Frunzele aşteaptă vântul pentru marele salt. Pământul cheamă ruginiul la odihnă şi vis. Merii, gutuii, prunii şi cireşii se dezbracă încet pentru a acoperi oasele din piatră sălbatică ale Gheei. Şoapte venite din albastru mângâie micile vietăţi. Furnicile se ascund în labirint, aricii se pregătesc pentru hibernare iar pisicile renunţă la plimbările nocturne. Drujbele taie necontenit trupurile copacilor căzuţi. Toamna strigă dealurilor numele celor care au plecat în călătorii din care întoarcerile sunt imposibile. Singurătatea adună fructele uitării.
Sparg lemne. Toporul se opreşte des în nodurile cioatelor. Ar trebui să folosesc pene din fier sau un mai din lemn cu capete rotunde dar nu am aşa ceva în gospodăria mea. Andreea, vecina în vârstă de cinci ani se aşează pe aleea de ciment şi se confesează:
-Gonzo a mâncat din greşeală o găină şi tata l-a legat!
Gonzo este un căţel de talie mică şi aparţine familiei Andreei. Adevăratul lui nume este Bobiţă dar eu îi spun Gonzo iar Andreea a adoptat noul nume deoarece i s-a părut a fi unul special. Obişnuiam să mă joc cu el. Acum Gonzo simte robia lanţului. Andreea este tristă.
Sparg în continuare lemne. Andreea mă ajută şi aşază cum poate şi ea lemnele tăiate în tărăboanţă. Ridic toporul de sute de ori. Lemnul se împotriveşte în fel şi chip. Bradul se despică mai uşor dar fagul, mai ales carpenul sunt lemne de esenţă tare, ele se opun.
-Am visat urât aseară, spune Andreea. Mi-a fost frică.
-Nu are de ce să îţi fie frică, o consolez zâmbind. Visele nu sunt adevărate. Adică nu toate.
-Da’ al meu cum a fost?
-Ce ai visat?
-Am visat o noapte mare.
Toporul se înfige într-o cioată. Mă chinui o jumătate de oră dar reuşesc să scot oţelul toporului din lemn.
-Nu este un vis adevărat, încerc eu să fiu convingător.
-Nu e?
-Precis, nu este.
Arunc toporul şi mă aşez pe trunchiul unui brad uscat. Pe deasupra casei mele trec nori şi păsări grăbite. Frunzele pomilor aşteaptă marele salt. Octombrie adună ultimele semne de verde. Îngeri mov închid pleoapele muribunzilor. Dumnezeu împarte tristeţea în doze mici celor născuţi marţea. Visele nu sunt adevărate. Nu toate. . .
Sparg lemne. Toporul se opreşte des în nodurile cioatelor. Ar trebui să folosesc pene din fier sau un mai din lemn cu capete rotunde dar nu am aşa ceva în gospodăria mea. Andreea, vecina în vârstă de cinci ani se aşează pe aleea de ciment şi se confesează:
-Gonzo a mâncat din greşeală o găină şi tata l-a legat!
Gonzo este un căţel de talie mică şi aparţine familiei Andreei. Adevăratul lui nume este Bobiţă dar eu îi spun Gonzo iar Andreea a adoptat noul nume deoarece i s-a părut a fi unul special. Obişnuiam să mă joc cu el. Acum Gonzo simte robia lanţului. Andreea este tristă.
Sparg în continuare lemne. Andreea mă ajută şi aşază cum poate şi ea lemnele tăiate în tărăboanţă. Ridic toporul de sute de ori. Lemnul se împotriveşte în fel şi chip. Bradul se despică mai uşor dar fagul, mai ales carpenul sunt lemne de esenţă tare, ele se opun.
-Am visat urât aseară, spune Andreea. Mi-a fost frică.
-Nu are de ce să îţi fie frică, o consolez zâmbind. Visele nu sunt adevărate. Adică nu toate.
-Da’ al meu cum a fost?
-Ce ai visat?
-Am visat o noapte mare.
Toporul se înfige într-o cioată. Mă chinui o jumătate de oră dar reuşesc să scot oţelul toporului din lemn.
-Nu este un vis adevărat, încerc eu să fiu convingător.
-Nu e?
-Precis, nu este.
Arunc toporul şi mă aşez pe trunchiul unui brad uscat. Pe deasupra casei mele trec nori şi păsări grăbite. Frunzele pomilor aşteaptă marele salt. Octombrie adună ultimele semne de verde. Îngeri mov închid pleoapele muribunzilor. Dumnezeu împarte tristeţea în doze mici celor născuţi marţea. Visele nu sunt adevărate. Nu toate. . .
Eduard Dorneanu
Mălini, 15 octombrie, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu