MĂLINI-VOLUMUL 1 –CAPITOLUL 28

A început cea de-a doua prașilă a popușoilor din anul 2014. E cald. Vântul înfierbântă fierul sapelor, buzele arse de soare și țărâna sfântă a ogorului. Prășesc în reprize. E prea cald și oricum nu particip la un concurs. Pot termina mâine sau peste trei zile. Nu contează. Ioana, cireșul de pe hat, mă alintă cu umbră și foșnet de frunze.

-Ehei!, Ioana, spun eu. Cât de frumoasă ești!

Câțiva nori s-au adunat deasupra pârăului Plai Bătrân. Unul dintre ei seamănă cu o corabie, altul cu un pește. Mă așez pe hat lângă Helga, mărul care rodește fructe mari și parfumate.

-E tare cald, Helga. Ție nu îți e cald?

-Ha, ha, ha, râde Helga, iar eu simt în dreptul inimii răcoare și alint.

Îmi amintesc cum povestea tata despre zilele în care ieșea la câmp:

-Mă trezea tata pe la ora 3 dminieața, spunea tatăl meu. Cucoșii cântau laolaltă cu greierii și stelele cele’ mari. Tata înhăma calul. Eu puneam în căruță chirosteile, ceaunul, sapele, mâncarea , apa, două boande ca să avem pe ce ne odihni și altele de care aveam nevoie. Mama rămânea acasă cu treburile ei. Și să vezi tu, măi Eduard, că la ora aceea din dimineață nu se vedea nimic pe șușă. Se auzea numai zgomotul făcut de roțile căruțelor. De la poarta noastră, până la cotitura Suhăi nu era suflet de om, dar se auzeau roțile căruțelor. Erau tare multe roți, fecior. Tare multe căruțe. După ce plecam de acasă, tata urca în față și mâna calul. Eu mă întindeam în căruță și priveam stelele.

-Niculai!, să nu numeri stelele. Ai să adormi și nu ai să mai fii bun de muncă. Uită-te mai bine pe marginea șanțului. Dacă îl vezi pe Dumnezeu să îmi spui ca să opresc.

-De ce vorbești așa? Nici să număr stele nu am voie?

-Copile, țăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni.

-Nici Dumnezeu?

-Ficioraș, ai să afli tu asta mai târziu.

-Când am să-l văd pe Dumnezeu pe marginea șanțului?

-Atunci, fecior. Numa’ atunci.

Ne-am oprit la ,,Troacă’’ la marginea Măliniului, în Mielușoaia. Era tot întuneric. La ,,Troacă’’ e un izvor care vine din adâncuri și se prelinge de-a lungul unor jgheaburi de lemn. Apa izvorului era atât de rece încât după ce m-am spălat pe ochi mi s-a părut că a dispărut  întunericul, iar stelele s-au ascuns undeva dincolo de Munții Stânișoarei.

-Da' umple damigeana cu apă, a spus tata. Și bidonul. Hai fecior, că eu trebuie să adap calul. Nu sta ca un bleg. Hai, fecior.

Bidonul verde era un bidon de armată. Nu îmi plăcea să beau din el pentru că întotdeauna apa avea  gust amar. Damigeana era una în care încăpeau maxim trei litri de apă. În loc de dop, înfundam damigeana cu un ciucalău roșu de popușoi.

-Gata, fecior? Urcă în căruță că plecăm.

Ehei, Eduard. Să vezi ce frumoase erau livezile și grădinile Măliniului la ceas de dimineață ! Mielușoaia era plină de căpiți, aliniate parcă pentru poze. Ogoarele de barabule și cele de popușoi așteptau prașila. Oamenii satului nostru, așa aspri cum îi știi sunt cei mai buni gospodari din țara asta. Undeva la cântatul de dimineață al cocoșilor ajungeam pe podul Moldovei. Acolo tata oprea întodeauna și îmi spunea:

-Dă-te jos, fecior.

Tata se așeza pe marginea podului și privea cursul apei Moldovei, pădurea de pini, luminițele satelor și asculta țipătul păsărilor. Mă așezam lângă el, iar tata mă lua de după umeri. Nu spuneam nimic. Priveam cum apa curgea liniștită printre prunduri. Nu aveam curajul să îl privesc pe furiș. Tata era un om aspru și nu ar fi dorit să îl văd altfel decât încruntat și gata de harță.  

-Destul, spunea tata după un timp. Ne-om întoarce aici altădată.

Pe la cinci dimineața, ajungeam în satul Cornu Lunci, unde aveam patruzeci de prăjini de pământ negru, fertil. Tata deshăma calul și îl lăsa să pască de-a lungul șanțului care înconjura Sasca.

-Pune chirosteile, scoate surcelele din căruță și pune de mămăligă. Eu am o vorbă cu vecinii noștri.

Să nu crezi, Eduard ,că nu știam de ce se duce tata să vorbească cu vecinii. Priveam aproape fericit cum tata se apropie de ei. Vecinii din acea vreme ai locului nostru erau din satul Baia.

-Hai ziua bună. Văd că ați pus popușoi și s-o făcut frumos.

-Zâua bunî, Vasâli, i-a răspuns cel mai bătrân dintre vecini. Cu el mai erau doi flăcăi,  numai buni de dus la cătănie.

-Văd că la arat te-ai băgat în pâmântul meu. Nu am zis nimic. Nici acum nu îți zic. Pământul aista îl am de la rege pentru că am luptat la Mărășești. Te las să îți strângi roadele, da după aceea la toamnă am să-ți crăp capul cu o muchie de topor. Nu te omor, dar am să te învăț minte ca să nu mai furi din pământul altuia. Anafura și împărtășania mamii voastre de gușăți. Și dacă la primăvară mai intri cu japca în pământu’ meu te prind și îți rup picioarele . Ai înțeles?

Cei doi flăcăi au pus mâna pe topoare și s-au apropiat de tata. Imediat, tata a scos un cuțit curbat și l-a ridicat deasupra capului.

-Stați!, a strigat vecinul bătrân celor doi flăcăi. Aista îi Vasâli Dorneanu, nu vă puneți cu el. Aista i ciala dispri cari să spuni cî s-o bătut cu dracu pi podu’ Moldovii și l-o aruncat pi nicurat în apî. A sî mă înțăleg eu cu el cumva. Trecețî înapoia me, ficiori.

S-au temut de tata. Au urmat înjurături, îndemnuri la pace și cuvinte aspre. Tata s-a întors roșu la față ținând în palma dreaptă cuțitul curbat.

-E gata mămăliga?, fecior. Scoate brânza, ceapa și sarea și hai să mâncăm. Hai Niculai că se face amiază.

Până la prânz am prășit jumătate de tarla. Știi cum era la prășit pe vremea aceea?, Eduard. Timpul trecea atât de greu încât puteai spune de un milion de ori ,,Tatăl nostru’’ până terminai de prășit un rând. La prânz am dormit vreo două ore, la umbra alunilor de pe ,,Movilă’’. Locului i se spune ,,La movilă’’ pentru că acolo, la capătul ogorului nostru se spune că Ștefan Cel Mare ar fi îngropat pe cei care au murit în bătălia dată împotriva lui Mateiaș Corvin. Am plecat seara târziu, pe întuneric. Ne-am oprit iar pe podul Moldovei. Tata m-a cuprins de după umeri și am stat așa un timp.

Pe la ora nouă noaptea am ajuns în centrul Măliniului. La răscrucea cea mare mi s-a părut că văd un om îmbrăcat în alb. Omul cobora dinspre Pâraie și s-a așezat pe marginea șanțului, pe iarba verde a verii.

-Am văzut pe cineva pe marginea șanțului, am zis eu tatălui meu.

-Niculai, poate vrei o ghiciușcă la cur a răspuns tata.

-Nu mă lași să număr stelele. Nu mă crezi nici când văd pe cineva pe marginea drumului.

-Ba te cred, Niculai, a răspuns tata. Dar altădată când ai să îl vezi pe Domnul primește-l în inima ta și abia apoi să spui și altora ce ai văzut. M-ai înțeles, fecior?

-Am înțeles, tată.

Așa era o zi la prășit, Eduard, îmi spunea tata pe vremea când eu eram un copil , iar pe hat nu erau nici cireși roditori nici meri cu fructe parfumate și zemoase.

Încep să prășesc. Ogorul este buruienos, plin de lăptucă și pir. Prășesc și continui să mă gândesc la tata, la bunicul și la viața lor cumplit de grea. Îi simt vii deși carnea lor a putrezit în mormintele din spatele bisericii. Mă sprijin de coada sapei și privesc cerul. Norii se îndreaptă acum către Pădurea Prisos.

-Doamne ajută, spun încet și încep să prășesc.

-Să fii sănătos, Eduard, spune Domnul.

-Să fii sănătos, frate om, spune și îngerul de pază.

Fierul sapei întră adânc în țărâna fierbinte. Nu obosesc. Nu.

Eduard Dorneanu
Mălini 7 iunie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.