Soarele arde pietrele aruncate pe marginea drumului, tabla de pe acoperișul casei și scara de lemn rezemată de șură. Mă așez pe cioata de lemn din livadă și sorb din ciocolata caldă.
-Ar trebui să uzi micul stejar , spune îngerul de pază. E un pui de copac și are nevoie de răcoare. Să aduci apă călduță din butoiul albastru. Să nu uzi pomul cu apă rece de la fântână, frate om.
-Pe Roger l-a cosit cineva odată cu iarba livezii. Poate se va ridica la anul, frate înger.
-S-a ridicat acum , Eduard, spune îngerul. Vino să vezi.
Mă apropii de unul dintre vișinii tineri, acolo unde înfrunzise cândva stejărelul. Roger e din nou acolo. Are două frunze, nu la fel de mari ca primele, dar e în viață. M-am uitat ieri în acest loc și nu era. Mă frec la ochi, apoi privesc din nou puiul de stejar.
-Asta este o minune, frate înger. Ieri, Roger nu era aici.
-Poate nu ai văzut tu, frate om. Poate nu ai fost atent.
-Ba m-am uitat cu atenție, frate înger. Îți mulțumesc mult.
Îngerul de pază nu răspunde. Îi întind cana. Îngerul bea ciocolată caldă, apoi aduce în pumni apă de ploaie din butoiul albastru.
-De mâine să îi pui tu apă, frate om, spune îngerul.
-Da frate înger, așa voi face.
Zâmbesc. Frunzele micului stejar au marginile galbene.
-Roger! Ce bine că nu ai murit!
Mă așez din nou pe cioata de brad, sub vișinul bătrân. Mă uit în jur și nu găsesc măturica scurtă cu care scutur zilnic gândacii de Colorado de pe barabule. Cineva a furat-o, noaptea trecută. Oamenii aceștia din satul meu, atât de lăudați în ziare și la posturile de televiziune au obiceiuri foarte urâte. Ideea că oamenii din satele bucovinene au numai și numai calități nu este altceva decât o aberație. Mă ridic și încerc să dau un telefon. Nu reușesc. Capacul telefonului mobil a sărit, iar bateria nu mai încape în lăcașul ei . Forma bateriei s-a schimbat: arată ca o uriașă pernuță metalică. Așez bateria pe aleea de ciment și o privesc mirat. Nu durează mult și bateria explodează. O flacără violet cuprinde bateria. Îmi dau seama de ce s-a ajuns aici: am folosit un încărcător nepotrivit. Presupun că telefonul mobil nu va mai putea fi folosit, chiar dacă aș găsi undeva să îi cumpăr o baterie similară cu cea originală.
-Uăi!, Eduard, ci faci acolo? Dai cu petardi?
Mă uit înspre șosea și zăresc pe Cleiosu, un consătean la vreo șaizeci și ceva de ani care îmi face semne din șosea.
-Bună, dom Cleiosu îi răspund. A explodat bateria telefonului mobil. Nu am mai pomenit așa ceva.
Ies pe poartă și îi arăt bateria. Încă doi consăteni se opresc și își fac cruce.
-Api dacî asta exploda în pantaluni, ci făcei?
-Nu știu dom, Cleiosu. Nu am crezut că poate fi posibilă o asemenea întâmplare.
Oamenii își dau cu părerea în fel și chip. Cleiosu ia bateria și o privește scârbit.
-Asta i baterie contrafăcutî. Precis i adusî din Cuba or Argentina. Aiștia fac celi măi răli baterii. Sî nu măi cumperi di aiestia.
-Era bateria originală. Sau cel puțin așa cred.
-Vezi di treabî. I făcutî în Argentina. Celi măi răli. Ascultî-mî pi mini.
Ceilalți consăteni cer bateria și o privesc speriați.
-Da’ ci tari o pocnit, spune unul dintre ei. Am crezut cî o sărit în sus o butelie di aragaz. Ptui!, lucru dracului.
Nu încerc să le explic cum stă treaba cu încărcătorul nepotrivit sau cimentul încins de soare al aleii. Îi las să își spună părerile și îi ascult zâmbind.
-Dumneavoastră ce mai faceți?, îl întreb pe Cleiosu.
Cleiosu șterge cu mâneca o pată albă de pe caroseria mașinii sale, apoi se întoarce și îmi spune trist:
-Rău, nu prea ghini. Am fost la farmacie sî îmi iau niști medicamenti cî nu mă sâmt diloc ghini.
-Îmi pare rău. Sper să nu fie ceva foarte grav
-Uăi, mă dor tari di tăt boașâli di la atâta hâța-hâța. Îs om șî eu. Cât o sî mâi rezist? Fimee acasî am. Măi am o doctorițî cu cari mă tot văd. Șî o profesoarî di douăzăci șî cinci di ani din Suciava. Șî la Humor am pi una. Și în Iași am măi multi. Nu măi pot . Îs și eu un suflet di om. Nu pot sî mulțumesc pi tăti fimeili .
S-a lăsat tăcerea. Unul dintre consăteni încearcă să aprindă o țigară, dar bricheta nu se aprinde.
-La profesoarâ i-am zâs:,,Giuncuța me, ai șî tu rabdari nu mă chema tătî zâua cî am șî eu treabî’’. Da’ ci e știe di aiestia? Nu, tătî zâua mă cheamî . Da’ îs și eu numa’ un om. Uiti ci mesaj frumos ni-o scris . Uite ia aicea în telefon: ,,Dragul meu eu te iubesc/fără tine eu bolesc/dacă tu vei veni/iaca, m-oi supărici’’.
-Mare talent, spun eu cu o mină serioasă. Ar trebui să scrie o carte de poezie. Numai că e scump tipăritul.
-Îi dau eu. O sutî di milioani, douî cât îi trebi. Numa’ sî zâcî.
-Fain, dom Cleiosu. Mă bucur că ne-am întâlnit. Însănătoșire grabnică.
-Mulțămesc, Eduard. Hai noroc!
Intru în curte, apoi în casă. Am lăsat ușa deschisă și spre surprinderea mea găsesc în camera mea o puicuță care tocmai se găinăța pe husa cu care am învelit laptopul. Am lăsat de multe ori ușa camerei mele deschisă dar niciodată nu am au intrat pui sau găini. Iau husa laptopului și alung puicuța afară. Ies și eu și mă duc direct în livadă. Arunc husa la tomberon, apoi merg să îl mai privesc odată pe Roger.
-Asta e o minune, spun eu zâmbind.
Soarele arde iarba haturilor, gardul de sârmă dinspre livadă și hârcurile așezate la umbra nucului Sybil. Mă așez în genunchi în fața micului stejar și îi mângâi frunzele. Ce verde și răcoroasă e atingerea! Ce verde! Ce răcoroasă !
-Ar trebui să uzi micul stejar , spune îngerul de pază. E un pui de copac și are nevoie de răcoare. Să aduci apă călduță din butoiul albastru. Să nu uzi pomul cu apă rece de la fântână, frate om.
-Pe Roger l-a cosit cineva odată cu iarba livezii. Poate se va ridica la anul, frate înger.
-S-a ridicat acum , Eduard, spune îngerul. Vino să vezi.
Mă apropii de unul dintre vișinii tineri, acolo unde înfrunzise cândva stejărelul. Roger e din nou acolo. Are două frunze, nu la fel de mari ca primele, dar e în viață. M-am uitat ieri în acest loc și nu era. Mă frec la ochi, apoi privesc din nou puiul de stejar.
-Asta este o minune, frate înger. Ieri, Roger nu era aici.
-Poate nu ai văzut tu, frate om. Poate nu ai fost atent.
-Ba m-am uitat cu atenție, frate înger. Îți mulțumesc mult.
Îngerul de pază nu răspunde. Îi întind cana. Îngerul bea ciocolată caldă, apoi aduce în pumni apă de ploaie din butoiul albastru.
-De mâine să îi pui tu apă, frate om, spune îngerul.
-Da frate înger, așa voi face.
Zâmbesc. Frunzele micului stejar au marginile galbene.
-Roger! Ce bine că nu ai murit!
Mă așez din nou pe cioata de brad, sub vișinul bătrân. Mă uit în jur și nu găsesc măturica scurtă cu care scutur zilnic gândacii de Colorado de pe barabule. Cineva a furat-o, noaptea trecută. Oamenii aceștia din satul meu, atât de lăudați în ziare și la posturile de televiziune au obiceiuri foarte urâte. Ideea că oamenii din satele bucovinene au numai și numai calități nu este altceva decât o aberație. Mă ridic și încerc să dau un telefon. Nu reușesc. Capacul telefonului mobil a sărit, iar bateria nu mai încape în lăcașul ei . Forma bateriei s-a schimbat: arată ca o uriașă pernuță metalică. Așez bateria pe aleea de ciment și o privesc mirat. Nu durează mult și bateria explodează. O flacără violet cuprinde bateria. Îmi dau seama de ce s-a ajuns aici: am folosit un încărcător nepotrivit. Presupun că telefonul mobil nu va mai putea fi folosit, chiar dacă aș găsi undeva să îi cumpăr o baterie similară cu cea originală.
-Uăi!, Eduard, ci faci acolo? Dai cu petardi?
Mă uit înspre șosea și zăresc pe Cleiosu, un consătean la vreo șaizeci și ceva de ani care îmi face semne din șosea.
-Bună, dom Cleiosu îi răspund. A explodat bateria telefonului mobil. Nu am mai pomenit așa ceva.
Ies pe poartă și îi arăt bateria. Încă doi consăteni se opresc și își fac cruce.
-Api dacî asta exploda în pantaluni, ci făcei?
-Nu știu dom, Cleiosu. Nu am crezut că poate fi posibilă o asemenea întâmplare.
Oamenii își dau cu părerea în fel și chip. Cleiosu ia bateria și o privește scârbit.
-Asta i baterie contrafăcutî. Precis i adusî din Cuba or Argentina. Aiștia fac celi măi răli baterii. Sî nu măi cumperi di aiestia.
-Era bateria originală. Sau cel puțin așa cred.
-Vezi di treabî. I făcutî în Argentina. Celi măi răli. Ascultî-mî pi mini.
Ceilalți consăteni cer bateria și o privesc speriați.
-Da’ ci tari o pocnit, spune unul dintre ei. Am crezut cî o sărit în sus o butelie di aragaz. Ptui!, lucru dracului.
Nu încerc să le explic cum stă treaba cu încărcătorul nepotrivit sau cimentul încins de soare al aleii. Îi las să își spună părerile și îi ascult zâmbind.
-Dumneavoastră ce mai faceți?, îl întreb pe Cleiosu.
Cleiosu șterge cu mâneca o pată albă de pe caroseria mașinii sale, apoi se întoarce și îmi spune trist:
-Rău, nu prea ghini. Am fost la farmacie sî îmi iau niști medicamenti cî nu mă sâmt diloc ghini.
-Îmi pare rău. Sper să nu fie ceva foarte grav
-Uăi, mă dor tari di tăt boașâli di la atâta hâța-hâța. Îs om șî eu. Cât o sî mâi rezist? Fimee acasî am. Măi am o doctorițî cu cari mă tot văd. Șî o profesoarî di douăzăci șî cinci di ani din Suciava. Șî la Humor am pi una. Și în Iași am măi multi. Nu măi pot . Îs și eu un suflet di om. Nu pot sî mulțumesc pi tăti fimeili .
S-a lăsat tăcerea. Unul dintre consăteni încearcă să aprindă o țigară, dar bricheta nu se aprinde.
-La profesoarâ i-am zâs:,,Giuncuța me, ai șî tu rabdari nu mă chema tătî zâua cî am șî eu treabî’’. Da’ ci e știe di aiestia? Nu, tătî zâua mă cheamî . Da’ îs și eu numa’ un om. Uiti ci mesaj frumos ni-o scris . Uite ia aicea în telefon: ,,Dragul meu eu te iubesc/fără tine eu bolesc/dacă tu vei veni/iaca, m-oi supărici’’.
-Mare talent, spun eu cu o mină serioasă. Ar trebui să scrie o carte de poezie. Numai că e scump tipăritul.
-Îi dau eu. O sutî di milioani, douî cât îi trebi. Numa’ sî zâcî.
-Fain, dom Cleiosu. Mă bucur că ne-am întâlnit. Însănătoșire grabnică.
-Mulțămesc, Eduard. Hai noroc!
Intru în curte, apoi în casă. Am lăsat ușa deschisă și spre surprinderea mea găsesc în camera mea o puicuță care tocmai se găinăța pe husa cu care am învelit laptopul. Am lăsat de multe ori ușa camerei mele deschisă dar niciodată nu am au intrat pui sau găini. Iau husa laptopului și alung puicuța afară. Ies și eu și mă duc direct în livadă. Arunc husa la tomberon, apoi merg să îl mai privesc odată pe Roger.
-Asta e o minune, spun eu zâmbind.
Soarele arde iarba haturilor, gardul de sârmă dinspre livadă și hârcurile așezate la umbra nucului Sybil. Mă așez în genunchi în fața micului stejar și îi mângâi frunzele. Ce verde și răcoroasă e atingerea! Ce verde! Ce răcoroasă !
Eduard Dorneanu
Mălini 14 iulie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Mălini 14 iulie 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu