Toamnă. . .Dumnezeu ascunde ploile departe de satul meu. Albastrul veghează paşii truditorilor, trapul cailor de povară şi roadele pomilor tineri. Razele soarelui îmbujorează merele ionatan. Vântul aleargă de la un ogor la altul binecuvântând frunzele căzute şi palmele muncite ale consătenilor mei.
Secer porumbul. Pentru fiecare plantă trebuie să mă aplec şi să o tai la câţiva centimetri de sol. Fiecare strujan (cocean) de porumb are povestea lui: unii sunt aplecaţi înspre dreapta de furtunile care au măturat ogoarele în luna iulie, alţii sunt piperniciţi de seceta verii iar unii, destui de puţini se înalţă la peste doi metri ca nişte ciclopi vegetali rămaşi pe ogoare după ce mitul din care făceau parte a fost uitat. În lanul de porumb se vede şi cărarea lăsată de copiii vecinilor care în perioada în care cireşul de pe hat avea roade îl vizitau foarte des. Zâmbesc. Leg snopi mari de strujeni. Pănuşele îmi zgârie braţele. Număr snopii: 160. Voi încerca să car câte patru o dată: doi sub fiecare braţ. Asta ar însemna patruzeci de drumuri dus-întors.
Aşez o beldie lungă între un vişin şi un prun aproape uscat. Snopii de porumb îi aşez de o parte şi de alta până când îi voi da cuiva care are animale şi îi poate folosi ca hrană. Ridic primii patru snopi. Fiecare muşchi al braţelor este folosit la maxim. Picioarele se mişcă într-un ritm alert. Orice oprire înseamnă renunţare. Nu pot lua pauză pentru că apoi mi-ar veni foarte greu să reiau munca. Fluvii de transpiraţie îmi desenează pe faţă imagini dureroase. Alţi patru snopi. Nu mai simt oboseala. Fiecare metru este o cucerire, orice semn roşu făcut pe pielea mea de frunzele uscate ale porumbului este o dovadă a încăpăţânării mele. Patru snopi, încă patru, încă. . .
E trecut de prânz. Am terminat de aşezat snopii de porumb. Ogorul a rămas gol şi trist. Dau foc vegetaţiei uscate rămase împrăştiată peste tot: vrejuri uscate de fasole, lobodă sau strujeni de porumb rupţi în bucăţi. Fumul urcă drept către albastru iar cei plecaţi în veşnicie simt mirosul toamnei ca pe un abur liturgic adus de rugăciunile curate ale urmaşilor. Din livadă văd cum pe coastele imaşului alţi truditori dau foc vegetaţiei. Mălinii miros a toamnă. Ploile stau departe de satul meu. Dumnezeu ne ajută ca să ne putem strânge în tihnă roadele. Ridic cu furca multe lobode uscate. Focul pârâie vesel. Mă dor palmele. Din braţul stâng îmi curg câteva picături de sânge chiar în foc. În spatele meu îngerii stau ghemuiţi privindu-mă cum duc ritualul până la capăt. . .
Miros a fum. Culeg din mărul pădureţ un fruct mic şi viermănos. Muşc din el cu poftă. Ce bine e acasă…
Eduard Dorneanu
Mălini, 6 octombrie, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu