Oamenii mor. Zidurile cetăţii sfinte rămân în picioare. Tinereţea trece. Poezia rămâne să lupte cu întunericul uitării. Porţile Troiei se deschid larg. Primul intră stegarul Patterson care înalţă flamura frăţiei deasupra tuturor pe zidul dinspre nord alături de însemnele celorlalţi luptători care au căutat pământul făgăduinţei. Căpitanul ne ordonă să ne aşezăm câte patru în rând.
-Troiaaa !
Patterson strigă de pe zid. Intrăm pe poarta cea mare. Nici un zid nu a fost dărâmat. Povestea calului troian este doar o minciună spusă de cei care nu au reuşit să cucerească minunata cetate. Priam ne primeşte cu braţele deschise. În spatele lui cei patruzeci de fii ne salută cu o veselie nedisimulată. Sunt în viaţă şi Hector şi Enea şi Paris. Elena nu a existat, e doar o poveste inventată pentru a distruge marele mit al frăţiei.
Urcăm pe ziduri. De acolo cerul se vede ca o imensă apă albastră. Pe liniştea lui trec uneori camarazii noştri morţi în locuri depărtate şi ostile. Norii ca nişte corăbii pufoase ascund privirii bucuria Camaradului din Cer.
Suntem din nou împreună. Pe ziduri camarazii stau gata de luptă în faţa oamenilor cu suflete mutilate care vor veni în curând cu gândul de a ne fura poezia şi a o ascunde în locuri întunecate, departe de lume. Cerul a atât de aproape ! Din el camarazii căzuţi la datorie ne trimit lumină vie. Suntem din nou împreună. În cartea vieţii şi a morţii scrie că acei care mor apărând cetatea sfântă se vor preface în floare de mai, apoi în pasăre albastră şi iarăşi în oamenii care au fost cândva. Rănile de moarte se vor închide şi Dumnezeu ne va duce dincolo de albastru visele, tinereţea, poezia.
Dinspre nord se văd duşmanii cum se apropie stârnind praful drumurilor otrăvite. Din spatele zidurilor lupta va fi una mult mai uşoară chiar dacă ştim că nimeni dintre noi nu îi va supravieţui. Moartea îmi piaptănă părul cu degete de oţel. Eu îi zâmbesc şi pentru prima dată nu îmi mai pare rea. La sânul ei copiii abandonaţi de lume se hrănesc cu speranţe fără temei. Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte.
- O să murim împreună, strigă Sasha ridicând sabia de templier deasupra capului!
Inima învaţă să bată altfel. Primele lovituri ale duşmanilor deschid în trupul meu fluvii purpurii din care curge poezie. . .
Moarte
dezleagă-mi tinereţea de braţele durerii
vreau ca sângele meu să scrie pe pragul casei părinteşti
scrisoarea de adio.
împarte-mi carnea vie haitelor de lupi
să pot alerga cu ei anotimpurile neuitării.
Eduard Dorneanu
Mălini 23 aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu