Nu am mai văzut niciodată atâtia răniţi la un loc. E incredibil cum după o luptă în care de obicei există un număr oarecare de morţi bilanţul indică doar răniţi, foarte mulţi răniţi. Sanitarii ţipă la brancardierii osteniţi care cer o pauză scurtă ca să fumeze o ţigară. Nu e timp pentru plăceri mărunte. Răniţii ţipă, imploră, se roagă. . .
-În anii ăstia în care am colindat lumea în căutarea Troiei nu am auzit niciodată pe cineva înjurănd, spune Patterson. Nici pe răniţi, nici pe morţi.
-Nici eu nu am auzit, răspund trist strivind cu bocancul o ciupercă otravită.
-De ce Eduard? Cum îţi explici asta? Eu am căutat mii de întelesuri şi nu le-am găsit.
-Cei care au cunoscut preţul vieţii şi al morţii nu mutilează poezia.
-Ăsta poate fi răspunsul, nu-i aşa?
-Da.
Mergem printre răniţi cu bidoanele de apă. Sanitarii nu ne dau voie să îi transportăm şi noi pe cei întinşi pe jos. Inamicul a fost respins aşa că am primit ordinul ca răniţii să fie lăsaţi pe pământ până vin sanitarii şi brancardierii după ei. Noi le dăm să bea apă din bidoane verzi de tablă. Mă aşez lăngă Archibalt De Capamestri. Camaradul bea greu şi geme între sorbituri. Mă roagă să nu plec. Cunosc privirea asta a lui Archibalt, e privirea celor aflaţi la un pas de Dumnezeu. Nu se poate descrie liniştea din jurul celui care mai are de trăit doar cât îngerul de pază rosteşte ultima rugăciune. Mâna lui dreaptă cere lumânare de moarte. Toţi avem la buzunarul de la piept o astfel de lumânare dar Archibald nu are sau a pierdut-o. Patterson scoate repede o lumânare de la el şi o aprinde. Ochii noştri strălucesc: lumină de durere şi credinţă. Archibalt vomită sânge, apoi ochii lui fixează cerul intr-o încremenire pură de iubire şi tăcere.
-Crezi că a văzut zidurile Troiei ?
-Nu cred. Înainte de moarte luptătorii il văd pe Dumnezeu.
-Aşa credeţi voi nordicii.
-Aşa este, Eduard.
Nu mai am apă în bidon. Pământul geme în diferite limbi şi dialecte. Preotul nebun trece printre răniţi dansând şi cântând în limba bască. Pe inamicii răniţi îi ucide privindu-i în ochi. Nimeni nu mai consideră asta o cruzime, absolut nimeni. Între timp mai mor trei camarazi. Îi acoperim cu mantiile albe iar pe piept le punem chipiul. Nu vor avea înmormântare cu onoruri, nici familiile lor nu vor afla unde şi cum li s-a sfârşit viaţa. Fraţii Emanuel şi Joshua Castro au murit unul lângă altul :Emanuel cu picioarele retezate iar Joshua cu pieptul desfăcut de un trasor. Sasha stă între ei şi îi spală pe faţă ca pe doi copii adormiţi pentru veşnicie.
Până dimineaţă vor muri şi alţi camarazi. Până dimineaţă Moartea va sorbi din cupa vieţii şi alte suflete. Aş dori să recit în genunchi o poezie despre iubire, ploaie şi albastru. Acolo printre oameni morţi şi răniţi versurile mele ar răsuna altfel. .
Eduard Dorneanu
Mălini 6 aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu