CARTEA LUMILOR DISPĂRUTE

Vă invit să citiţi în numărul 478, al revistei ,,Cultura'', apărută joi, 31 iulie  2014 - editor: Fundaţia Culturală Română * Președinte fondator: Augustin Buzura - cronica mea ''Cartea lumilor dispărute''. Vă doresc lectură plăcută!

http://revistacultura.ro/nou/2014/07/cartea-lumilor-disparute/

GOTHIC 47

Tristețea a înlocuit discursul cartezian al domnului
Cu un anotimp ploios

Visele ne pălmuiesc sufletele scindate

Sub maceta diavolului
Nu pot cere armistițiu sentimental 
Caut spații închise în trupul ioanei
Nuditatea ei este acoperită de vulgaritate gregară
Formată din nori cumulonimbus și umbre termopiliene

Ultima rană cere ideație și blasfemie parfumată
In hoc signo vinces spune diavolul
nu lăsa lama sabiei în uterul ioanei
merde alors răspund contrariat am pieptul stropit de albastru
mai stau o respirație înfipt în cerul umed 
nu îmi aminti de visele care pălmuiesc sufletele scindate
in hoc signo vinces repetă diavolul
sacră e lama sabiei tale eduard
și râul desfrânat care îți cântă numele
eduard 
eduard
eduard

Eduard Dorneanu 
Mălini 27 iulie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 35

Nu mai plouă. Trebuie să despic cele două grămezi de lemne. Beau repede ciocolata caldă și încep munca.  Trebuie să lovesc de mai multe ori în buturugile de fag deoarece lama toporului este știrbă. Am noroc, fagul verde se despică destul de ușor. Încarc lemnele în tărăboanță și le clădesc lângă gard, în apropierea mălinului. Nu le duc încă în șopron. Le mai las un timp afară ca să le usuce vântul și soarele de iulie. Ar trebui să ascut lama toporului. Ar trebui să învelesc cu tablă roata tărăboanței. Sunt multe de făcut.

Pe șosea trece o fată pe bicicletă. Cântă tare și fals:

-Pe barba meaaa ! Pe banii meiii! Da, daaa !

Un căruțaș se oprește și strigă după ea:

-Ce ai copchilă ? Te- o dat afară di la nebuni? Nu măi sânt locuri? Ci barbă ? Cari bani?

Fata îi răspunde obraznic și pedalează alert:

-Hai sictir boșorogule ! Prostalăule !

-Tu-țî cruciulița șî arhanghelii mă-tii, țipă căruțașul. Las’ cî ti prind eu putoarea dracului ! Știu eu a cui ești,  tuțî biserica și pridvoru’ mă-tii. Ti găsesc eu, n-ai grijă.

Continui să despic lemne. Nu îmi plac înjurăturile sătenilor. Agresivitatea verbală duce adeseori la agresivitate fizică. Mulți dintre oamenii locului sunt bolnavi după laude și gata să sară la bătaie dacă li se pare că sunt insultați. Copiii se comportă adeseori la fel ca părinții: e bine să mă feresc de astfel de oameni. O cioată câlțoasă a sărit din lama toporului direct în piciorul meu și mi-a făcut o vânătaie rotundă.

-Lăudat fie Domnul !, spun eu râzând.

Ud pata albastră de pe picior cu apă de ploaie din butoiul albastru și mă întorc la muncă. Căruțașul a intrat în magazin, apoi s-a întors cu chef și mai mare de ceartă.

-Cruceasca mamii i di putoare!, strigă acesta.

Până la urmă pleacă supărat. Sunt sigur că dacă ar fi avut un public format din câțiva bețivi s-ar fi confesat ore bune în fața acestora. Agresivitatea din zona rurală nu vă dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereștri, iar aceștia ar monitoriza fiecare formă de viață care respiră la sat.

Eram elev în clasa a șasea când am văzut pentru prima dată agresivitatea în forma ei cea mai pură. Eram în cabinetul de geografie dar nu aveam oră de geografie ci de limba engleză. De obicei ora de limba engleză se ținea la un cabinet aflat la parter, dar în acea zi nu știu de ce ora a avut loc la etajul unu, în cabinetul de geografie. Orele de limba engleză erau distractive. Rar poți auzi undeva elevi cu accent bucovinean pocind limba marelui Will. Elevii rosteau cuvinte intraductibile și expresii ciudate: helău, ticiăr, blecburd, hau du iu du sau ai em a uindou. Pe la jumătatea orei a intrat în clasă fără să bată la ușă profesorul Ugerică însoțit de copilul său, un băiat, elev în clasa întâi. Ne-am ridicat în picioare și am salutat.

-Rămâneți în picioare, a urlat Ugerică. Să nu cumva să mișcați că vă ia mama dracului.

Profesoara nu a intervenit. Cabinetul de geografie nu avea bănci ci mese și scaune: trei mese pe dreapta, trei mese pe stânga și două în spate. Ugerică și-a luat de mână puștiul și a venit în mijlocul spațiului dintre mese.

-Care dintre voi mi-ați scuipat copilu? Să se ridice acum în picioare, a urlat Ugerică din toți bojocii.

Puștiul lui Ugerică era un copil răsfățat care se plângea în fiecare zi că e bătut sau înjurat. Toată lumea știa că puștiul inventa tot felul de întâmplări doar pentru a vedea cum iau bătaie de la tatăl său elevii mai mari pe care el nu îi putea suporta. Ugerică a arătat către elevul așezat la margine.

-Ăsta e?

Puștiul l-a privit și a spus că nu.

Ugerică a trecut la al doilea elev.

-Ăsta?

Puștiul a negat. După ce i-a arătat pe toți elevii, Ugerică și copilul său au părăsit încruntați sala de clasă.

-Aista meritî bagat cu capu’ în veceu, a spus cu voce tare un coleg.

-Nu l-o scuipat niminea, a spus altul. Ieri o zâs cî l-o poreclit cineva ,,chișăt cald’’ șî nu-i adivarat. Mâni o sî zâcî iarî ceva.

-Gura, a strigat profesoara de engleză. Mai bine spune-mi cum te numești. Pe engleză, evident.

-Mai neim is Uindou, a răspuns vesel colegul meu.

-Cum uindou?, ce e asta ? Ia loc ai nota patru pentru că îți bați joc.

-Tovarășa profesoarî nu-i gina me. Dorneanu m-o învațat.El o zâs cî la Gavril să zâci uindou pi limba englezî.

-Dorneanu!, e adevărat?, m-a întrebat profesoara.

-Da, am răspuns eu sincer. Așa i-am spus.

-Ieși afară impertinentule! Și tu, Uindou! Afară sălbaticilor ! Nesimțiților !

Am ieșit afară bucuroși. Nu ne pasă de note, absențe sau de faptul că ne-ar putea scadea nota la purtare. Am scos din buzunar doi biscuiți pătrați. Unul ajuns la Uindou.

-Auz’, a spus colegul meu, să știi cî i să potrigești porecla di ,,chișăt cald’’. Vrei sî îi zâcim așă di amu?

-Nu-i mai fain câcarază ?

-I luatî porecla asta di Bunaci din clasa a șăptia.

-Rămâne așa atunci.

-Bun darî. . .

Am ieșit afară din clădirea școlii. Undeva, în dreapta, vreo zece copii pândeau prin crăpăturile chioșcului verde. Acel chioșc era folosit rar când se aduceau gogoși de vânzare de la bufetul din centrul satului. Niciodată nu am reușit să cumpăr o gogoașă. Îmbulzeala era atât de mare încât mereu mă lăsam păgubaș. Unul dintre elevii care pândeau ne-a făcut semne să venim și noi. Am ajuns imediat și am găsit o gaură în scândurile verzi ale chioșcului. Ce am văzut în chioșc m-a uimit total. Profesorii Țarcă și Ugerică îl loveau cu pumnii și picioarele pe Grăjdoi, un elev din clasa a zecea.

-Tu-ți biserica și crucea mamii măti, striga Ugerica. Na, boule, na.

Țarcă nu înjura. Lovea pe elev cu picioarele în burtă, în spinare, unde apuca. Puștiul lui Ugerică stătea deoparte și privea fascinat toată scena. Grăjdoi țipa:

-A sî vinî el tata șî a sî vă scoatî mațâli. Biserica mamii voastri di câcațî cu ochi.

La un moment dat Grăjdoi l-a lovit pe Ugerică în burtă, apoi pe Țarcă în spinare. Ambii profesori au căzut la podea spre bucuria tuturor copiilor care pândeau mișcările celor patru. Grăjdoi a deschis ușa chioșcului și a fugit către gard. A sărit gardul și a plecat în fugă acasă. Copilul lui Ugerică a scos pentru o clipă capul afară din chioșc. Toți copii l-au scuipat, apoi au fugit. A fost un fel de răzbunare infantilă, dar la acea vârstă orice fel de gest conta enorm.

Am terminat de despicat și de clădit lemnele. Mă spăl pe mâini și pe față cu apă de ploaie. Mă duc în livadă. Culeg câteva mure coapte. Le strâng într-o căniță verde. Aș putea să le mănânc imediat, dar îmi place să le așez pe masa din bucătăria de vară și să le privesc un timp. Așa făceam și în copilărie: strângeam zmeură într-o căniță pe care era desenat un cățel cu un os în gură. Nu mâncam zmeura imediat ci priveam uimit aceste roade minunate pe care Domnul ni le-a dăruit. Și râdeam. Râdeam.
Mă așez în cerdac, pe băncuța de lemn. Privesc murele și zâmbesc.
-Mulțumesc, Doamne ! Mulțumesc pentru roadele verii.
Sunt primele roade . Le-am plantat anul trecut și am așteptat cu nerăbdare să văd dacă vor prinde rod. Mă ridic și ies la poartă. Aștept să treacă un copil. Lui îi voi da murele . Se cuvine ca primele roade să bucure sufletul neprihănit al unui copil. 
-Deschide pumnișorii!, spun unei fetițe cu ochii albaștri.
Răstorn cele câteva mure din căniță în palmele fetiței. Micuța le mănâncă imediat.
-Hi, hi, sunt mure, spune ea veselă. Ce bune sunt !
Plec în livadă și mă așez pe cioata de brad. Sorb din ciocolata caldă și privesc norii gri care acoperă cerul Măliniului. Și astăzi sunt fericit.

Eduard Dorneanu
Mălini 25 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului

LABIRINT 2014-CALIFICĂRI EUROPA LEAGUE-AL DOILEA TUR PRELIMINAR

Mă distrează meciurile din preliminariile Europa League. Unele echipe nu doresc să se califice în grupe, altele trimit în teren jucători foarte tineri, iar în unele cazuri rezultatele sunt cel puțin ciudate. Iată câteva exemple:

Haugesund- Sarajevo 1-3 ( în tur 2-3).

Berberovic, Ozig și Puzigaca i-au bătut măr pe norvegieni. Vă recomand să urmăriți viitoarele rezultate ale celor de la Sarajevo.

Inter Baku-Elfsborg- se califică Elfsborg după lovituri de la 11 metri ( în tur 1-0 )

Foarte interesant rezultat..și mană cerească pentru pariori.

Omonia Nicosia-Buducnost 0-0 ( în tur 2-0)

Buducnost nu a fost învinsă. E drept că nici nu s-a calificat.

Chikhura –Bursaspor- Chickhura se califică după lovituri de la 11 metru ( 0-0, în tur)

Echipa calificată e din Georgia. O surpriză uriașă...

Grodig-Cukaricki 1-2 (4-0, în tur)

Foarte interesant rezultat.

Goteborg- Gyor 0-1 (3-0, în tur)

Ca să vezi potriveală și aici. Gazdele iau bătaie...dar se califică.

Tromso-Vikingur 1-2 ( 0-0, în tur)

Cum se numește o echipă care nu se califică în fața unor feroezi? Tromso, păi nu?

Hajduk Split-Dundalk 1-2 ( 2-0, în tur)

Convenabil. Echipa gazdă pierde , dar se califică. Mda..

Mai sunt câteva rezultate oarecum ciudate. Mă felicit pentru faptul nu mai vizionez meciuri din E.L. Nu agreez competițiile în care unele echipe după ce înving la scor în deplasare sunt învinse la limită pe teren propriu. Aceste regii nu mai pot păcăli nici măcar pe microbiștii de la grădy. Europa League, în faza preliminariilor, nu este altceva decât o competiție hasekiană pentru care nimeni nu merită să își piardă timpul.

Eduard Dorneanu
Mălini 25 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului 

EROI, VICTIME ȘI IPOCRIZIE CORPORATISTĂ

O parte a mass-mediei îl consideră erou pe româno-canadianul decedat în Ucraina, în accidentul ( sau nu) de avion. De ce este cel decedat erou și nu o victimă a unui eveniment tragic ? Dacă în respectivul avion ar fi fost ca pasager și un țigan certat cu legea? Țiganul ar fi fost considerat erou? L-ar fi ridicat în slăvi canalele de știri? S-ar fi uitat imediat faptul că respectivul minoritar are nu știu câte dosare pe rol?
Nu, problema nu se pune astfel. Canalele de televiune și-au format un anumit public pe care îl exploatează emoțional. Victimele sunt victime, nicidecum eroi. Călătorii unui avion prăbușit nu au făcut nimic eroic. Totuși, în căutarea unui raiting mare, televiziunile ridică la rang de erou victimele. Aceeași situație există și în cazul accidentului aviatic din Apuseni. Dacă în avion s-ar fi aflat unul dintre torționarii din închisorile comuniste ? Ar fi fost torționarul erou? De ce este erou pilotul avionului sau tânăra studentă decedată? Ce este eroic în a muri după ce un avion cade la sol? Cum se poate uita că pilotul decedat a împușcat un hoț ? Nimeni nu spune că nu ar fi avut dreptul să îl împuște pe tânărul venit să fure nu știu ce din viloiul său, dar oare câți bărbați din România ar ucide cu sânge rece un hoț ? Cred că aproape nimeni. Iată, că aviatorul lunetist a ajuns erou doar pentru că avionul său s-a prăbușit într-o pădure. Tânăra studentă și aviatorul sunt victime, nicidecum eroi. Eroi sunt cei care au apărat neamul și țara românească. Pe 22 iulie 1917 începea bătălia de la Mărăști. La televizor se vorbește despre avioane prăbușite și ,,eroi’’ fără merite. Nimic despre luptătorii din primul război mondial. Această ipocrizie corporatistă se întinde ca o molimă și cuprinde mentalul tinerilor, maturilor și bătrânilor. Imaginați-vă că în Evul Mediu, unul dintre cei mai respectați medici ar fi căzut de pe cal în timp ce mergea să viziteze un bolnav și ar fi murit. Ar fi fost declarat erou? Niciodată ! Doar în România, victimele sunt percepute ca fiind eroi. Bănuiesc că în curând orice personalitate contestată din țara noastră își va putea ,,cumpăra onoarea’’ după un accident real sau închipuit. Telespectatorii sunt lacomi de evenimente tragice. Exploatarea emoțională continuă. Zi de zi.

Eduard Dorneanu
Mălini 24 iulie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului 

PSIHOLOGIE DE EXCEPTAT

Palmele domnului stau pe umerii mei

Ca niște eghileți în care baphomet a bătut cuie vii

Simt arsura

Sunt gata să împart pe apa neagră a cerului

Penitențe focuri de armă cămăși nessusiene

Pe cine aștepți întreabă ruxandra

Ai nevoie de o suspiciune în plus sau de un teritoriu ipotetic

Sau doar de vocativele tinereții

știi tu

gemetele acelea care ne făceau carnea să crească în carne

știu ruxandra

voiai să îți tatuez pe spate o lebădă neagră

și câteva cuvinte despre care tu credeai că te vor proteja de energiile negative

nec pluribus impar

legănarea ta e la fel de fierbinte ca atunci

doar pe umerii mei au poposit palmele domnului

iubirea noastră a fost dintotdeauna o angajare directă suprarealistă

un lanț epidermic care ne taie sângele și pătrunde în vulcanul introvertit

al eului nostru

și uite acum

vulturul meu își caută loc în umeda ta rugăciune

nu ruxandra nu am nevoie de o suspiciune în plus

simți arsura

simți

da

Eduard Dorneanu
Mălini 21 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului 

CAMELEONI ȘI CAFELE RECI

Ați observat că după fiecare mare nenorocire ( naufragii, atentate, cutremure, etc) apar indivizi sau familii care se laudă că în ultima clipă s-au răzgândit și nu au mai plecat cu avioanele care urmau să se prăbușească, nu s-au îmbarcat pe navele care urmau să se scufunde sau nu au mai vizitat Turnurile atacate de teroriști. După ce ascult și privesc astfel de personaje, singura senzație pe care pot să o am este aceea de greață.

Ieri, imediat după ce televiziunile au transmis vestea că în Ucraina s-a prăbușit un avion care avea aproape 300 de oameni la bord, o familie de scoțieni a dat un interviu care a făcut ocolul lumii. Oamenii afirmau că au vrut să se călătorească exact cu avionul prăbușit, dar ceva , nu am înțeles ce, i-a făcut să se răzgândească. Cred că astfel de apariții sunt total nepotrivite în asemenea momente. Am observat și la televiziunile de știri românești că atunci când moare o personalitate, apar imediat câteva personaje ( mereu aceleași) care în loc să vorbească despre decedați se laudă cu tot felul de realizări de care nimeni nu este interesat.

Cameleonii ar face orice pentru a ieși în evidență. Apariția lor nu valorează nici cât o cafea rece băută după o noapte de nesomn. Despre rușine nu putem discuta. Oamenii care cred că pot face troc cu Dumnezeu nu știu ce înseamnă rușinea, conștiința sau demnitatea. Și ca să parafrazez : ,,secolul 21 va fi cameleonic sau nu va fi deloc.’’ Și, culmea, s-ar putea să am dreptate. Pe deplin.

Eduard Dorneanu
Mălini 18 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

  

ODIHNĂ

În orașul ruxandrei

Cineva a incendiat bordelurile și a spart sticlele cu vin de bordeaux

Nicio corabie demonizată nu intră în strâmtoare

Până când ofițerul de cart nu își coase epoleți din piele de sfântă introvertită

blestemul are valoare arhetipală

Îmi imaginez viața ruxandrei ca pe o continuă alergare

Între festivalul gion matsuri și apeductul din segovia

Licențele sentimentale scrise de pașii ei pe cearceafurile hotelurilor

Sunt probe indirecte și greșeli neforțate ale unui război imagologic

În orașul ruxandrei

Poemele de dragoste se împreunează cu efemeridele

Nicio atingere nu rămâne vie până la a opta înviere

Dar chiar și așa

În fiecare seară strecor corabia mea în strâmtoarea ei

Iar marinarii țipă

Linișteee pe punte

Se odihnește în ruxandra

Paladinul

Eduard Dorneanu
Mălini 18 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 34

O umbră cu brațele tatuate a deschis poarta dinspre drum. Vântul aduce în curte hârtii colorate, pene albe și praf de tristețe. Ies pe zoană. Aștept să apară un taximetrist căruia să îi dau un bilet de loto. Nu avem agenție în Mălini, așa că sunt nevoit să rog pe cineva să îmi ducă biletul la Fălticeni sau să mă duc chiar eu. Pe marginea șoselei e parcat un faeton și două mașini . Stăpânul faetonului a adus două sticle de bere: una pentru el și alta pentru Finuțu. M-am chinuit câteva clipe ca să îmi amintesc numele celui care ciocnește cu Finuțu. Îl cheamă Jagodin,un om care se uită urât la toată lumea și pare veșnic nefericit.

- Api, să poati așă ceva?, spune Jagodin. L-o omorât țâganii pi sportiv ca pi o găinî. Patruzăci di cuțâti i-o dat.

Jagodin exagerează puțin, dar este adevărat că zilele trecute, în Slatina, un țigan a omorât un sportiv în vârstă de douăzeci și patru de ani.

-Dacî eram eu acolo, îi rupem pi tățî, spune Finuțu.

-N-ai, uăi, ci sî li faci, îl contrazice Jagodin.

-Uăi, Jagodin, ascultî uăi, aicea la mini. Îi bătem pi tățî, uăi. Tre’ să ai tehnică, bre.

Finuțu e slab, prost îmbrăcat și e încălțat cu o pereche de sandale mizerabile. Degetele îi ies afară din ele și asta mă face să zâmbesc.

-Ci uăi, Eduard. Văd cî râzî. Hai sî vă zâc cum i cu țâganii. Cî eu nu mă tem di nimi pi lumea asta. Eu îs Finuțu din Mălini.

Nu spun nimic. Dacă i-aș da un dos de palmă, cred că nu s-ar mai ridica din șanț o jumătate de zi.

-Uăi, ciți atenți, spune Finuțu. Eram la Hagigadar, la mănăstire, anu’ trecut în august când i hramu șî vin tăți proștii din țarî și merg în genunche pi lângî mânăstiri. Pi la prânz o apărut șî o familie di țâgani. Barbatu’ o vinit la mini șî o zâs:

-Șăfule nu ești cumva Finuțu din Mălini? După figură așa pari. Am auzit și noi de tine.

-Da, uăi, eu îs. Cari i treaba ?

Țîganu’ s-o uitat la mini și ni-o zâs:

-Vrem și noi să înconjurăm mănăstirea, dar legea țigănească nu ne dă voie. Nu vrei tu și cu încă un om să ne duci în spinare? Îți dăm cinci sute de euro de om. Mă duci pe mine, după aia pe nevasta mea și la sfîrșit pe fata mea care are nuntă la noapte. Vrei?

Ci eram sî fac? Am vorghit cu un văr di a meu din Timișoara șî am bătut palma. Ni-am pus amândoi în patru labi șî ni-o pus ham ca la cai. Dupî aceia, țâganu’ s-o urcat pi noi cu un chicior după capu’ meu șî cu unu’ după capu lu’ Ninău, văru’ meu di la Timișoara. Noi am început sî mergim în coati șî în genunche, iarî țiganu să ruga ca sâ îi meargî ghini afacirili. Lumea ni scuipa, ni înjura, da eu nu mă temeam di i. Țiganu’ ave afaceri mari di tât. Să ocupa cu traficu di organe.

-Uăi, omuli!, se miră Jgodin. Cum așă?

-Țîganu’ cumpara din Basarabia șî Ucraina internet la kil. Fără timbru, fără acte, fără nica. Încarca internetu’ în cisterni și aduce’ în România undi vinde’ la suprapreț.

-A dracu’ afaceriști țâganii iștea !

-D-api cum ! Trii cisterni cu internet ave’. Trii. Plini cu internet cumparat ieftin din Basarabia. Bun, ne-am chinuit așă cu țâganu’. Bulibașa, cî era bulibașă, era gras șî îi puțău chiciaoreli rău di tăt. Oamenii să uitau la noi cum încongiurăm mânăstiriea cu țâganu’ în spate șî ni blestemau. Când am agiuns la capăt o apărut patriarhu șî o zâs:

-Oameni buni! Aista îi Finuțu din Mălini ! Toată lumea să îl aplaude ! Uăi, oameni buni, lumea s-o ridicat în chicioari șî o început sî ni aplaudi. Babili boceu. Na, o fost tare fain. L-am dat pi țâgan gios di pi noi șî s-o pus deasupra nevasta lui. După o bucatî di timp, țâganca o început sâ mă mângîie. M-am suparat șî i-am zâs:

-Uăi, fimee ci tot mă strânji di bulani ? Vrei sî ti arunc pi gios ?

Țâganca o râs șî tot mă alinta pi schinari șî pi fund. După ci am agiuns cu ea la capât am luat în schinari șî pi fata lor îmbracatî în mireasî. Oaminii aplaudau și strâgau: ,,Hai Finuțu! Hai Mireasa!’’ . Pi la giumatia drumului ne-am răsturnat șî mireasa o nimerit sub mini. Lumea n-o bagat di samî da cre’ cî după ci s-o ridicat nu măi era fatî mari. Api după asta am mers măi încet da’ am ajuns cu ghini la capât. Bulibașa s-o bucurat. Ni-o plătit și m-o rugat sî merg șî la nuntî. N-am avut cum scapa di aiștia șî o trebuit sî merg cu i. La nuntă, m-o pus la masă lângî fimeea bulibașului. Maneliștii o cântat pentru mini. O fost tari ghini. Pi la miezu nopții, fimeea bulibașului o început iar să mî mângâie pi chicioari. M-am enervat șî am ișât afarî. Când am ajuns în curti, m-o încongiurat vreo douăzăci di țâgani. O scos cuțâti șî luncegi. Eu am făcut oadată: huaaaaa!. L-am lovit pi un țâgan cu un chicior în cap șî pi altu în chiept. Cu cealalt chicior am lovit alțî cinci țâgani. Țâganii s-o pus în genunche șî o încept sî îșî cearî iertari. Le-am zâs:

-Uăiiiii!, eu îs Finuțu din Mălini. Ați dat di dracu’.

Țâganii o început sî plângî șî ni-o fost milă di i. Tățî aveau julituri de la cum o discarcat internet din cisterni. Erau tari muncițî. Aiasta i treaba. Dacî nu știți sî vă purtațî cu țâganii o pățâțî. Da’ țîganii îs oameni muncitori. Uiti numa’ cât internet netimbrat o adus i în țară!.

Oamenii au terminat de băut berea. Finuțu își aprinde o țigară. Mă întreabă dacă nu fumez.

-Nu fumez, răspund scârbit.

Cei doi urcă în faeton și pleacă înspre Suha. Mașina taximetristului oprește la doi metri de mine.

-Mă aștepți de mult timp?, întreabă taximetristul.

-Nu chiar. Am ascultat cum se lăuda Finuțu.

-Mare bou mai e.

Îi dau biletul și intru în curte. Începe să plouă. Intru în bucătăria de vară. Îngerul de pază se așază și el la masă.
-Vrei să mănânci borș?, frate înger, întreb zâmbind.
-Nu frate om, răspunde îngerul.Te voi privi în tăcere.
-Bine, frate înger. Bine.
Zâmbesc și încep să mânânc. Pâine și borș. Da...

Eduard Dorneanu
Mălini 17 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

CUPA MONDIALĂ A EFEMERIDELOR

Am fost aproape sigur că imaginile cu oamenii care se îmbulzesc în jurul moaștelor sunt cele mai penibile cadre filmate din toate timpurile. Oamenii cu ochii holbați, gata să jure că sfânta/sfântul din raclă îi poate ajuta mi s-au părut mai mult decât ciudați. Putem vorbi despre alienare, primitivism sau coeficient de inteligență scăzut.

Zilele astea am văzut pe mai multe posturi de televiziune imagini cu oameni care plângeau. De ce plângeau? Pierduse la fotbal echipa lor națională. Imaginea cu doamne boite pe față , copii mucoși și bărbați care boceau deoarece unsprezece milionari în dolari au pierdut un meci de fotbal m-a lăsat mut de uimire. Cum, Doamne iartă-mă, să bocești ca un schizofrenic pentru că nu au reușit unii sau alții să marcheze cu un gol mai mult ca adversarii lor? Dacă societatea modernă promovează imaginea misticului care stă în genunchi în fața moaștelor sau pe a microbistului cu privirea tâmpă care bocește în tribună, atunci viitorul omenirii nu poate fi unul  dătător de speranță. Cui îi folosește și ce însemnătate are dacă Germania este campioana lumii? Și dacă ar fi fost Argentina ce se schimba în bine?Dintre toate imaginile transmise de la  cupa mondială, ediția 2014, va rămâne o singură amintire: victoria cu 7-1 a Germaniei împotriva Braziliei. În rest, aproape nimic.

Eduard Dorneanu
Mălini 14 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 33

Soarele arde pietrele aruncate pe marginea drumului, tabla de pe acoperișul casei și scara de lemn rezemată de șură. Mă așez pe cioata de lemn din livadă și sorb din ciocolata caldă.
-Ar trebui să uzi micul stejar , spune îngerul de pază. E un pui de copac și are nevoie de răcoare. Să aduci apă călduță din butoiul albastru. Să nu uzi pomul cu apă rece de la fântână, frate om.
-Pe Roger l-a cosit cineva odată cu iarba livezii. Poate se va ridica la anul, frate înger.
-S-a ridicat acum , Eduard, spune îngerul. Vino să vezi.
Mă apropii de unul dintre vișinii tineri, acolo unde înfrunzise cândva stejărelul. Roger e din nou acolo. Are două frunze, nu la fel de mari ca primele, dar e în viață. M-am uitat ieri în acest loc și nu era. Mă frec la ochi, apoi privesc din nou puiul de stejar.
-Asta este o minune, frate înger. Ieri, Roger nu era aici.
-Poate nu ai văzut tu, frate om. Poate nu ai fost atent.
-Ba m-am uitat cu atenție, frate înger. Îți mulțumesc mult.
Îngerul de pază nu răspunde. Îi întind cana. Îngerul bea ciocolată caldă, apoi aduce în pumni apă de ploaie din butoiul albastru.
-De mâine să îi pui tu apă, frate om, spune îngerul.
-Da frate înger, așa voi face.
Zâmbesc. Frunzele micului stejar au marginile galbene.
-Roger! Ce bine că nu ai murit!
Mă așez din nou pe cioata de brad, sub vișinul bătrân. Mă uit în jur și nu găsesc măturica scurtă cu care scutur zilnic gândacii de Colorado de pe barabule. Cineva a furat-o, noaptea trecută. Oamenii aceștia din satul meu, atât de lăudați în ziare și la posturile de televiziune au obiceiuri foarte urâte. Ideea că oamenii din satele bucovinene au numai și numai calități nu este altceva decât o aberație. Mă ridic și încerc să dau un telefon. Nu reușesc. Capacul telefonului mobil a sărit, iar bateria nu mai încape în lăcașul ei . Forma bateriei s-a schimbat: arată ca o uriașă pernuță metalică. Așez bateria pe aleea de ciment și o privesc mirat. Nu durează mult și bateria explodează. O flacără violet cuprinde bateria. Îmi dau seama de ce s-a ajuns aici: am folosit un încărcător nepotrivit. Presupun că telefonul mobil nu va mai putea fi folosit, chiar dacă aș găsi undeva să îi cumpăr o baterie similară cu cea originală.
-Uăi!, Eduard, ci faci acolo? Dai cu petardi?
Mă uit înspre șosea și zăresc pe Cleiosu, un consătean la vreo șaizeci și ceva de ani care îmi face semne din șosea.
-Bună, dom Cleiosu îi răspund. A explodat bateria telefonului mobil. Nu am mai pomenit așa ceva.
Ies pe poartă și îi arăt bateria. Încă doi consăteni se opresc și își fac cruce.
-Api dacî asta exploda în pantaluni, ci făcei?
-Nu știu dom, Cleiosu. Nu am crezut că poate fi posibilă o asemenea întâmplare.
Oamenii își dau cu părerea în fel și chip. Cleiosu ia bateria și o privește scârbit.
-Asta i baterie contrafăcutî. Precis i adusî din Cuba or Argentina. Aiștia fac celi măi răli baterii. Sî nu măi cumperi di aiestia.
-Era bateria originală. Sau cel puțin așa cred.
-Vezi di treabî. I făcutî în Argentina. Celi măi răli. Ascultî-mî pi mini.
Ceilalți consăteni cer bateria și o privesc speriați.
-Da’ ci tari o pocnit, spune unul dintre ei. Am crezut cî o sărit în sus o butelie di aragaz. Ptui!, lucru dracului.
Nu încerc să le explic cum stă treaba cu încărcătorul nepotrivit sau cimentul încins de soare al aleii. Îi las să își spună părerile și îi ascult zâmbind.
-Dumneavoastră ce mai faceți?, îl întreb pe Cleiosu.
Cleiosu șterge cu mâneca o pată albă de pe caroseria mașinii sale, apoi se întoarce și îmi spune trist:
-Rău, nu prea ghini. Am fost la farmacie sî îmi iau niști medicamenti cî nu mă sâmt diloc ghini.
-Îmi pare rău. Sper să nu fie ceva foarte grav
-Uăi, mă dor tari di tăt boașâli di la atâta hâța-hâța. Îs om șî eu. Cât o sî mâi rezist? Fimee acasî am. Măi am o doctorițî cu cari mă tot văd. Șî o profesoarî di douăzăci șî cinci di ani din Suciava. Șî la Humor am pi una. Și în Iași am măi multi. Nu măi pot . Îs și eu un suflet di om. Nu pot sî mulțumesc pi tăti fimeili .
S-a lăsat tăcerea. Unul dintre consăteni încearcă să aprindă o țigară, dar bricheta nu se aprinde.
-La profesoarâ i-am zâs:,,Giuncuța me, ai șî tu rabdari nu mă chema tătî zâua cî am șî eu treabî’’. Da’ ci e știe di aiestia? Nu, tătî zâua mă cheamî . Da’ îs și eu numa’ un om. Uiti ci mesaj frumos ni-o scris . Uite ia aicea în telefon: ,,Dragul meu eu te iubesc/fără tine eu bolesc/dacă tu vei veni/iaca, m-oi supărici’’.
-Mare talent, spun eu cu o mină serioasă. Ar trebui să scrie o carte de poezie. Numai că e scump tipăritul.
-Îi dau eu. O sutî di milioani, douî cât îi trebi. Numa’ sî zâcî.
-Fain, dom Cleiosu. Mă bucur că ne-am întâlnit. Însănătoșire grabnică.
-Mulțămesc, Eduard. Hai noroc!
Intru în curte, apoi în casă. Am lăsat ușa deschisă și spre surprinderea mea găsesc în camera mea o puicuță care tocmai se găinăța pe husa cu care am învelit laptopul. Am lăsat de multe ori ușa camerei mele deschisă dar niciodată nu am au intrat pui sau găini. Iau husa laptopului și alung puicuța afară. Ies și eu și mă duc direct în livadă. Arunc husa la tomberon, apoi merg să îl mai privesc odată pe Roger.
-Asta e o minune, spun eu zâmbind.
Soarele arde iarba haturilor, gardul de sârmă dinspre livadă și hârcurile așezate la umbra nucului Sybil. Mă așez în genunchi în fața micului stejar și îi mângâi frunzele. Ce verde și răcoroasă e atingerea! Ce verde! Ce răcoroasă !

Eduard Dorneanu
Mălini 14 iulie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

ZÂNA CORCODUȘELOR

Ruxandra se așază pe o banca albastră

oftează

discuția dintre noi este fracturată de nori cu dezvoltare verticală stereotipuri dinamice

și umbra unui hamac pe jumătate topită de căldura sahariană

da ruxandra te aud spun eu

pot folosi corect respirația din diafragmă

telefonul meu este defect sau nu știu

poate că a trecut pe lângă tine un cortegiu care trebuie să ajungă

la romilly-sur- seine

ruxandra râde

nu te aud eduard am buzunarele pline de corcodușe

dacă mă întreabă cineva ce am acolo ce crezi că voi spune

că e armata ta de teracotă ruxandra

asta vei spune

nu te aud eduard

ești cumva în căutarea unui filon arhaic al tristeții

sapi în penumbră ca un soldat mutilat înainte de bătălie

răspunde ce faci

o doamne ruxandra iar nu se aude nimic

las telefonul și îmi cuprind fața în palme

acum te văd printre degete ruxandra

ești zâna corcodușelor fată frumoasă

de asta cuvintele tale se pierd între dunăre și mălini

Eduard Dorneanu
Mălini 11 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

MĂLINI- VOLUMUL 1-CAPITOL 32

O zi de marți cu o căldură aproape tropicală. Găinile s-au ascuns sub cerdac în căutare de umbră. Pe șosea trec căruțe încărcate cu fân. Oamenii sunt roșii la față și obosiți. De sub hamurile cailor curge sudoare fierbinte și spumă amestecată cu sânge. Șterg poarta dinspre drum cu spirt medicinal. Cineva a desenat pe ea cu o carioca neagră câteva cercuri.

-Ci faci,? Eduard, mă întreabă Șonilă, un consătean slăbănog cu o față urâcioasă și plină de bube.

-Curăț poarta asta. S-au jucat niște copii pe aici și au desenat cu o cariocă pe poartă. E plin de talente în satul ăsta.

-Api’ dacă nu ai copchii, iaca îți desenează copchiii altora pi poartî. Sî îți iei un paznic sî îțî păzascî poarta.

-Am făcut comandă și îmi aduce prin curier acasă vreo douăzeci sau treizeci. Depinde de câți au în stoc. Și o să am și eu.

-Ci o sî aducî?

-Paznici cu baterie. Cumpăr de pe internet. Nu mănâncă, nu beau nici nu respiră. Le pun baterie ca la ceasuri și când mă enervează careva îi pun și îl aleargă pe ăla prin tot satul.

-Da’ ci să poati așă ceva? Nu are cum măi omuli. Aiasta i glumî.

Rupe-Vale se oprește și dă noroc cu noi. E încălțat cu cizme de gumă portocalii, iar asta stârnește imediat râsul.

-Auzi, da’ tu ai internet acasî, întreabă Șonilă? Eduard o zâs cî poati cumpara paznici cu baterie care bat pi oameni? Să poati așă ceva?

-Șonilă, da’ prost măi ești, bre omuli. Undi ăi văzut paznici cu baterie? Da’ ci ăs ca iepurii ceia din reclamî di la televizor? Uăi ești prost rău.

-Cum îi Eduard?, întreabă Șonilă? Auzi ci zîci Rupe-Vale.

-Fiecare cu părerea lui, răspund amuzat.

Râdem toți trei. Continui să șterg poarta. Cercurile dispar unul câte unul. Rupe-Vale își amintește de ceva și spune cu o mină foarte serioasă:

-Voi ați văzut la televizor cî o găsât pictat pi chiatrî pe Maica Domnului șî pi Iisus?

-Mari minuni, întărește Șonilă spusele lui Rupe-Vale.

-Unde ați văzut astea?

-La Cheile Sohodolului, continuă la fel de serios Rupe-Vale. O sî vinî șî Papa în pelerinaj. Tătî lumea o aflat . Dacă dă Dumnezău șî o să ciu sănătos o sî merg cu familia me acolo, la anu’. Precis faci șî minuni.

-Cine?, bre, întreb eu mut de uimire?

-Iisus și Maica Domnului. Dacî nu ăi scrie tătî zîua și te-i măi uita la televizor, ăi afla ci să mai petreci în lumi. Cum sî nu știi di asemenea minuni?

Mă uit atent la cei doi consăteni. Oamenii sunt siguri că la Cheile Sohodolului a venit Iisus și și-a pictat chipul. Șonilă spune:

-La Podu’ Răci o fulgerat într-un pom când era tata’ meu  flăcău. Era un brad di vreo opt metri. Tata era în Mielușoaia la făcut polog șî o văzut tăt. S-o dus acolo și ci crezi cî să întâmplasî? Bradu’ era dischicat în douî și di să videu pi tulchinî cei paisprăzăci apostoli și Iisus și Măicuța Domnului. Erau fix ca în icoana din biserică. Dacî nu mă credeți puteți sî îl întrebați pe a lu’ Mladă cî știe șî el.

-Am auzi șî eu di asta, spune Rupe-Vale.

-Precis erau paisprezece apostoli?, întreb eu. Nu erau mai puțini?

-Uăi, Eduard nu ti supara, da’ tu nu mergi pi la bisericî șî nu știi. Paișpi’ erau cî doarî Iisus atâța o avut. Paișpi, nu o sutî, nu o mie.

-Așăi, spune și Rupe-Vale. Mari minuni.

Nu insist. Mă șterg pe mâini cu o cârpă și zâmbesc.

-Am avut și eu o experiență din asta, rostesc cu voce joasă. La unul dintre colțurile casei am un butoi albastru în care se adună apa care curge din streașină. Acum câteva zile mi s-a părut că aud cum vorbește cineva în butoi.

-Doamne ferește!, au spus amândoi consătenii mei într-un glas.

Șonilă a scuipat și a început să își facă niște cruci mari cât frica lui.

-M-am apropiat de butoi. Era plin cu apă de ploaie. Am scos apa din el și când l-am ridicat, Doamne! mai bine nu vă spun.

-Spuni-ni!, mă roagă Șonilă. Ce era?

-Am ridicat butoiul și. . .nu era nimic. Mi se păruse.

Cei doi mă privesc cu dispreț . Pentru ei Dumnezeu este o entitate care se hrănește cu rugăciunile lor. Cu cât se roagă mai mult, cu atât Dumnezeu este mai fericit. Amândoi sunt siguri că vor fi răsplătiți după ce vor muri. Pentru asta cheltuiesc sume enorme cu pomeni și parastase. Eu nu prea merg la biserică, așa că sunt privit ca un fel de eretic. Deși cei doi sunt atât de apropiați celor sfinte, în viața de zi cu zi sunt răi, aspri, needucați. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută cu ani în urmă când fără să vreau am cunoscut pe doi dintre copiii lui Rupe-Vale. În acea vreme nu se construise încă sala de sport, iar eu jucam tenis pe terenul de ciment în fiecare zi de sărbătoare. Doi prieteni m-au rugat să le dau rachetele mele de tenis, mingile și fileul. Le-am dat toate astea și i-am asigurat că voi veni și eu mai târziu pentru a juca un meci, eventual la dublu. După vreo jumătate de oră am văzut doi copii nu mai mari de clasa întâi care au venit și au scos apă din fântână. Aveau o sticlă pe care au umplut-o doar pe trei sferturi, apoi au început să se urineze în ea.

-Măi ce dracu’ faceți acolo?, am întrebat mirat. De ce vă pișați în sticlă? Ați înnebunit? Ce e cu voi?

-Dacî nu ni lasî șî pi noi sî ni giucăm, a spus unul dintre ei.

- Cine bre? Zău dacă înțeleg ceva.

-Ni-o zîs aciia di la școalî cî dacî stăm la fileu șî li dăm mingili ni lasî șî pi noi sî giucăm tenis. Da ni-o mințât. Să gioacî numa’ ei. Amu’ ni-o trimis dupî apî și noi îi pedepsâm.

M-a apucat râsul. Nu am avut timp să mai spun ceva pentru că am fost chemat la masă. După un sfert de oră am ajuns la școală. Primul lucru pe care l-am văzut a fost cum beau apă cei doi care jucaseră tenis. Cei doi copiii priveau veseli la ei. Răutatea nu are vârstă, nu are odihnă.

Mai șterg o dată poarta. Consătenii mei pleacă. Le aud pașii, vorbele.

-Paișpi erau. Nu ti lua dupî Eduard. El ci știe? Nici nu mergi la bisericî.

-Știu, uăi. Normal cî erau paișpi.

-Sî vezi ci frumoșî erau tățî apostolii. Era șî apostolu’ Ioan cel Nou di la Suceava, șî apostolu’ di la Cernica șî apostolu’ Niculai. Tățî erau.

-Șî apostolu’ Niculai ?

-Da, uăi. Dacî îți zâc...

Nori gri se apropie dinspre miazăzi. Îmi spăl palmele și fața cu apă proaspătă. Îngerul de pază privește poarta dinspre drum.

-Ai spălat poarta?, frate om, mă întreabă el.

-Da, frate înger.

-Doar inimile oamenilor nu le poate spăla nimeni, Eduardule.

-Știu frate înger. Știu.

Eduard Dorneanu
Mălini 8 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.  

Faun - Von Den Elben (Full Album)

01. Faun - Mit dem Wind 
02. Faun - Diese kalte Nacht 
03. Faun - Von Den Elben 
04. Faun feat. Santiano - Tanz mit Mir 
05. Faun - Schrei es in die Winde (Eluveitie Cover) 
06. Faun - Wilde Rose 
07. Faun - Wenn Wir Uns Wiedersehen 
08. Faun - Bring mich nach Haus 
09. Faun - Welche Sprache spricht Dein Herz 
10. Faun - Andro II 
11. Faun feat. Subway To Sally - Minne Duett 
12. Faun - Thymian & Rosmarin 
13. Faun - Warte auf Mich 

MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 31

A trecut furtuna. Sper. Popușoii nu au pățit nimic. Nici barabulele. Vântul a bătut cu putere toată noaptea. Poate că nu a fost chiar o furtună puternică, dar am auzit blestemele pomilor care își apărau roadele de rafalele de vânt.
Astăzi voi culege câteva cireșe dulci-acrișoare din Ioana, cireșul de pe hat. Roadele Ioanei se coc pe rând. Mama o să facă din ele compot și dulceață. Câteva borcane. Deși în curând va împlini 81 de ani, mama se suie în cireș fără frică. A fost și va rămâne o femeie foarte curajoasă.
Mă așez pe cioata de brad din livadă și sorb din ciocolata caldă. Doi pui de vișin au rodit și ei pentru prima dată.
-Să ne pui și nouă nume, frate om, mă roagă unul dintre vișini.
-Să le pui și lor nume , frate om, îmi spune și îngerul de pază.
-Așa o să fac, răspund rușinat. Îmi cer iertare, trebuia să fac asta până acum. Nu am știut dacă vor trece iarna, dacă furtunile nu le vor rupe brațele. Am greșit. . .
-Să le pui nume, frate om, repetă îngerul de pază. În cartea vieții sunteți toți: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toți.
-Ce bine, frate înger. 
-Da, Eduard, da...

Bunicului  din partea tatei îi plăceau mult vișinii. O să mă gândesc la niște nume simple, ca ale țăranilor din vechime . Bunicul meu, Vasile Dorneanu, a plecat dincolo de albastru în anul 1970. Deși eram un copil de numai doi ani, am reușit să îi rețin trăsăturile și  vorba. Bunicul Vasile este eroul principal din cea mai veche amintire a mea. Îmi amintesc cum tata m-a luat în brațe și m-a așezat lângă bunicul meu, pe un pat, lângă soba de cărămidă din micuța lui casă. Bunicul trăgea să moară. Era îmbrăcat în haine curate, cu  boandă și cămașă verde. Căutătura lui era aspră și rece. Îmi amintesc de mustața lui albă, stufoasă și de culoarea cadaverică a feței. Bunicul respira greu și privea încruntat în ochii mei. Tata m-a ridicat deasupra patului, iar eu am râs ca și când am fi jucat un joc mistic pe care doar copiii și muribunzii îl înțeleg. Tata m-a pus din nou pe margina patului și am simțit cum palma bunicului îmi strânge mâna dreaptă . Am râs din nou, iar privirea bunicului a devenit blândă, luminoasă.

-Măi Eduard!, măi. Măi Eduard, a spus bunicul.

Nu mai putea vorbi bine. Moartea stătea pe prispa casei, iar umbrele rătăcite îi spălau picioarele într-un lighean de aramă. Doar eu și bunicul puteam vedea asta, dar eu nu știam să vorbesc în așa fel încât să pot fi înțeles și de ceilalți, iar el nu mai avea destulă putere.

-Măi Eduard, a repetat bunicul strângându-mi mâna.

-Buicule, am răspuns vesel. Buiculee. . .

Moartea ne-a privit pe fereastră. Am înțeles că va reveni peste câteva zile. I-am zâmbit și norii au adus ploaia. Urmele morții au fost șterse. Pentru un timp.

Un fluture alb s-a așezat pe cactusul din cerdac. Nu știu cum a reușit să nu se rănească. După două minute a zburat. A înconjurat tuia, gutuiul, fântâna și s-a reîntors la cactus.
-Uite că ai un prieten, cactusule, îi spun eu zâmbind. Și încă unul cu aripi albe.
Pe aleea de ciment, unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac se plimbă nepăsător sub privirile speriate ale puilor de găină. Sorb din ciocolata caldă. E foarte cald.
Deasupra Pădurii Prisos, câțiva nori rătăciți răcoresc fagii, carpenii, teii. Lângă nucul Oblyo găsesc o ciupercă uriașă, gălbuie.
-De unde a mai apărut și asta,? întreb curios. Aș putea jura că ieri nu era aici.
Oblyo râde ca un copil răsfățat.
Mă așez pe hat, lângă unul dintre vișinii tineri .Mângâi firele de iarbă.  Și sunt fericit.

Eduard Dorneanu
Mălini 5 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului. 

EPUIZARE DIVINĂ

Iarba ei de umbră îmi răcorește apele

nuditatea ioanei este țintă directă și greșeală individuală

o asociere liberă între neverosimil și epuizare divină

un fel de bătaie de inimă care duce la delir colectiv

sub privirea lacomă a șerpilor coborâți de pe cruce

arunc ancora dincolo de imaginarul speculativ al amiezii

ioana își mișcă neîncetat focul albastru

în țipăt orgasmic

eufemismele și verbele prind rădăcini pe buze coapse

pleoape

iarba ei de umbră îmi răcorește apele

zâmbim

așteptarea a șters argumentele biblice din memoria patului

focul albastru se mișcă neîncetat

răsucind ancora mea

sub învelișul de piele albă a iubirii

Eduard Dorneanu
Mălini 3 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.