Vântul s-a năpustit asupra Măliniului. Cu asprime. Cu forţa celui care poate călca în picioare oceane de frunze moarte şi inimi de copil. Nu îmi este frică. E acelaşi vânt care în copilărie îmi fura zmeul de carton şi îl ducea departe, către imaş. Tot el mi-a despicat în două tuia din faţa casei şi mi-a scos din rădăcini părul domnesc. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.
Transport lăzile cu cartofi din magazie în beci. Grindina a făcut prăpăd aşa că recolta este una foarte modestă: patru lăzi cu cartofi mari şi şapte lăzi cu cartofi de sămânţă. Au mai rămas în magazie un sac de cartofi mari pentru consum şi unul de cartofi foarte mici care vor fi fierţi şi consumaţi de găini. Ca să ajung în beci trebuie să traversez curtea, apoi să intru în bucătărie şi să cobor şase trepte pe o scară din lemn. Lăzile nu sunt grele. Nu cred să aibă mai mult de cincispreze kilograme.
- Salut dinamovistule !.
E Yasmine, micuţa mea vecină.
- Nu mai ţin cu Dinamo. Acum sunt stelistă. Şi tata ţine cu Steaua.Şi copiii de la grădiniţă. Dar noi rămânem prieteni, nu-i aşa?
- Binenţeles, ţine cu cine vrei tu.
- Ţin şi cu Polonia. Şi un pic cu Turcia. Dar numai un pic.
Continui să transport lăzile cu cartofi. Yasmine adună pe cele căzute şi mi le aduce lângă scara de lemn. Am şi o ladă plină cu sfeclă roşie. Tot e bine, voi putea găti borş de sfeclă la iarnă, în postul Crăciunului.
- Dacă nu ai avut cartofi Ostara cum punea Merloaica, nu ai recoltă, râde mama.
- Of, Merloaica!
Merloaica a murit acum câţiva ani. Numele ei de familie era Merloi dar lumea îi spunea Merloaica sau Merliţa. Era atât de zgârcită încât nu cumpăra pâine decât o singură dată pe săptămână. Lumea o ocolea şi pentru faptul că reclama pe oricine pentru greşeli imaginare: poştaşii şi dirigintele de la oficiul poştal erau vinovaţi că nu îi ajungea pensia la timp, funcţionarii de la sfatul popular pentru că nu îi întocmeau acte pentru tot felul de ajutoare sociale, medicul de familie pentru că nu îi prescria nu ştiu ce medicament gratuit, etc. Culmea, şi soţul ei, Anatolie Merloi avea obiceiuri dubioase şi apucături ciudate. În anul 1986 eram elev de liceu. Merloi m-a rugat să îi fac rost de o brichetă de lux de la un magazin din apropierea Liceului Pedagogic ,,Emil Bodnăraş” din Suceava. Preţul brichetei era unul prohibitiv : o sută de lei. Am cumpărat bricheta din banii mei de buzunar şi i-am dat-o lui Merloi, într-o vineri când am venit acasă, la Mălini. Merloi a spus ,,mulţumesc” şi a plecat fără să întrebe cât a costat, fără să îmi dea suta de lei plătită pe brichetă.
Zgărcenia Merloaicei ajunsese subiect de bârfă pe uliţa ei şi în tot satul. Cu câţiva ani înainte de a muri a vândut o livadă şi un loc de casă la un preţ fabulos pentru acea vreme. Ce credeţi că a făcut cu banii? Soţul ei murise, iar în bănci nu avea încredere. Nu, nu i-a îngropat în livadă ca Hagi Tudose. I-a trimis fratelui ei din Bucureşti, care culmea, era mai în vârstă ca ea. Se pare că fratele ei a fost un om cinstit: i-a purtat pomenile, i-a făcut o înmormântare decentă.
Merloaica a venit la mine într-o zi de aprilie. S-a aşezat pe un scaun şi a început să mă roage să văd ce are telefonul ei celular:
- Se aprinde dar nu pot vorbi. Ce are ?
- Imediat, răspund eu amuzat.
Telefonul nu era defect. Pe ecran era afişat mesajul: ,,Sim inactiv”.
- De când nu aţi mai încărcat cartela?
- Nu am încărcat niciodată cartela, a răspuns furioasă Merloaica. De ce să încarc ? Eu vorbesc numai cu fratele meu şi cu nişte nepoţi care sunt preoţi. Mă sună ei. Eu nu sun pe nimeni.
- Şi ce dacă sunt preoţi? Trebuia să încărcaţi cartela, măcar odată pe an. V-au luat numărul de telefon. Trebuie să vă luaţi altă cartelă.
- Nu se poate. Eu am fost şi am vorbit cu fetele de la ,,orange”. Ştii unde, acolo la ,,Nada Florilor”, la Fălticeni.
- Ştiu unde doamnă. Şi ce v-au spus fetele ?
- Au spus că nu e nevoie să încarc nicio cartelă dacă eu nu sun nicăieri. O să mă plâng ministrului transporturilor. O să vadă ele ce vor păţi pentru că m-au minţit.
- Ministrul transporturilor?
- Da, ministrul transporturilor. Fratele meu cunoaşte pe toţi în Bucureşti. Treaba asta nu va rămâne aşa, în coadă de peşte.
Îmi amintesc telefonul ei. Era un Nokia 3100. Merloaica îl ţinea într-un săculeţ verde din mătase.
- Lasă că punem la anul Ostara, răspund eu mamei. Vorba vine. Unde mai există cartofi Ostara de cumpărat? Nicăieri.
Aşez şi ultima ladă cu cartofi în beci. A rămas loc destul.
- Căţeluşa Lisa o să aibă pui, îmi spune Yasmine veselă. O să aibă pui cu limba albastră cum are ea.
- Şi o să fie stelişti?
- Cine ? Puii?
- Da.
- Nuu, dinamovişti. Hahahaha.
Ies afară. În livadă, cei doi cocoşi ai mei se luptă pe viaţă şi pe moarte. Prind pe unul dintre ei şi îl arunc dincolo de gardul de sârmă al livezii. Mă aşez pe un trunchi de copac. Curăţ de coajă o nucă căzută din nucul Sybil. Căţeluşa Lisa se aşază la picioarele mele. O mângâi. Vântul bate din nou cu putere. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.
Eduard Dorneanu
Mălini-23 septembrie-2013
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu