MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 31

A trecut furtuna. Sper. Popușoii nu au pățit nimic. Nici barabulele. Vântul a bătut cu putere toată noaptea. Poate că nu a fost chiar o furtună puternică, dar am auzit blestemele pomilor care își apărau roadele de rafalele de vânt.
Astăzi voi culege câteva cireșe dulci-acrișoare din Ioana, cireșul de pe hat. Roadele Ioanei se coc pe rând. Mama o să facă din ele compot și dulceață. Câteva borcane. Deși în curând va împlini 81 de ani, mama se suie în cireș fără frică. A fost și va rămâne o femeie foarte curajoasă.
Mă așez pe cioata de brad din livadă și sorb din ciocolata caldă. Doi pui de vișin au rodit și ei pentru prima dată.
-Să ne pui și nouă nume, frate om, mă roagă unul dintre vișini.
-Să le pui și lor nume , frate om, îmi spune și îngerul de pază.
-Așa o să fac, răspund rușinat. Îmi cer iertare, trebuia să fac asta până acum. Nu am știut dacă vor trece iarna, dacă furtunile nu le vor rupe brațele. Am greșit. . .
-Să le pui nume, frate om, repetă îngerul de pază. În cartea vieții sunteți toți: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toți.
-Ce bine, frate înger. 
-Da, Eduard, da...

Bunicului  din partea tatei îi plăceau mult vișinii. O să mă gândesc la niște nume simple, ca ale țăranilor din vechime . Bunicul meu, Vasile Dorneanu, a plecat dincolo de albastru în anul 1970. Deși eram un copil de numai doi ani, am reușit să îi rețin trăsăturile și  vorba. Bunicul Vasile este eroul principal din cea mai veche amintire a mea. Îmi amintesc cum tata m-a luat în brațe și m-a așezat lângă bunicul meu, pe un pat, lângă soba de cărămidă din micuța lui casă. Bunicul trăgea să moară. Era îmbrăcat în haine curate, cu  boandă și cămașă verde. Căutătura lui era aspră și rece. Îmi amintesc de mustața lui albă, stufoasă și de culoarea cadaverică a feței. Bunicul respira greu și privea încruntat în ochii mei. Tata m-a ridicat deasupra patului, iar eu am râs ca și când am fi jucat un joc mistic pe care doar copiii și muribunzii îl înțeleg. Tata m-a pus din nou pe margina patului și am simțit cum palma bunicului îmi strânge mâna dreaptă . Am râs din nou, iar privirea bunicului a devenit blândă, luminoasă.

-Măi Eduard!, măi. Măi Eduard, a spus bunicul.

Nu mai putea vorbi bine. Moartea stătea pe prispa casei, iar umbrele rătăcite îi spălau picioarele într-un lighean de aramă. Doar eu și bunicul puteam vedea asta, dar eu nu știam să vorbesc în așa fel încât să pot fi înțeles și de ceilalți, iar el nu mai avea destulă putere.

-Măi Eduard, a repetat bunicul strângându-mi mâna.

-Buicule, am răspuns vesel. Buiculee. . .

Moartea ne-a privit pe fereastră. Am înțeles că va reveni peste câteva zile. I-am zâmbit și norii au adus ploaia. Urmele morții au fost șterse. Pentru un timp.

Un fluture alb s-a așezat pe cactusul din cerdac. Nu știu cum a reușit să nu se rănească. După două minute a zburat. A înconjurat tuia, gutuiul, fântâna și s-a reîntors la cactus.
-Uite că ai un prieten, cactusule, îi spun eu zâmbind. Și încă unul cu aripi albe.
Pe aleea de ciment, unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac se plimbă nepăsător sub privirile speriate ale puilor de găină. Sorb din ciocolata caldă. E foarte cald.
Deasupra Pădurii Prisos, câțiva nori rătăciți răcoresc fagii, carpenii, teii. Lângă nucul Oblyo găsesc o ciupercă uriașă, gălbuie.
-De unde a mai apărut și asta,? întreb curios. Aș putea jura că ieri nu era aici.
Oblyo râde ca un copil răsfățat.
Mă așez pe hat, lângă unul dintre vișinii tineri .Mângâi firele de iarbă.  Și sunt fericit.

Eduard Dorneanu
Mălini 5 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.