Frigul toamnei îmi mângâie încet pleoapele. Deschid ferestrele şi răceala sfârşitului de octombrie îmi transformă pielea într-o armură nedorită. Ceaşca de ceai este inutilă. Vântul scutură ultimile roade ale mărului pădureţ, fructe pe care nimeni nu le doreşte. Ascult ,,Uaral” şi uit ca întotdeauna în ultimii ani să mulţumesc Domnului pentru bucuriile mici şi tristeţile fără sfârşit. Respir adânc cu braţele deschise. Dimineaţa se lipeşte de mine lacomă.
Renate claxonează de zor în faţa porţii. Am vrut să nu o însoţesc la înmormântarea Fridei dar nu am găsit nici o minciună credibilă . Urc alături de ea în maşină şi plecăm prin ceaţa dimineţii către o locaţie unde o moartă ne aşteaptă compasiunea. Renate este îmbrăcată în negru cu mult stil: pălărie cu boruri largi, o helancă fină, pardesiu elegant, fustă scurtă şi ciorapi închişi la culoare. Cred că pantofii ei costă mai mult decât toată aparatura mea electronică.
-A dat Domnul şi te-ai îmbrăcat în negru, şopteşte răguşit Renate. Mi-a fost frică să nu vii îmbrăcat în jeansi şi adidaşi. Ca să mă necăjeşti ai fi făcut şi asta.
-Ştii bine că nu, răspund oarecum uimit.
-Ştiu, glumeam.
Mă mângâie pe obraz. Poartă mănuşi transparente iar atingerea este rece, aproape repulsivă. La ieşire din Mălini trebuie să oprim deoarece un cârd de vaci traversează şoseaua într-o lene de sfărşit de anotimp. Renate nu are răbdare şi coboară. Strigă la cei doi copii care însoţesc animalele cerându-le să se grăbească. Puştanii o privesc cu maximă uimire de parcă s-ar fi întâlnit cu o extraterestră indolentă. Plecăm mai departe. Renate înjură semnele de circulaţie, căruţele oprite în dreptul crâşmelor, tirurile care trec de pe o bandă de circulaţie pe alta, frunzele care se lipesc pe parbriz. O simt tensionată. Nu îi vorbesc. Ascult cum vântul se izbeşte de maşină. Privesc cum aleargă pe lângă noi imaginile copacilor care veghează drumurile către nicăieri. Tristeţea ne şterge fruntea cu amintiri fugare. Renate înjură din nou. Mă priveşte trist. Îi zâmbesc.
Renate parchează maşina în curtea unei vecine a Fridei. Recunosc imediat pe stăpâna locului: este una dintre băbuţele cu care am discutat acum două zile şi despre care am aflat că a fost învăţătoare mai bine de treizeci de ani în acest sat. Îmi spune că numele ei este Saveta, şi că mă va însoţi la înmormântare . Renate va trebui să stea în apropierea sicriului deoarece îi este soră dar eu cum nu sunt nici rudă, nici prieten cu decedata va trebui să stau deoparte.
-Ne vedem la sfârşitul înmormântării, îmi spune Renate. Stai cu tanti Saveta. Te însoţeşte ea peste tot.
-Bine, răspund oarecum trist.
Renate pleacă. Intrarea ei în curtea moartei provoacă rumoare şi aprinde flăcări în privirile bărbaţilor. Femeile murmură deja dezaprobator pentru că Renate nu are batic aşa cum cere obiceiul locului.
-O să ne distrăm tare de tot, spune Saveta. Ioan o să facă mare circ la înmormântare. Poate se preface că leşină.
-Abia aştept, răspund eu. Şi la mine în sat tot aşa se comportă lumea. E ca un film cu actori fără talent.
-Ioan e actor bun. O să vezi că ne vom distra. Acuma o luna de zile o bătea pe moartă cu drugu’ da azi ai să vezi ce teatru o să joace !
Tanti Saveta mă cheamă în bucătărie unde mă serveşte cu ţuică gălbuie şi salată de vinete. Ţuica este dulce şi tare.
-Uh, da’ tare ţuică ai tanti Saveta ! Din ce ai făcut-o că din prune nu e. E prea aromată.
-Din zarzăre. Stai să-ţi aduc o sticlă să pui în maşină ca să o iei acasă la tine şi să guşti un pahar la masă.
-Mulţumesc frumos.
Tanti Saveta mă mângâie pe fată. Are ochii verzi şi privire blândă. Îmi aminteşte de bunica din partea mamei. Îi zâmbesc şi eu apoi îi sărut mâna.
-Hai că scot moarta din casă, strigă o altă vecină către noi.
Ne oprim în dreptul porţii Fridei. Sunt peste două sute de săteni adunaţi în haine de sărbătoare, majoritatea bătrâni şi copii. Numeroasele rude ale lui Ioan dau de pomană păhărele de ţuică, lumânări, şervete şi colaci mici. În jurul sicriului Ioan şi neamurile lui au făcut un zid viu . Ioan jeleşte cu voce subţire tragi-comică:
-Fridăăăăă! Scoală-te Fridăăăăă! Aici e casa taaaa! Fridăăăă!
Vocea sa subţire şi incredibil de falsă produce ecouri diferite: rudele sale plâng, sătenii privesc ca la teatru iar eu sunt gata să izbucnesc în râs.
-Am spus eu că ne distrăm, mă înghionteşte tanti Saveta. Trebuia să taie bilete ca la teatru. Acuşa leşină!
Renate stă la un metru în spatele sicriului. Nu poate ajunge lângă sora sa din cauza numeroaselor rude ale lui Ioan care încearcă să o izoleze. Observ din nou faţa moartei: aceleaşi buze mov, aceleaşi cercăne albastre. .Frida a rămas la fel. Ceremonia este condusă de trei preoţi. Ioan a vrut să demonstreze comunităţii cât de credincios este şi a chemat pe lângă preotul din parohia sa şi alţi doi preoţi din satele vecine. Unul dintre dascăli se opreşte lângă noi şi răspunde la telefonul mobil. Îi aud discuţia fără să vreau:
-Proasta naibii! Ţi-am zis să cumperi pamperşi. Nu vreau să aud nici o scuză. Ţi-am spus.
Închide telefonul şi îşi pune pe faţă masca pioşeniei absolute. Se aşază în rând cu cei doi dascăli care îi însoţesc pe cei trei preoţi. Crucea de lemn pe care este scris numele moartei este purtată de un bătrân dolofan. Preotul satului îi face semn să iasă cu ea la şosea asta însemnând că în sfârşit, cortegiul funerar va porni. Sicriul este asezat într-o căruţă trasă de doi cai pe spinarea cărora s-au aşezat covoare de perete înflorate. Se dau de pomană în pragul uşii: perni, plapumi, pături. Ioan ţipă iar la fel de fals. Cortegiul se pune în miscare. Primul din acest şir de oameni care o conduc pe Frida la groapă este bătrânul care îi poartă crucea. De cruce atârnă un şervet albastru şi un colac uriaş de două kilograme. Urmează purtătorii prapurilor, a sfeşnicelor, năsăliei şi al pomului împodobit cu dulciuri si beteală. Colacii dansează în vârful prapurilor în funcţie de ritmul deplasării. Convoiul face douăzecişipatru de opriri unde se citeşte din Evanghelie iar o rudă a moartei împarte ,,punţile”, materiale din pânză care ajută sufletul moartei să treacă de locurile grele de dincolo. O altă rudă a moartei împarte copiilor monede, un alt obicei din vechime.
Drumul către biserică este foarte obositor. Lumea se plictiseşte iar cântările preoţilor devin tot mai apatice. După două ore chinuitoare prin praful satului ajungem în biserică unde rudele moartei împart batiste şi lumânări. Chelia lui Ioan sclipeşte deasupra mulţimii iar tanti Saveta îmi şopteşte din nou:
-O să leşine. Ai să vezi !
Rudele şi prietenii îşi iau rămas bun de la Frida. Preotul satului spune în câteva cuvinte o predică despre decedată în care o laudă pentru omenia de care a dat dovadă şi pentru participarea la slujbele bisericii. Mă aştept să spună ceva de faptul că a murit nespovedită şi neîmpărtăşită dar mă înşel. Părintele este un om corect şi nu aduce la cunoştinţa obştii aceste amănunte. Sicriul este scos din biserică iar în faţa gropii preotul toarnă vin peste pânza care o acoperă pe Frida . Dascălii cântă ,,Veşnica pomenire” iar Ioan strigă că vrea să sară în groapă alături de soţia lui. Rudele trag de el dar Ioan ţipă la fel de subţire şi la fel de fals că va sări. Oamenii îl privesc fără a da o prea mare importanţă lamentărilor sale. Sicriul este coborât şi oamenii încep să arunce monede şi bulgări de pământ. Din toate colţurile cimitirului se aude ,,Dumnezeu să o ierte ! . Clopotul bate neîncetat. Aud vocea Renatei care îşi strigă sora:
-Fridaaaa!
Lumea se dă la o parte şi lasă pe Renate să se apropie de groapă. Renate plânge şi parcă o lume întreagă înoată în lacrimile ei. Bulgării de pământ cad necontenit. Mă apropii de Renate iar ea se aruncă în bratele mele. Lumea se retrage în amintiri relative. Rămânem noi doi şi tanti Saveta care spală faţa Renatei cu apă minerală.
La casa de pomenire vreo trei sute de sateni sunt serviţi cu mâncare şi băutură. Asta este pomana care se face după înmormântare şi la care ia parte foarte multă lume. Renate a plătit firma de catering dar a adus şi bautura pentru masa de pomenire. Ioan nu a făcut altceva decât să otravească atmosfera cu ţipete şi expresii patetice.
-Eu nu stau la pomenire, spune tanti Saveta. Mare păcat că nu a leşinat cheliosul. Vă aştept pe la mine după ce e gata pomenirea.
Îi mulţumim. Mai stăm căteva ore printre mese încărcate şi oameni care beau întru pomenirea unei femei despre care nu ştiu mai nimic. Preoţii mănâncă deoparte într-o sală specială. Acolo se duc mâncăruri selecte şi băuturi fine. Plecăm fără a mai vorbi cu soţul Fridei. Ne luăm rămas bun de la tanti Saveta. Îi promitem că vom mai trece pe la ea. Ne aduce sticle de ţuică, mere galbene şi seminţe coapte de bostan. O lăsăm cu ochii în lacrimi într-un sat în care fiecare bătaie de clopot poate însemna îngroparea unui suflet. Renate conduce atent. Buza de jos îi tremură nervos. Oprim la intrare în Suceava. Intrăm într-o pădurice de brad iar Renate se aşază în genunchi şi plânge. O las un timp să se răcorească apoi o ridic prefăcându-mă că nu i-am auzit disperarea. Păşim încet către o nouă lume. Mâinile noastre se caută. Izvorul durerii a secat.
Eduard Dorneanu
Mălini, 28 octombrie, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu