Stăm rezemaţi de gardul şcolii:eu şi Peli. Clădirea nouă construită din fonduri europene rânjeşte la noi. Cineva a avut ideea să ridice această megaconstrucţie în curtea şcolii. Noua clădire a înghiţit terenul de sport, atelierele şcolare, iarba din spatele porţilor de handbal. . .
-Mă' Peli nu mă lasă inima să intru în drăcovenia asta de sală.
-Api dacî nu vrei nu intrăm. Ni urcăm în maşînî şî merjim la Făltişeni or la Suciava or la Wimbledon. Lua-i-ar dracu pi aiştia cu sala lor. Nu puteu sî o ridici în altă parti!
Peli e şi el supărat. Terenul de sport e locul unde generaţii de puştani ai Măliniului şi-au rupt în genunchi panatalonii de duminică .Aici am învăţat ce înseamnă tenis de câmp, handbal, baschet şi am jucat cele mai eroice meciuri de fotbal cum nu se vor mai disputa altele niciodată pe planeta asta. La poarta din dreapta înscriam primele goluri cu capul. Am sărbătorit cu biscuiţi vărsaţi şi suc galben cumpărat de la sifonăria din sat.
-Bre Peli să ştii că eu nu o să pot intra niciodată în sala asta. Plus că mi se pare tare aiurea că trebuie să plătim taxă.
-Apă nu di bani i vorba cî nu-i scump.
-Ştiu bre. Ştiu.
La mijlocul terenului de sport era trasat terenul pentru tenis de câmp. În fiecare an îl tuşam iar în spatele tuşei dinspre livezi scrisesem cu litere mari FORESTA FĂLTICENI. Echipa din Fălticeni era mândria noastră. După dizolvarea Forestei ,Mălinii a înscris în divizia judeţeană propria echipă de fotbal care se numeşte . . .Foresta Mălini. Nu ştiu dacă acest nume a fost dat de dorul sau în onoarea Forestei Fălticeni ( mi-ar place să cred că da). dar acum există o Foresta Mălini. Terenul de sport nu mai e. Îmi amintesc cât i-am muncit pe copiii surorii mele ca să înveţe tenis de câmp şi ce mare satisfacţie am avut când aceştia reuşeau să servească aşi sau să returneze mingi grele cu revere ucigătoare. Din păcate peste toate acestea cineva a ridicat o clădire ultramodernă.
-Ziua bună, ne urează oamenii care vin de pe uliţa ce duce la biserica satului.
-Ziua bună, răspund încruntat.
Oamenii vin de la spovedit. Bătrânii sunt primii care se întorc acasă. Liniştea satului este acum una sfântă.
-Mai ţii minte ce meciuri jucam cu cei din Pâraie? Ce bătaie mai luam. . .
Ce e drept e drept: cei din satul Pâraie au câştigat de multe ori meciurile de fotbal jucate pe terenul şcolii. Frumuseţea era că aici pe terenul de ciment al copilăriei nu era nevoie de cineva care să ne supravegheze. Meciurile durau pănă se întuneca sau până auzeam vocea mamei care mă striga din livadă. Plecam spre casă sărind gardul. A treia livada era a mea.
-Merjem, mă întreabă Peli supărat?
Mă mai uit odată la clădirea sofisticată. Undeva în întunericul ei e fostul teren al şcolii. Aici am dat de băut când am împlinit 18 ani. Aici am jucat tenis de câmp cu rachete de lemn şi mingi uzate, fără păr. Aici am auzit cele mai haioase bancuri şi am învăţat cele mai teribile înjurături. Din păcate locul acela la care am ţinut atât nu mai există. Nu pot călca în sala moderna de sport. Am mai încercat dar nu pot.
-Mergem. Aici nu pot intra.
-Api nici io nu pot, spune Peli. Parcî mă strănji la inimî.
-Şi pe mine tot aşa.
-No haida sî bem un suc ş-om vide ci-om faci.
Plecăm. Sunt trist şi cred că nu voi mai juca niciodată, nicăieri tenis de câmp. Arunc rachetele de tenis într-un colţ de cerdac şi dau drumul la radio. Din livada mea, monstruoasa construcţie din curtea şcolii se vede în toată splendoarea ei. Mă aşez pe o cioată de copac şi beau cu sete un suc ieftin acidulat. E cald şi sunt trist. Viaţa . .
-Mă' Peli nu mă lasă inima să intru în drăcovenia asta de sală.
-Api dacî nu vrei nu intrăm. Ni urcăm în maşînî şî merjim la Făltişeni or la Suciava or la Wimbledon. Lua-i-ar dracu pi aiştia cu sala lor. Nu puteu sî o ridici în altă parti!
Peli e şi el supărat. Terenul de sport e locul unde generaţii de puştani ai Măliniului şi-au rupt în genunchi panatalonii de duminică .Aici am învăţat ce înseamnă tenis de câmp, handbal, baschet şi am jucat cele mai eroice meciuri de fotbal cum nu se vor mai disputa altele niciodată pe planeta asta. La poarta din dreapta înscriam primele goluri cu capul. Am sărbătorit cu biscuiţi vărsaţi şi suc galben cumpărat de la sifonăria din sat.
-Bre Peli să ştii că eu nu o să pot intra niciodată în sala asta. Plus că mi se pare tare aiurea că trebuie să plătim taxă.
-Apă nu di bani i vorba cî nu-i scump.
-Ştiu bre. Ştiu.
La mijlocul terenului de sport era trasat terenul pentru tenis de câmp. În fiecare an îl tuşam iar în spatele tuşei dinspre livezi scrisesem cu litere mari FORESTA FĂLTICENI. Echipa din Fălticeni era mândria noastră. După dizolvarea Forestei ,Mălinii a înscris în divizia judeţeană propria echipă de fotbal care se numeşte . . .Foresta Mălini. Nu ştiu dacă acest nume a fost dat de dorul sau în onoarea Forestei Fălticeni ( mi-ar place să cred că da). dar acum există o Foresta Mălini. Terenul de sport nu mai e. Îmi amintesc cât i-am muncit pe copiii surorii mele ca să înveţe tenis de câmp şi ce mare satisfacţie am avut când aceştia reuşeau să servească aşi sau să returneze mingi grele cu revere ucigătoare. Din păcate peste toate acestea cineva a ridicat o clădire ultramodernă.
-Ziua bună, ne urează oamenii care vin de pe uliţa ce duce la biserica satului.
-Ziua bună, răspund încruntat.
Oamenii vin de la spovedit. Bătrânii sunt primii care se întorc acasă. Liniştea satului este acum una sfântă.
-Mai ţii minte ce meciuri jucam cu cei din Pâraie? Ce bătaie mai luam. . .
Ce e drept e drept: cei din satul Pâraie au câştigat de multe ori meciurile de fotbal jucate pe terenul şcolii. Frumuseţea era că aici pe terenul de ciment al copilăriei nu era nevoie de cineva care să ne supravegheze. Meciurile durau pănă se întuneca sau până auzeam vocea mamei care mă striga din livadă. Plecam spre casă sărind gardul. A treia livada era a mea.
-Merjem, mă întreabă Peli supărat?
Mă mai uit odată la clădirea sofisticată. Undeva în întunericul ei e fostul teren al şcolii. Aici am dat de băut când am împlinit 18 ani. Aici am jucat tenis de câmp cu rachete de lemn şi mingi uzate, fără păr. Aici am auzit cele mai haioase bancuri şi am învăţat cele mai teribile înjurături. Din păcate locul acela la care am ţinut atât nu mai există. Nu pot călca în sala moderna de sport. Am mai încercat dar nu pot.
-Mergem. Aici nu pot intra.
-Api nici io nu pot, spune Peli. Parcî mă strănji la inimî.
-Şi pe mine tot aşa.
-No haida sî bem un suc ş-om vide ci-om faci.
Plecăm. Sunt trist şi cred că nu voi mai juca niciodată, nicăieri tenis de câmp. Arunc rachetele de tenis într-un colţ de cerdac şi dau drumul la radio. Din livada mea, monstruoasa construcţie din curtea şcolii se vede în toată splendoarea ei. Mă aşez pe o cioată de copac şi beau cu sete un suc ieftin acidulat. E cald şi sunt trist. Viaţa . .
Eduard Dorneanu
Mălini, 10 august, 2012
Mălini, 10 august, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu