Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Domnul adună lacrimile pietrificate ale îngerilor căzuţi. Albastrul cerului mi se lipeşte de trup ca o cămaşă nesusiană. Otrava pătrunde în rănile proaspete. Durerea îmi albeşte amintirile. Culoarea ochilor mei tulbură apele albastre ale sinucigaşelor. Domnul trece printre pomi. În urma Lui se sting focuri şi se aprind lumini efemere. Ne aşezăm pe trunchiul unui copac, spate în spate. Nu ne privim. Nu ne vorbim. Nu.
Cumpăr pâine. Pe etichetă scrie că e pâine neagră cu cartofi. Nu îmi place cum arată. Pâinea ar trebui să fie una dintre bucuriile lumii. Pâinea din ziua de astăzi este doar un aliment banal, adeseori inestetic.
În copilărie, unele dintre hainele mele miroseau a pâine proaspătă: tricoul alb cu mâneci cafenii, cămăşile albastru deschis, pulovărul albastru cu dungă roşie sau geaca neagră. La ,,Alimentara” din sat se aducea pentru comercializare foarte rar pâine. Uneori se putea cumpăra pâine rotundă intermediară adusă din Găineşti, franzele şi pâine împletită transportate din Fălticeni. Coada era uriaşă. Se strângeau şi câte trei sute de oameni din Mălini şi din satele învecinate. Şansa de a ajunge până în faţa celui care vindea pâine era minimă pentru mine. Şi totuşi exista o alternativă : oraşul. Cel mai apropiat oraş de Mălini este Fălticeni. Mama nu putea să meargă după cumpărături din cauza serviciului. Tata a mers un timp, dar în ultimii cinci ani din viaţa lui a stat la pat fără să se poată mişca sau vorbi. Eram elev de gimnaziu când am plecat prima dată să cumpăr pâine la oraş. Fălticeni mă fascina: visam îngheţatele la cupă, citronadele, alviţa, parcul, ecranul imens al cinematografului sau gazonul verde al stadionului. Tata mă dusese peste tot înainte de a se îmbolnăvi. Trebuia ca eu să ajung la oraş şi să fac aceleaşi cumpărături pe care el le făcea când era sănătos. Spre oraş se putea ajunge relativ uşor dacă te trezeai dimineaţa. La 4.30 ajungea în staţia Mălini autobuzul care se deplasa pe ruta Găineşti-Fălticeni. La ora 5 sosea şi autobuzul Văleni-Fălticeni. Ambele autobuze erau ticsite de navetişti, dar fiind două exista o şansă de a putea urca. La 6 sosea cel de-al doilea autobuz Văleni-Fălticeni. Acesta era plin de elevi navetişti, dar în perioada vacanţelor era aproape gol. Dacă nu reuşeam să urc în unul dintre cele trei autobuze mai aveam o şansă la ora 8.30 când soseau alte două autobuze dinspre Văleni şi Găineşti.
În oraş cunoşteam toate magazinele unde se vindea pâine. Uneori celor care locuiau la ţară li se dădea voie să cumpere cel mult patru pâini. Apoi doar două sau deloc. Pe mine nu mă întreba nimeni dacă locuiesc la sat şi puteam să cumpăr lejer patru pâini dintr-un singur loc. Şi în Fălticeni erau cozi la pâine. Luam magazinele la rând: magazinul de pe strada ,,2 grăniceri”, apoi magazinul de peste drum de complexul ,,Nada Florilor”, apoi ,,Alimentara” de pe strada ,,Maior Ioan” şi la sfârşit magazinul de pe strada,, Sucevii”’. Undeva trebuia să găsesc pâine, nu am venit niciodată acasă cu sacoşele goale. La unul dintre magazine era angajat ca gestionar Rică Chiselef , un consătean care se mutase la oraş. Când îl găseam la serviciu aveam ocazia de a cumpăra toată pâinea dintr-un singur loc. Omul nu îşi uitase vecinii, nu ignora nici măcar pe puştii satului. Tot de acolo cumpăram covrigi cu mac şi sare. Un covrig costa 1,25 lei, pâinea neagră era 4,25, cea împletită 4 sau 8 lei, iar franzelele 5 lei.
Marea problemă pentru mine era întoarcerea acasă. Fiind copil nu aveam nicio şansă de a urca în autobuzul de 14.30. Navetiştii se năpusteau şi îi dădeau la o parte pe toţi ceilalţi. Exista o singură alternativă: autostopul. Plecam la ieşirea din oraş şi aşteptam o maşină care se deplasa către Mălini. Poate o remorcă, poate o ambulanţă, rar un autoturism proprietate personală. Eram un copil vesel care ducea acasă două sacoşe cu pâine proaspătă. Printre pâini strecurasem ziare, reviste, cărţi, adevărate minunăţii imposibil de cumpărat în satul meu. Maşinile opreau. Oamenii mari ajungeau primii la portierele maşinii. Ei urcau, iar eu rămâneam. Ca să pot pleca şi eu către casă era necesar ca toţi oamenii mari să urce în maşinile de ocazie. Eram copil. Atunci am învăţat că aşteptarea nu este dureroasă, că trebuie să fii tare până la capăt îndiferent dacă deasupra ta se agită norii furtunii sau zăpezile sfârşitului de ianuarie. De obicei reuşeam să plec după vreo patru ore de aşteptat în caniculă sau în ploaie. Urcam în maşină şi strângeam la piept cele două sacoşe. Mirosul de pâine caldă se impregna în hainele mele. La plecarea din oraş priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a maşinii. Acolo vedeam pe Dumnezeu cum aleargă în spatele maşinii cu o pâine neagră în mâna stângă. Ştiam că va alerga după mine o viaţă întreagă. Ştiam.
Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu.
Eduard Dorneanu
Mălini-27 iulie-2013
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu