MĂLINI-VOLUMUL 1-CAPITOLUL 37

În ultima lună de vară, nunțile se succed fără încetare. Copiii satului se întorc acasă pentru câteva săptămâni și mulți dintre ei doresc să își oficializeze relațiile la biserică și la primărie. Astăzi cred că au trecut pe șosea cel puțin trei cohorte de mașini. Majoritatea mașinilor sunt înmatriculate în țările din vestul Europei. Șoferii sună prelung, oamenii chiuie. Prima mașină este o decapotabilă întotdeauna. De acolo cineva filmează evenimentul. Privesc cum trec pe șosea mașinile și zâmbesc. Sub braț țin o coșarcă goală. Voi merge curând să aduc din livadă fasolele pitice. Dacă le mai las pe ogor s-ar putea ca păstăile uscate să plesnească și boabele se vor pierde în praful fierbinte al verii. Nici dacă va ploua nu e bine: păstăile vor putrezi și ar fi păcat de munca depusă de mine și mai ales de mama.

-Lasă coșarca aia, spune mama. Vrei să te filmeze ăștia în pantaloni scurți și cu o coșarcă goală în brațe?

-Stai liniștită. Doar nu au canal de televiziune. Și oricum tipul din mașina decapotabilă filmează pe ăștia cu nunta. Ce treabă au ei cu mine?

-Așa o fi, dar puteai să lași coșarca aia în curte.

-M-a emoționat momentul și am uitat.

-Mai sunt vreo câteva nunți azi. Vezi să nu te emoționezi prea tare și să uiți să mergi la treabă pe ogor. Fasolele nu au timp să aștepte până îți trec ție emoțiile. Precis mori de râs dar nu te exteriorizezi. De când îți plac ție nunțile că nu ai mai fost la una de o sută de ani?

-Ei, nunțile nu îmi plac, dar mă uitam și eu așa.

-Lasă, că nu mă prostești tu pe mine. Du-te și cumpără pâine, apoi treci la treabă că e târziu.

-Am înțeles. Să trăiți !

-Hai, hai Eduard ! Poate vine ploaia și numai putem intra pe ogor o săptămână. Atunci să te văd.

-Bine, mamă. Așa e.

Plec la magazin. Țin în mână două bancnote de câte un leu. Intru în magazin și cumpăr două pâini coapte pe vatră de sat. Proprietarul magazinului vrea să mă cinstească cu o bere, dar eu refuz.

-Am uitat că tu nu bei. Stai să îți dau un pahar de suc.

Mulțumesc și ies afară. Sticla paharului s-a aburit. Sucul e roșu, rece și are gust de zmeură. La masa din fața magazinului stau trei consăteni: doi oameni în vârstă și Anișor Moareacră. Bătrânii beau bere și îl privesc pe Moareacră cu respect și uimire. Îl cunosc bine pe Moareacră. E unul dintre cei care s-au îmbogățit după revoluția din 1990. Îl știu încă din perioada în care eram student în Suceava, iar el urma niște cursuri la oraș sau cel puțin așa se lăuda. Afacerile i-au mers foarte bine. Acum este multimiliardar, la fel ca mulți dintre consătenii mei. Moareacră este îmbrăcat cu o cămașă gri și vestă albastră, ruptă în câteva locuri. Este încălțat cu cizme de gumă murdare de glod. În jurul lor a prins lanțuri destul de groase de aur. Moareacră așază un scaun lângă el și își pune picioarele pe acesta. Cei doi bătrâni îi privesc cizmele de gumă și lanțurile de aur.

-Moareacră, ți-a borât diavolul pe suflet, îi spun eu.

-Uăi Eduard!, ci vrei, uăi. Di ci ți ciudî? Eu am făcut ceva cu viața me.

-Am auzit retardopropoziția asta de o mie de ori în Mălini. Toți spuneți așa. Ai sufletul borât de diavol. Cum te simți ? E bine?

-Uăi eu am muncit șî îmi permit să port lanțuri di aur la ciubotili di gumî. Ai ceva împotrivî?

Cei doi bătrâni au terminat de băut berea. Se ridică și pleacă. Moareacră scoate o țigară fără filtru. O rupe:  pune jumătate din ea înapoi în buzunar și aprinde cealaltă jumătate. Trage cu sete un fum, apoi mă privește cu răutate.

-Eu am făcut ceva cu viața me.

-Iar? Ce argument hasekian.

-Cum adicî hasekian? Ci vrei sî zâci, uăi? Nu poțî vorghi ca un om noarmal?

Arunc paharul de plastic și plec. Aurul de pe cizmele de gumă ale lui Moareacră m-a scârbit. Intru în curte și iau coșarca lăsată în spatele porții. Las pâinea în bucătăria de vară și plec în livadă. Trebuie să umplu coșarca cu fasolele pitite printre popușoi. Mama se descurcă fără probleme. Pe mine mă umplu de vânătăi frunzele tăioase ale popușoilor. Vegetația ascunde tot felul de insecte. Nu mă plâng. Umplu coșarca și îi răstorn conținutul pe un țol, lângă Oblyo, mărul pădureț.

-După ce terminăm, să aduci un nailon ca să acoperim fasolele, spune mama. Nu poți ști ce va fi la noapte. E posibil să plouă.

Am ajuns în dreptul Helgăi, mărul de pe hat. Mă așez o clipă lângă măr și îi șoptesc încet.

-Bun găsit Helga. Bun găsit, frate pom.

Mă ridic și continui să adun fasole. Tricoul mi s-a lipit de piele. Munca e grea, foarte grea. Ridic coșarca plină cu fasole deasupra capului și pășesc cu atenție pentru ca nu cumva să rup vre-un strujan. Până la urmă terminăm de strâns fasolele înainte de ora optsprezece. Dinspre șosea se aud claxoane de mașini.

-Ți-am spus, zice mama. Încă o nuntă. Nu te mai duci să te uiți?

-Nu. Peste patru ani voi avea juma’ de secol, iar eu încă visez că primesc ordin de încorporare.

-Ai rămas un copil, Eduard.

-Da, cred că da.

Se întunecă. S-a răcorit. Stau în cerdac și privesc un cer fără lună, fără stele, fără pete de sânge. Pe brațe am tot felul de semne lăsate de frunzele popușoilor. E răcoare. Respir adânc. E liniște. Se aude murmurul apelor Suhăi. Cât de odihnitoare e zbaterea apelor. Ca o rugăciune spusă lângă patul unui copil pe jumătate adormit. Ca un alint rostit de un bărbat aspru în fața unei femei frumoase și capricioase. Ca o chemare de sirenă. La ceas târziu. Sub un cer fără stele și fără lună. În zi de vară. Azi.

Eduard Dorneanu
Mălini 17 august 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului .