. Hainele Lui miros a vegetaţie arsă, iar în plete i se odihnesc frunze de măr ionatan. Nu rămâne nimic în farfurie. Resturile de pâine le aruncăm în iarbă. Dumnezeu îşi şterge palmele de norii pufoşi care aleargă deasupra satului, apoi închide ochii şi deschide larg braţele. Închid şi eu ochii. Vântul ne ridică deasupra livezii, deasupra Măliniului, deasupra tristeţii.

Eduard Dorneanu
Mălini, 31 august, 2013

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală  şi difuzarea lui fără acordul autorului.