MĂLINI-VOLUMUL 1- CAPITOLUL 40

Vântul ridică înspre albastru praf gri, semințe coapte de lobodă și cuvinte însângerate.Fiecare frunză rostește o rugăciune. Vântul le adună pe toate și le risipește între pământ și cer. Rugăciunile frunzelor nucului Sybil sunt vesele, seamănă cu o chemare la joacă pe imașul încă verde al satului. Rugăciunile frunzelor lui Oblyo, mărul pădureț, sună ca niște întrebări care nu așteaptă răspuns, dar sunt tot vesele, copilărești.

-Doamne!, câte rugăciuni rătăcesc între cer și pământ. Rugăciunile fraților pomi, rugăciunile apelor, rugăciunile orfanilor. Sunt multe,  foarte multe.

Rugăciunile apelor sunt la fel de sfinte ca sărutul dat pe fruntea celor care se pregătesc să plece la dreapta Tatălui. Nu există baraje care să le oprească. Nici oameni care să le păteze cu iluzii și păcate.

Stau pe pat, în bucătăria de vară. Înmoi miez de pâine în castronul cu borș de fasole, apoi îi dau Pufoasei să mănânce. Mica pisică nu apucă nici măcar să miroase mâncarea. Gilda, o puicuță galbenă i-a furat miezul de pâine și a fugit.

-De unde a apărut Gilda? Am închis puii la un loc cu găinile. Asta a sărit peste gard. Lasă, Pufoaso că îți dau iar miez de pâine.

Îi dau și coaja de pe doi cremwursti prăjiți. Pufoasa se bucură și mănâncă tot din castronașul roz.

-Domnu’ Eduard, ce faceți?

E un consătean în vârstă care locuiește în apropiere.

-Bine, hrăneam pisica.

-Am o rugăminte. Încărcați-mi și mie cartela la telefon că nu știu cum. Am cumpărat o cartelă electronică de cinci euro.

-Sigur că da. Cum vreți ? Doar cu credit sau cu minute?

-Dumneavoastră cum aveți pe telefon?

-Eu am cu minute. E mult mai avantajos.

-Și câte minute îmi dă?

-Nelimitat în rețea și peste o sută în afara rețelei.

-Nelimitat e puțin. Mie nu îmi ajunge. Dacă era mai mult înțelegeam, dar nelimitat nu e avantajos.

-Adică vreți mai mult decât nelimitat?

-Da, dom’ Eduard. Puneți să fie cu credit. Nelimitat e puțin. Mari hoți mai sunt și ăștia cu cartelele.

Nu încerc să îi explic ce înseamnă nelimitat.Consătenilor mei nu le place să fie contraziși.

-Aveți dreptate. Nelimitat este foarte puțin. Cine își dorește credit nelimitat ori viață nelimitată?

-Așa, așa spun și eu.

Omul pleacă. Pufoasa mă privește mirată.

-Tu vrei haleală nelimitată sau nu?

Pisica iese afară și bea apă dintr-o cratiță verde. Nu o interesează ce cred despre infinit, nesfârșire sau minutele de pe rețeaua de telefonie mobilă.

-Bine, Pufoaso. Mă lași să vorbesc singur. Las’ că iar o să îți fie foame! O să îți urez: răbdare nelimitată !

Parcă ai fi om. Nu ai chef să asculți pe ceilalți. Las’ că vezi tu !

Sunt curios cum ar trebui să fie scris un mesaj promoțional pentru a fi înțeles de tot românul. Cred că așa ceva este practic imposibil. Înainte de ’ 89 am avut telefon fix. Era un chin să vorbești la el. Prima dată trebuia să iei legătura cu telefonista din centrala locală. Aceasta făcea legătura cu altă centrală și abia apoi se realiza o legătură telefonică vai de mama ei. Într-o zi a anului 1990  m-am trezit că sunt vizitat de Ugerică. M-a salutat, apoi m-a întrebat direct:

-Ai telefon?

-Am. E în camera mea. Doriți să dați un telefon, undeva?

-Nu, dar dacă îmi dai voie aș vrea să îl văd.

-Să vedeți telefonul meu?

-Neapărat.

M-am uitat lung la Ugerică și i-am permis să se uite la telefon. Omul s-a așezat pe pat, lângă birou și a început să studieze telefonul. După câteva minute a început să îl demonteze. Nu i-am spus nimic, l-am lăsat să își ducă munca până la capăt. La un moment dat a scos o piesă minusculă și mi-a arătat-o:

-Ahaa!, știam eu. Ai avut un microfon plantat în telefon.

-Drăcovenia aia e un microfon?

-Nu e chiar microfon. E ceva care redirecționa convorbirea ta. Apoi securiștii o înregistrau. Am mai găsit azi cinci din astea. Mi-l dai mie?

-Ia-l, domnule. Da’ telefonul mai funcționeaă fără aia?

-Normal,  piesa asta este pentru înregistrare, nu pentru altceva. Imediat verificăm.

Ugerică a montat la loc toate piesele telefonului. Da, telefonul fix era în stare de funcționare.

-Păi da ce am putut păți eu, se lamentă Ugerică. Pfuai, era să fac pușcărie. În 1987 am cumpărat un vițel dintr-un sat din apropierea Humorului. L-am tăiat acolo, așa că nimeni nu a știut. Trebuia să duc carnea la un doctor , la Iași. M-a pus dracu’ și am vorbit cu unul dintre frații mei la telefon . I-am spus că a doua zi mă duc la Iași să duc carnea. A doua zi, la ora patru dimineața mi-au bătut la geam doi milițieni de la Miliția Suceava, un ofițer și un subofițer.

-Tovarășe scoate carnea de vițel și actele din care să reiese că le-ai cumpărat de la o unitate de stat, a spus ofițerul.

M-am îngălbenit de spaimă. Nu știam ce să fac. Milițienii au început să caute peste tot. După ce s-au urcat în podul grajdului, au răscolit cămara și au coborât în beci au început să mă amenințe. Nu am vrut să spun unde era carnea.

-Da’ unde era?, am întrebat eu curios.

-În portbagaj la fratele meu. O luase după ce am vorbit cu el la telefon. Eu nu aveam mașină. Doar nu era să merg cu autobuzul sau cu trenul la Iași. Bun, milițienii au început să urle.

-Băi tovarășe, avem dovezi că ai carne fără acte, băi. Hai scoate-o că dacă nu te ducem la Suceava și te belim de viu.

M-au dus la Suceava, dar aveam relații și am scăpat. Telefoanele ne erau ascultate zi și noapte. Măi Eduard, nu mi-am dat seamă că aia aflaseră de la telefon. Am crezut că mă pârâseră ăia de la care cumpărasem vițelul. Într-o altă zi am vorbit cu un amic din Fălticeni și i-am zis să ne întâlnim la el ca să jucăm pocker pe bani. Nu eram mulți : un inginer electronist, un poștaș, eu și amicul ăsta care era pe vremea aia medic veterinar. Ajung eu în Fălticeni și la numai o juma’ de oră de joc bate cineva la ușă. Veterinarul se duce și deschide. Cine crezi că era? Au intrat patru milițieni. Cu ăștia a fost simplu.: au confiscat toți banii, vreo douăzeci de mii și nu ne-au făcut proces verbal. Ni s-a spus să ținem clanța închisă că altfel ne face dosar. Probabil că au luat banii pentru ei și au raportat că la fața locului nu au găsit decât pe proprietar. După ce au plecat milițienii, l-am bătut pe veterinar. Crezusem toți că a fost sifonul miliției.

-Ați avut ceva, întâmplări, i-am răspuns eu vesel. Bine că nu ați pățit ceva rău.

-Dumnezeu m-a păzit. Că eu sunt credincios.

-Îmi închipui, i-am răspuns vesel.

-Bun, hai că plec. Mai am telefoane de verificat.

Nu știu la ce i-o fi folosit lui Ugerică acele piese folosite la interceptarea sau redirecționarea convorbirilor telefonice. Oricum, am desființat telefonul fix pentru că era prea scump abonamentul, iar între timp apăruseră telefoanele mobile.

Mă duc la poartă și iau un ziar cu reclame la produse casnice. Consăteanul meu care tocmai și-a încărcat cartela sfătuia pe o bătrână:

-Să nu cumva să iei cu minute nelimitate. Te păcălești.

-Doamni ferești!, ghini cî mi-ai spus. Nici cenepeu’ nu-l dau dacî îl ceri.

-Cine să îl ceară?

-Aiștia cari strâng sămnături pentru președinti. Aiștia cu sămnături nelimitati.

-Eu spuneam de minute nelimitate.

-Minuti, sămnături, nu conteazî. Eu cenepeu’ nu-l dau.

Ascult un timp pe cei doi, apoi mă întorc în bucătăria de vară. Pufoasa mă privește plină de speranță.

-Ți-am spus că trebuie să ai răbdare nelimitată.

-Miau!, spune Pufoasa.

-Ce ai spus?

-Miau.

-Da, ăsta este un argument solid. Tocmai ai câștigat un ou fiert. Hai, Pufoșenie să mai mâncăm ceva. Poftă bună și nelimitată !

Îmi fac și o ciocolată caldă. Afară, vântul ridică înspre albastru semințe coapte, cuvinte mutilate și frunze de măr. Sorb din ciocolata caldă și închid ochii. Rugăciunile fraților pomi îmi curăță rănile sufletului. Una câte una.

Eduard Dorneanu
Mălini 26 august 2014
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului