MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 35

Nu mai plouă. Trebuie să despic cele două grămezi de lemne. Beau repede ciocolata caldă și încep munca.  Trebuie să lovesc de mai multe ori în buturugile de fag deoarece lama toporului este știrbă. Am noroc, fagul verde se despică destul de ușor. Încarc lemnele în tărăboanță și le clădesc lângă gard, în apropierea mălinului. Nu le duc încă în șopron. Le mai las un timp afară ca să le usuce vântul și soarele de iulie. Ar trebui să ascut lama toporului. Ar trebui să învelesc cu tablă roata tărăboanței. Sunt multe de făcut.

Pe șosea trece o fată pe bicicletă. Cântă tare și fals:

-Pe barba meaaa ! Pe banii meiii! Da, daaa !

Un căruțaș se oprește și strigă după ea:

-Ce ai copchilă ? Te- o dat afară di la nebuni? Nu măi sânt locuri? Ci barbă ? Cari bani?

Fata îi răspunde obraznic și pedalează alert:

-Hai sictir boșorogule ! Prostalăule !

-Tu-țî cruciulița șî arhanghelii mă-tii, țipă căruțașul. Las’ cî ti prind eu putoarea dracului ! Știu eu a cui ești,  tuțî biserica și pridvoru’ mă-tii. Ti găsesc eu, n-ai grijă.

Continui să despic lemne. Nu îmi plac înjurăturile sătenilor. Agresivitatea verbală duce adeseori la agresivitate fizică. Mulți dintre oamenii locului sunt bolnavi după laude și gata să sară la bătaie dacă li se pare că sunt insultați. Copiii se comportă adeseori la fel ca părinții: e bine să mă feresc de astfel de oameni. O cioată câlțoasă a sărit din lama toporului direct în piciorul meu și mi-a făcut o vânătaie rotundă.

-Lăudat fie Domnul !, spun eu râzând.

Ud pata albastră de pe picior cu apă de ploaie din butoiul albastru și mă întorc la muncă. Căruțașul a intrat în magazin, apoi s-a întors cu chef și mai mare de ceartă.

-Cruceasca mamii i di putoare!, strigă acesta.

Până la urmă pleacă supărat. Sunt sigur că dacă ar fi avut un public format din câțiva bețivi s-ar fi confesat ore bune în fața acestora. Agresivitatea din zona rurală nu vă dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereștri, iar aceștia ar monitoriza fiecare formă de viață care respiră la sat.

Eram elev în clasa a șasea când am văzut pentru prima dată agresivitatea în forma ei cea mai pură. Eram în cabinetul de geografie dar nu aveam oră de geografie ci de limba engleză. De obicei ora de limba engleză se ținea la un cabinet aflat la parter, dar în acea zi nu știu de ce ora a avut loc la etajul unu, în cabinetul de geografie. Orele de limba engleză erau distractive. Rar poți auzi undeva elevi cu accent bucovinean pocind limba marelui Will. Elevii rosteau cuvinte intraductibile și expresii ciudate: helău, ticiăr, blecburd, hau du iu du sau ai em a uindou. Pe la jumătatea orei a intrat în clasă fără să bată la ușă profesorul Ugerică însoțit de copilul său, un băiat, elev în clasa întâi. Ne-am ridicat în picioare și am salutat.

-Rămâneți în picioare, a urlat Ugerică. Să nu cumva să mișcați că vă ia mama dracului.

Profesoara nu a intervenit. Cabinetul de geografie nu avea bănci ci mese și scaune: trei mese pe dreapta, trei mese pe stânga și două în spate. Ugerică și-a luat de mână puștiul și a venit în mijlocul spațiului dintre mese.

-Care dintre voi mi-ați scuipat copilu? Să se ridice acum în picioare, a urlat Ugerică din toți bojocii.

Puștiul lui Ugerică era un copil răsfățat care se plângea în fiecare zi că e bătut sau înjurat. Toată lumea știa că puștiul inventa tot felul de întâmplări doar pentru a vedea cum iau bătaie de la tatăl său elevii mai mari pe care el nu îi putea suporta. Ugerică a arătat către elevul așezat la margine.

-Ăsta e?

Puștiul l-a privit și a spus că nu.

Ugerică a trecut la al doilea elev.

-Ăsta?

Puștiul a negat. După ce i-a arătat pe toți elevii, Ugerică și copilul său au părăsit încruntați sala de clasă.

-Aista meritî bagat cu capu’ în veceu, a spus cu voce tare un coleg.

-Nu l-o scuipat niminea, a spus altul. Ieri o zâs cî l-o poreclit cineva ,,chișăt cald’’ șî nu-i adivarat. Mâni o sî zâcî iarî ceva.

-Gura, a strigat profesoara de engleză. Mai bine spune-mi cum te numești. Pe engleză, evident.

-Mai neim is Uindou, a răspuns vesel colegul meu.

-Cum uindou?, ce e asta ? Ia loc ai nota patru pentru că îți bați joc.

-Tovarășa profesoarî nu-i gina me. Dorneanu m-o învațat.El o zâs cî la Gavril să zâci uindou pi limba englezî.

-Dorneanu!, e adevărat?, m-a întrebat profesoara.

-Da, am răspuns eu sincer. Așa i-am spus.

-Ieși afară impertinentule! Și tu, Uindou! Afară sălbaticilor ! Nesimțiților !

Am ieșit afară bucuroși. Nu ne pasă de note, absențe sau de faptul că ne-ar putea scadea nota la purtare. Am scos din buzunar doi biscuiți pătrați. Unul ajuns la Uindou.

-Auz’, a spus colegul meu, să știi cî i să potrigești porecla di ,,chișăt cald’’. Vrei sî îi zâcim așă di amu?

-Nu-i mai fain câcarază ?

-I luatî porecla asta di Bunaci din clasa a șăptia.

-Rămâne așa atunci.

-Bun darî. . .

Am ieșit afară din clădirea școlii. Undeva, în dreapta, vreo zece copii pândeau prin crăpăturile chioșcului verde. Acel chioșc era folosit rar când se aduceau gogoși de vânzare de la bufetul din centrul satului. Niciodată nu am reușit să cumpăr o gogoașă. Îmbulzeala era atât de mare încât mereu mă lăsam păgubaș. Unul dintre elevii care pândeau ne-a făcut semne să venim și noi. Am ajuns imediat și am găsit o gaură în scândurile verzi ale chioșcului. Ce am văzut în chioșc m-a uimit total. Profesorii Țarcă și Ugerică îl loveau cu pumnii și picioarele pe Grăjdoi, un elev din clasa a zecea.

-Tu-ți biserica și crucea mamii măti, striga Ugerica. Na, boule, na.

Țarcă nu înjura. Lovea pe elev cu picioarele în burtă, în spinare, unde apuca. Puștiul lui Ugerică stătea deoparte și privea fascinat toată scena. Grăjdoi țipa:

-A sî vinî el tata șî a sî vă scoatî mațâli. Biserica mamii voastri di câcațî cu ochi.

La un moment dat Grăjdoi l-a lovit pe Ugerică în burtă, apoi pe Țarcă în spinare. Ambii profesori au căzut la podea spre bucuria tuturor copiilor care pândeau mișcările celor patru. Grăjdoi a deschis ușa chioșcului și a fugit către gard. A sărit gardul și a plecat în fugă acasă. Copilul lui Ugerică a scos pentru o clipă capul afară din chioșc. Toți copii l-au scuipat, apoi au fugit. A fost un fel de răzbunare infantilă, dar la acea vârstă orice fel de gest conta enorm.

Am terminat de despicat și de clădit lemnele. Mă spăl pe mâini și pe față cu apă de ploaie. Mă duc în livadă. Culeg câteva mure coapte. Le strâng într-o căniță verde. Aș putea să le mănânc imediat, dar îmi place să le așez pe masa din bucătăria de vară și să le privesc un timp. Așa făceam și în copilărie: strângeam zmeură într-o căniță pe care era desenat un cățel cu un os în gură. Nu mâncam zmeura imediat ci priveam uimit aceste roade minunate pe care Domnul ni le-a dăruit. Și râdeam. Râdeam.
Mă așez în cerdac, pe băncuța de lemn. Privesc murele și zâmbesc.
-Mulțumesc, Doamne ! Mulțumesc pentru roadele verii.
Sunt primele roade . Le-am plantat anul trecut și am așteptat cu nerăbdare să văd dacă vor prinde rod. Mă ridic și ies la poartă. Aștept să treacă un copil. Lui îi voi da murele . Se cuvine ca primele roade să bucure sufletul neprihănit al unui copil. 
-Deschide pumnișorii!, spun unei fetițe cu ochii albaștri.
Răstorn cele câteva mure din căniță în palmele fetiței. Micuța le mănâncă imediat.
-Hi, hi, sunt mure, spune ea veselă. Ce bune sunt !
Plec în livadă și mă așez pe cioata de brad. Sorb din ciocolata caldă și privesc norii gri care acoperă cerul Măliniului. Și astăzi sunt fericit.

Eduard Dorneanu
Mălini 25 iulie 2014

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului