Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi alungă visele. Nesomn. Dimineaţă ridică ruguri din lemn ud şi frunze moarte. Porumbeii sălbatici se ascund în labirint, sub aripile umbrelor. Lacrimile se divid necontenit. Din pământ se aud chemările orfanilor . Plouă. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îmi spăl pleoapele cu rouă sfinţită de tălpile Domnului. Privesc cum pomii primesc rădăcini noi. Îngerii trec tăcuţi printre ei. Nu se aude durerea, tristeţea. Îngerii nu calcă peste frunzele vestejite. Niciodată.
Bate cineva la uşă. E Marinuş Zamfirache.
- Mă ajuţi să urc maşina de spălat?
-Unde să o urci? întreb amuzat.
- În maşină. O duc la Fălticeni, la reparat. Nu ştiu ce dracu are.
Zâmbesc. Soţia lui mi-a spus că Marinuş a dezmembrat maşina de spălat şi apoi nu a mai ştiut să pună la loc toate piesele. Acum maşina de spălat nu mai funcţionează. Nu îi spun nimic. Nu are sens să îl necăjesc. Intrăm în casa lui, uriaşă pe lângă a mea. Maşina de spălat este grea, dar ne descurcăm.
-O să cheltui vreo sută de lei cu aventura asta, încerc eu să sparg tăcerea.
- Ce o sută de lei, se revoltă Marinuş. Numai drumul de la Mălini la Fălticeni, ziua pierdută, benzina. Asta e.
- Da’ unde o repari ? La atelierul de lângă piaţă?
- Nu, la cineva care stă la ieşire din Fălticeni, pe drumul spre Dolhasca.
-Investiţie, într-adevăr.
Când aud cuvântul învestiţie nu pot să nu mă gândesc la bursă şi la acţiunile primite în anii '90. Am ales Oltchim. Acţiunile se vindeau ca pâinea caldă, pe bursă. Era semn că am ales bine. Totuşi, am aşteptat un an. Doream să iau dividente. Într-o toamnă au venit şi dividentele: cinci mii de lei. Cu banii obţinuţi mi-am cumpărat un stilou ordinar care nu funcţionat decât vreo câteva ore. Apoi s-a înfundat şi stricat a rămas.
-Ce de bani am primit din dividente, a râs mama de mine. Şi cei din Coreea de Nord primesc mai mult.
-Ăia nu primesc dividente, am replicat supărat.
-Normal, a răspuns mama. Le e ruşine.
M-am apucat să citesc despre tranzacţii. Devoram paginile cu profil economic din ,,Adevărul’’, ,,România Liberă’’, ,,Libertatea’’, etc. Ştiam toate preţurile de pe bursă. Începusem să intuiesc când şi cu cât cresc acţiunile unor anumite societăţi comerciale. Acţiunile Oltchim se vindeau foarte bine: ar fi trebuit ca eu să obţin cam un milion jumătate pe acţiunile mele. Mama, evident la fel. Trei milioane nu era o sumă mare, la acea vreme, dar tot puteai înţelege ceva din acei bani.
Existau trei modalităţi de a vinde acţiunile: două nu prea legale şi una legală la bursă, prin intermediul unor brokeri angajaţi de unele societăţi de brokeraj apărute peste noapte şi de care nu auzise nimeni până atunci. Cele două căi ,,uşor’’ ilegale erau următoarele : vânzarea acţiunilor la piaţă, unor ţigani sau bişniţari pe un preţ mic sau vânzarea acţiunilor unor ,,oameni de afaceri’’ care garantau preţ maxim la mica publicitate. Cu ţiganii şi bişniţarii nu aveam chef să tratez. Am ales să vorbesc la telefon cu o persoană care cumpăra acţiuni. Anunţul era din ,,Evenimentul zilei’’.
Sun.
-Bună ziua, spun eu. În legătură cu anunţul. Am acţiuni la Oltchim.
-Dar de unde sunteţi?, întreabă ,,omul de afaceri’’.
-Din Coasta de aramă. Eu am acţiuni. Vreţi să cumpăraţi sau îmi testaţi nivelul de şmecherie? Cumpăraţi sau nu ?
-Cumpăr, la Oltchim cumpăr.
-Aşa, bun. Am acţiunile mamei şi ale mele. Cât îmi oferiţi pe ele ?
- Patru sute de mii pe amândouă. E preţ bun şi ţi le cumpăr cum ajungi în Bucureşti.
-Păi, la televizor şi în ziare scrie că se vând cu un milion şi ceva per cupon.
-Ăia mint, prietene. Mint ca să ţină preţul sus. Un cupon la Oltchim e două sute de mii.
-Nu pot să cred.
-Întreabă pe oricine.
I-am închis telefonul. Am sunat şi pe alţii. Nimeni nu dădea un leu peste două sute de mii de cupon. Oamenii din sat au început să vândă la preţuri modeste. Eu nu am cedat. Pănâ la urmă am ales să mă adresez şi unui broker autorizat. Evident, în Mălini nu existau brokeri. Am plecat împreună cu mama, la Fălticeni. Singura firmă de brokeraj din oraş nu avea un sediu ci închiriase un spaţiu, undeva în incinta oficiului poştal de pe strada Doi Grăniceri, la ieşire din oraş. Acelui oficiu poştal lumea îi spune ,,Poşta Mică’’ şi este situat în apropierea restaurantului ,,Stânişoara’’, peste drum de staţia de autobuz. Mama a fost reticentă. Credea că vom fi înşelaţi şi nu vom primi nici măcar două sute de mii, cât promisese la telefon intemediarul din Bucureşti.
Am intrat în Poşta Mică, într-o zi friguroasă de joi. Nu era niciun client. Două doamne în halate albastru deschis vorbeau despre murături.
-Eu nu pun gogoşari, a spus cea mai în vârstă dintre doamne. Al meu are probleme cu stomacul .Ţine regim. Nu îi prieşte. Dar în schimb dau o grămadă de bani pe miere de albine. Avem o mulţime de borcane în cămară. Miere de salcâm, de flori de câmp, miere de primăvară, miere de toamnă. Nu se poate să nu ai miere în casă. E medicament curat. Dacă pui într-un pahar de ţuică naturală o lingură de miere e ca şi cum ai fi făcut injecţie cu vitamine. Cu toate vitaminele.
Cealaltă doamnă e tânără şi fălcoasă. Poartă ochelari cu dioptrii mari şi suge capătul unui pix galben.
-Şi de unde cumperi mierea? Ai pe cineva ?
-Da. Am un cumătru care aduce miere tocmai din zona Brăilei. E miere curată. Are şi ceară. Şi faguri dacă vrei. Îţi dau numărul de telefon.
Ne aşezăm pe o bancă de lemn lăcuit şi aşteptăm ca doamnele să termine discuţia despre mierea din Brăila. Aş putea jura că doamna mai în vârstă a lucrat la un aprozar, undeva pe strada Maior Ioan. Oricum , mi s-a părut imposibil ca una dintre cele două doamne să fie broker.
-Nu vă supăraţi, se adresează supărată doamna fălcoasă. Doriţi ceva? Că văd că nu spuneţi nimic.
-Aş vrea un borcan de miere de Brăila şi opt sute de grame de biscuiţi mov. Aveţi?
-Ce miere,? domle’. Aici e instituţie serioasă. Nu vindem miere şi dulciuri.
-Mă mulţumesc cu un broker. Aştept unul, poate apare.
-Eu sunt broker, răspunde doamna mai în vărsta cu surâs de aprozaristă respectabilă. Vin imediat să vă consiliez.
Şoptesc mamei.
-Eu zic să o tăiem de aici. Tanti asta vindea castraveţi şi barabule luna trecută. Cum naiba a ajuns broker peste noapte ?
-Stai măi!, să vedem. Nu te mai da aşa deştept. Ai răbdare.
Doamna broker s-a întors cu un catalog şi câteva formulare, bătute la maşină. Se uită la buletinele noastre de identitate şi spune bucuroasă.
-Sunteţi din Mălini. Ce loc frumos. Acolo s-a născut Mihai Eminescu.
- Ba, Nicolae Labiş, se supără mama.
-A, da. Labiş, scuze.
Mama devine brusc tensionată. Ne dăm seama că doamna din faţa noastră nu are habar de tranzacţionări, acţiuni, bursă. Erau anii’90. Nimeni nu avea de unde să angajeze în orăşelele mici brokeri adevăraţi.
-Doamnă, aţi lucrat la aprozarul de pe strada Maior Ioan? Sau aveţi o soră geamănă ?
Brokeriţa nu răspunde. Ne dă să completăm formularele.
-La ce societate aveţi acţiunile?
-La Oltchim, răspund rece şi fără vlagă.
-La rubrica, preţ minim puneţi o mie de lei pentru o acţiune. Oricum, nu contează.
- Ba nu pun aşa. Jucătorii la bursă se pot înţelege şi cumpără într-o zi la preţ minim tot ce este la vânzare.
-Făceţi cum vă spun că eu ştiu.
-De unde ştiţi dacă nu aveţi studii de specialitate? La aprozar nu aţi lucrat cu aşa ceva. Eu vreau să obţin o sumă de bani din care să înţeleg ceva.
Completez şi formularul mamei.
-Oltchim nu este competitivă pe piaţă, ne informează aprozarista.broker. Veniţi peste vreo două săptămâni, dar sunt mici şansele să vindeţi. Şi asta pentru că domnul a pus un preţ prea mare la preţul minim.
Plecăm direct la autostop, peste drum, în staţia de autobuz.
-Mama, să ştii că doamna asta nu se pricepe la nimic. E aprozaristă.
-Numai tu puteai să găseşti o asemenea societate care să se ocupe de interesele noastre. Treaba ta.
-Mda, asta cam aşa e.
Marţi dimineaţă încasam banii. Două milioane opt sute de mii de om. Cinci milioane şase sute în total. Aprozarista ne privea de parcă am fi fost extratereştri. Nu era o sumă mare, dar era de departe cea mai bună tranzacţie făcută de ea.
-V-am spus eu că se vând bine acţiunile, minte cu neruşinare aprozarista convertită.
Mama îi lasă o atenţie în bani. Femeia ne mulţumeşte cu gura căscată.
-La revedere. Să nu uitaţi să cumpăraţi miere din Albania.
-La revedere, spune ea. Din Brăila.
-Aşa. Săru’ mâna.
Împing maşina de spălat care până la urmă încape în portbagaj. Marinuş mulţumeşte şi urcă în maşină. Pleacă supărat către un oraş unde se pot repara tot felul de aparate dar niciodată minţile oamenilor. Lisa, căţeluşa cu limba albastră aleargă câţiva metri după maşină, apoi se întoarce la cei cinci pui ai ei din coteţ.
Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi mutilează speranţele.Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îngerii nu calcă pe frunzele vestejite. Niciodată.
Eduard Dorneanu
Mălini-17 octombrie-2013
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu