MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 41

Întunericul a venit pe hatul dinspre bătrâna Ema. Popușoii au dat de veste fraților pomi, iar aceștia au acoperit cu frunzele lor trupurile calde ale păsărilor. Îi privesc zâmbind și le rostesc numele încet ca un descântec de noapte: regina Tuia, Oblyo-mărul pădureț, nucul Sybil, Ioana-mărul ionatan, prunul Klompe, vișinul Morgothia, Ioana-cireșul de pe hat, vișinul Kim,Helga-mărul de pe hat, etc. Oricât de încet le-aș rosti numele, frații pomi mă aud. Din livadă, dinspre gard, din curte, pomii îmi strigă și ei numele, nu doar numele mic cum ar face-o mama sau cei care mă iubesc , ci numele întreg, așa cum numai Domnul o face o dată pe an de ziua mea:

-Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu ! Eduard Dorneanu !

Chemarea fraților pomi seamănă cu o baladă gothică. Închid ochii pentru o clipă și simt arsura pleoapelor. Îngerul de pază culege câteva mere crude căzute în  spatele fântânii cu roată de lemn. Mă apropii de el și îl întreb:

-Ce faci cu merele astea?, frate înger. Sunt crude. Viermii s-au cuibărit în verdele lor și au căzut de pe crengile pomilor.

-În fiecare seară adun roadele căzute, frate om. Le duc în locurile unde au murit fără rugăciune și fără lumânare oamenii cu suflet bun ai acestei lumi. Am dus și în Mielușoaia, unde a murit într-un accident cumplit finul mamei tale, și la marginea gropii comune unde dorm prietenii tăi Sasha și Marco. Și în Munții cei mari ai Stânișoarei unde au căzut pentru patrie flăcăii neamului am dus.

-Dar merele sunt crude și viermănoase, frate înger.

-Cei plecați dincolo de albastru află că le-am adus fructele căzute și pe care nimeni din cei care respiră pe pământ nu le vrea. În miez de noapte când cuvintele de iubire se destramă sub așternuturi, rănile celor cu suflet bun se vindecă, iar ei coboară pentru a culege roadele nedorite de cei vii. Albastrul e plin de roade neculese. Plin.

Ridic din iarbă câteva mere. Le șterg cu tricoul meu negru. Îngerul le ia și le pune în sân, sub cămașa albă. Mai găsesc câteva lângă gard. Îngerul le ia și pe acestea.

Ieșim în drum.

-Unde mergem?, frate om, întreabă îngerul.

-Pe coasta Pădurii Prisos. Vreau să văd luminile satului meu, să aud chemările animalelor sălbatice și să îmi amintesc cum era când mergeam acolo cu toți cei din familia mea.

-Mergem, frate om. Mergem.

Traversăm  șoseaua și intrăm pe uliță. Îngerul fluieră ascuțit și câinii lăsați dezlegați din curțile consătenilor nu cutează să ne latre. Durează puțin până ajungem în prundul Suhăi.

-Nu este punte, frate om. Va trebui să te treci prin apă.

-Știu, frate înger.

Apa e rece și nu foarte adâncă. Aud cum țipă câteva păsări de noapte, undeva înspre miazăzi . Trec apa și începem să urcăm pe drumul străvechi care unește Mălinii de Țarna Păiseni și Pădurea Prisos. Nu mă opresc pentru popas. Îngerul de pază a dispărut, dar nu îmi e frică nici de singurătate și nici de noapte. Ajung lângă Pădurea Prisos. Sunt transpirat și obosit. Îmi scot tricoul și îl așez pe iarbă. De aici, de sus, privesc emoționat luminile satului. Nu doar luminile satului meu, Mălini, se văd ci și a satelor vecine: Pâraie, Suha, Poiana Mărului și Văleni. Peste picioarele mele trec doi șerpi. Nu simt frică și nici scârbă. Șerpii se opresc pentru o clipă. Unul dintre ei pare mai agresiv, dar după câteva minute de gândire, cei doi șerpi aleg să plece. Mă ridic în picioare și privesc în jur. Acum câteva decenii veneam aici împreună cu mama, tata și sora mea. Prima dată, eram bebeluș, când ai mei m-au adus aici. Ne-am fotografiat, am mâncat și am fost veseli. Atât timp cât tata a fost sănătos ne-am întors adeseori aici, dar după ce tata a murit am venit tot mai rar și mereu singur.

Îngerul de pază s-a întors. Nu e singur, lângă el sunt alți îngeri.

-Ești bucuros?, frate om.

-Sunt bucuros, frate înger.

Îngerul de pază ridică înspre cer mâna dreaptă. La fel și ceilalți îngeri de pază. Aud cum mă striga tata, bunica Leonora, tanti Maria, Marko și Sasha. Aud și cum mă strigă pe limba lor Hadesa, Pif, Zepto, Tina și Nero. Pe iarbă e plin de mere crude de toate soiurile și de toate mărimile.

-Ești bucuros? frate om.

-Sunt bucuros, frate înger.

Chemarea oamenilor și animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum știu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.

-Sunt bucuros, frate înger. Îți jur că sunt bucuros.

Închid ochii și simt arsura pleoapelor.

Eduard Dorneanu
Mălini 29 august 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului