Multe întrebări puse în copilărie au rămas fără răspuns. Copilul din mine strigă la bărbatul care sunt cerându-i să caute în continuare, să caute. . .
Prima dată când am văzut cum moare un cal nu aveam mai mult de şapte ani. Nu mergeam încă la şcoală şi lumea îmi părea când frumoasă când urâtă. Totul depindea de starea de moment, de anotimp, de cuvintele mamei, de ploaie, de somnul fără vise al zilelor de miercuri.
În dreptul şcolii generale este o curbă deosebit de periculoasă. Şoferii neobişnuiţi cu traseul observă abia în ultima clipă că trebuie să vireze la stănga. Ţin minte că în ziua cu pricina ploua mărunt iar mama nu dorea să mă lase în curtea şcolii să bat mingea cu puştanii satului. Le auzeam strigătele şi sufeream pentru că nu pot fi alături de ei. Până la urmă mi-a dat voie să plec dar numai pentru o jumătate de oră. Pe vremea aceea terenul şcolii din Mălini nu era altceva decât pământ gol plin de bălţi. Cu toate astea noi, copiii iubeam locul acela unde meciurile de fotbal nu aveau o durată determinată, nu exista ofside şi nici arbitru.
Îmi amintesc impactul dintre remorcă şi căruţă de parcă s-ar fi petrecut ieri. Şoferul care conducea o remorcă încărcată cu buşteni de brad a văzut în ultima clipă curba şi în timpul virajului a atins o căruţă care s-a răsturnat în şanţ la vreo zece metri de casa memorială Nicolae Labiş. Am sărit gardul şcolii toţi copiii căutând să vedem ce se întâmplă. Remorca nu avea absolut nimic. Şoferul era alb la faţă pentru că văzuse în căruţă doi copii mici alături de părinţii lor. Nici ei nu păţiseră nimic doar calul şchiopăta iar cineva a spus că are osul rupt.
În lumea asta mare există nedreptate. Am aflat asta atunci. Un pădurar a venit chemat de nu ştiu cine şi cu acordul proprietarului a început pregătirile pentru a împuşca pe cal. Curios îmi pare că după atâţia ani ţin minte numele calului dar nu şi pe cel al proprietarului deşi omul era din satul meu. Copiii cu care mă jucam au început să protesteze cu voce tare. Ne-am retras în spatele gardului de sârmă verde al şcolii şi am privit cum pădurarul ţinteşte calul din şanţ. Ca şi cum ar fi simţit ceva, calul s-a ridicat pentru ultima dată în picioare şi a nechezat prelung.
M-am întors acasă trist, foarte trist. Am întrebat apoi pe tata unde merg caii după moarte? Există un loc al lor aşa cum au oamenii paradisul ? Tata nu a răspuns nimic. Nu ştia, mi-am dat seama de asta din tăcerea lui. Nici mama nu ştia. Nimeni din satul meu nu ştia unde merg caii după moarte. Nici până astăzi nu am aflat răspunsul la o întrebare care întristează pe cei cărora le-o adresezi.
Ceva totuşi am înţeles. Caii nu mor de bătrâneţe. Orice accident grav ar avea este echivalent cu moartea. Pentru caii de la sate nu există spitale sau locuri în care să să fie ajutaţi să îşi revină. Vreau să cred că intr-o margine de paradis există un loc unde caii care au întors brazdă de ogor sau au transportat butucii pădurilor au un loc numai al lor. Altfel veşnicia ar fi un loc rezervat oamenilor şi rugăciunilor, iar asta nu ar fi cu adevărat drept. .
Multe întrebări puse în copilărie au rămas fără răspuns. Copilul din mine strigă la bărbatul care sunt cerându-i să caute în continuare, să caute. . .
Eduard Dorneanu
Mălini-11 aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu