Vântul bate în rafale peste câmpul acoperit de flori şi oameni înarmaţi. Sunt multe flori, un adevărat covor multicolor. Parfumul lor îmi închide ochii şi simt copilăria cum mă strigă înapoi pe uliţele satului, pe prundul scăldat de apele Suhei, pe iarba verde a Pădurii Prisos. Stau întins pe flori. Moartea trece încet printre noi atentă să nu ne trezească la realitate. Cerul e bun, lumea e tot mai mică.
Din dreapta înaintează către mine două tancuri cu şenile. Nu e nimeni în apropiere pentru a mă putea ajuta. Sasha e cel mai aproape de mine şi îl văd cum îi face semne lui Patterson . Eu urmaresc fascinat prin binoclu cum şenilele tancurilor omoară florile primăverii. Nu are rost să sper: din lupta asta nu am cum să ies învingător iar dacă fug devin ţinta lunetiştilor ascunşi în iarba deasă a savanei. Mă uit cum mor florile. Ce bizar e să fii floare şi să mori sub şenilă de tanc. . .Ce greu trebuie să fie pentru Dumnezeu să numere florile care mor!
Unul dintre tancuri se opreşte. Şansele de a nu fi reperat sunt minime. Aproape toate maşinile de luptă sunt dotate cu aparate care depistează orice formă de viaţă aflată pe o anumită distanţă. Turela tancului se ridică şi din tanc scoate capul un băştinaş. Omul sare jos în iarbă şi face semne înspre noi. Tot din tanc mai ies încă trei băştinaşi şi la sfârşit preotul nebun. Se opreşte şi al doilea tanc iar din el ies doi băştinaşi cam albi la faţă de emoţie şi Arian Woode, un camarad german născut în Bochum. Mă ridic în picioare şi mă îndrept către locul unde tancurile stau înţepenite cu şenilele pline de flori moarte.
-De unde aveţi tancurile? Şi ce caută sălbaticii ăştia cu voi?
Preotul nebun răspunde fără chef privind undeva peste capul meu, către nicăieri.
-De la sălbatici. Au intrat în tabăra mercenarilor astă noapte şi i-au omorât. Nu aveau santinele. Am numărat cam douăzeci de cadavre. I-am plimbat cu tancurile, merită asta.
-Merită dar put, adaugă Arian. Uite la ei în ce hal sunt! I-au omorât pe mercenari fără motiv . Ce ghinion! Să fii omorât de sălbatici care put şi fără motiv pe deasupra!
Sasha îi priveşte pe băştinaşi. Stau deoparte şi răd forţat către noi în semn de prietenie.
-Cu ei ce facem? Nu trebuia să îi aduci în apropierea taberei.
-Îi omorâm, spune Arian. Cine are nevoie de amărâţii aştia?
-E săptămâna patimilor, încerc eu să domolesc pe camarazi.
-Poate la tine. La noi au trecut deja Sărbătorile Pascale.
-Şi la mine Paştele e tot duminică, se supără Sasha. E păcat să omorăm oameni săptămâna asta. Oare de ce nu se sărbătoreşte în aceeaşi zi peste tot?
-Ba îi omorâm hotărăşte, preotul nebun. Sasha tu eşti eretic de asta nu sărbătoreşti Paştele odată cu toată lumea.
-Sunt ortodox nu eretic, se supără Sasha.
-Glumeam, deşteptule.
-Aha.
Arian Woode le face semn băştinaşilor să îl urmeze. Preotul nebun îi împuşcă din spate cu o rafală scurtă de pistol mitralieră. Doar unul dintre sălbatici pare a mai fi în viaţă. Mă aplec asupra lui şi îi văd faţa uimită. Horcăie, e împuşcat în piept.
-Put, strigă Arian Woode. Şi morţi put!
Nu urc în tancuri. Rămân alături de Sasha care supărat îi strigă preotului nebun:
-Nu sunt eretic, sunt ortodox.
-Glumeam, rusule îi răspunde preotul nebun urcând în unul dintre tancuri.
-Să nu mai spui asta niciodată, ai auzit?
-Bine. Ne vedem în tabără.
Tancurile pleacă călcănd cu şenilele florile primăverii. Nu îngropăm pe băştinaşi. Până diseară animalele sălbatice şi vulturii hoitari îi vor mânca. Sălbaticul rănit nu a murit încă, ba mai mult geme şi strigă ceva pe limba lui.
-Ce facem Sasha cu omul ăsta?
-Ce ştiu eu? Eu sunt un eretic.
-Lasă asta. A vrut să te supere. Ce facem cu rănitul ăsta?
-Ştii regulile . Trebuie să moară.
Ne uităm unul la altul. Clatin din cap. Sasha închide ochii şi trage. Nu îl întreb nimic. Călcăm în tăcere peste flori şi ierburi sălbatice . Drumul către tabără pare a nu mai avea sfârşit. Nu vorbim unul cu altul. Fiecare se întreabă în sinea lui cum poate număra Dumnezeu florile care mor. . .
Eduard Dorneanu
Mălini 12 aprilie-2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu