Îngerii Domnului sapă tranşee în cimitirul satului. Fiecare lovitură de cazma este însoţită de un ţipăt. Cel mai tare ţipă cei înmormântaţi în apropierea treptelor bisericii. Ei au fost puternici, bogaţi, mândri. Au avut bani şi au prins loc de veci în faţă. Crucile lor se ridică deasupra tuturor celorlalte. Îngerii sapă. Morţii ţipă. Fără oprire. Cei mai tăcuţi sunt sinucigaşii şi oamenii cu morminte modeste. Vocile lor de abia se aud. Lumânările stinse se aprind pentru o clipă şi ard doar atât cât cineva să îşi poată aminti numele celor plecaţi fără lumină. Îngerii sapă tranşee în argila cimitirului. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.
Flăcările aragazului ucrainean scot fum. Flacăra albastră se micşorează şi dispare. În bucătărie miroase ca în atelierul lui Hefaistos din insula Lemnos. Butelia este goală şi trebuie neapărat schimbată. Am de ales: o pot schimba la Tudoran, la Buteseacă sau la Căpiţă. Mai sunt şi alţi consăteni care au rastele de butelii dar sunt prea departe de casa mea. Aleg să o schimb la Buteseacă. Intru în curtea familiei Buteseacă. Rastelul are două rânduri cu butelii de culoarea albastră sau gri. Majoritate buteliilor sunt pline de găinaţ şi de rugină. În spatele lor este legat un câine uriaş căruia îi curg balele. Dacă ar scăpa din lanţ doar cu o grenadă l-aş putea pune la pământ.
-68 de lei costă, îmi spune Nuţulica Buteseacă.
Plătesc. Aleg întotdeauna butelii albastre. Nu sunt superstiţios, dar în alte locuri buteliile gri sau verzi nu sunt primite. Butelia este grea. O agit. Aşa verific dacă nu are în ea apă. Mă întorc acasă cu prada metalică.
-Vezi să nu o strângi prea tare, îmi spune mama.
Ceasul buteliei are cheia încorporată. Nu e greu de strâns. Îmi amintesc de tata. El folosea o cheie uriaşă, nepotrivită. Se chinuia mult până reuşea să monteze ceasul şi cordonul buteliei.
Pe vremea când tatăl meu era printre noi iar cei patru meri altoiţi nu se uscaseră îmi plăcea să ascult şoaptele livezii stând pe trunchiul de brad. Eram un copil care iubea culorile, vântul şi păsările. Tata stătea pe un taburet din lemn de vişin. Era îmbrăcat cu raiaţi cafenii şi cămaşă albă. Se mişca greu dintr-un loc în altul. Vorbea greu. S-a mai purtat pe picioare doi ani, apoi a paralizat. Cinci ani nu a vorbit, nu s-a mişcat. De la o sută douăzeci de kilograme, a ajuns la patruzeci.
Viaţa a fost aspră cu el.
Stăteam în livadă sub meri. Tata tăia merele culese în felii.
-Facem compot.Ce bun o să fie la iarnă, se lauda singur.
Un fruct a căzut din măr în capul meu. Am ţipat. Merele erau mari şi foarte tari.
-Cere de pomană careva dintre Dorneni, a spus mama. Să dai cuiva ceva de pomană.
-De ce?
-Morţii cer. Cum de ce? Aşa o să faci şi după ce o să murim noi? Nu o să ne dai nimic de pomană?
-Mi-a căzut un măr în cap. Ce legătură au morţii cu asta ?
Mama nu mi-a mai răspuns. Lumea satului este plină de superstiţii.
-O să îţi povestesc cum bunicul tău s-a luptat cu dracul, mi-a spus tata.
-Niculai, nu îi spune băiatului din astea, s-a supărat mama.
-Ba îi spun. Mie mi-a spus tatăl meu ce a păţit, iar Eduard trebuie să afle şi el. Vrei să afle, Eduard ?
-Vreauu, am răspuns eu bucuros sub privirile mânioase ale mamei.
-Bine. Ascultă, atunci. Bunicul tău, Vasile Dorneanu se întorcea din cărăuşie cu căruţa. Era imediat după război. Noaptea locurile rele erau bântuite de sufletele celor morţi în luptele din anii ’40. Căruţele veneau dinspre Fălticeni. Erau trei oameni din Mălini: Vasile Dorneanu, unu’ de-a lui Cojocea din Suha şi un alt om care stă tocmai în capătul satului Văleni. Nu îmi mai amintesc cum a spus că îl chema. După ce au făcut stânga la Cornu Luncii, au ajuns la Podul Moldovei. Prima căruţă care a intrat pe pod a fost a bunicului tău, apoi a lui Cojocea şi ultima a omului din Văleni. Era noapte cu lună plină şi se auzea cum curgea Moldova. La jumătatea podului, un om cu o traistă în spate a strigat bunicului tău să îl lase să se suie în căruţă. Bunicul tău nu a vrut şi omul acela ciudat s-a urcat singur din mers şi s-a aşezat în fundul căruţei pe un balot de paie. Vasile Dorneanu a oprit căruţa şi s-a dat jos. Nu ştiu ce a văzut dar l-a prins pe om de după mijloc şi l-a aruncat peste parapetul podului, în apa Moldovei. Ceilalţi doi căruţaşi au jurat că au văzut cum în urma ,,omului” au ieşit flăcări. Ăla era un diavol, Eduard, aşa să ştii. Şi bunicului tău i s-a dus vorba că a omorât pe dracu’.
Atunci nu m-a convins tata. Acum îl cred din toată inima şi îmi pare rău că nu am ştiut să îi mulţumesc pentru sufletul pe care îl punea în fiecare povestire în care evoca pe cei din familia mea: pe frumoasa Ruxandra, pe Ilie, pe Andrei, pe bunica Maria.
Tata a murit în data de 7 august 1984, după o lungă şi îngrozitoare suferinţă ( aşa cum am mai scris-a fost paralizat total în ultimii cinci ani din viaţă). Îmi amintesc ultimele lui clipe de viaţă. Începuse să horcăie. Mama m-a chemat să stau lângă el şi a fugit să-i aducă pe vecini. Am aprins lumânarea din borcanul de sticlă. Ne-am privit în ochi câteva minute, apoi îngerul de pază a plecat cu sufletul lui pentru a se închina Domnului, dincolo de albastru. Pentru tatăl meu, moartea a fost o binecuvântare. Durerea a aprins lumânări, a copt colaci şi a adus praporii în curtea familiei mele. Dar pentru tata, moartea a fost o binecuvântare. Eu ştiu.
-Ai strâns bine butelia?, mă întreabă mama. Eşti cu mintea în altă parte. Ai strâns-o sau nu?
-Am strâns-o, mamă.Am strâns-o.
Mormântul tatălui meu este modest. Nu are criptă, nici lanţ nichelat, nici felinar din fier. Nu are cruce uriaşă de marmură şi nici litere aurite. La capul tatălui meu este o cruce din fier negru, pe care eu i-am scris cu mâna tremurândă numele.
Îngerii sapă tranşee în cimitirul satului. Morţii ţipă. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.
Eduard Dorneanu
Mălini-7 august-2013
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu