dorneanueduard.blogspot.ro Web analytics

luni, 3 iunie 2013

7,63 (Vechea nelinişte)

 Toamna udă cu rouă rece vechea nelinişte. Copacii rostesc rugăciuni păgâne, melodioase. Păsările iau calea răsăritului lăsând în urmă ruginiu şi aburi aromaţi. Cocoşii fragmentează tăcerea dimineţii. Dau cu piciorul oboselii care îmi sărută genunchii. Sub pământ femeile moarte în haine de împrumut tresar sub un imbold de aer neînsemnat. Demonii cântă în curţile celor bolnavi de grandomanie. Toamna dansează frenetic cu norii sălbatici. Le recunosc dansul. . .
 Sub nucul Sybil golesc sacii de cartofi culeşi de pe câmp. Nucului i-am dat acest nume în glumă. Între timp copacul a crescut iar numele a devenit un reper cât se poate de serios. Acum mă bucur:copacii care poartă un nume deschid porţile veşniciei. Îl mângâi pe coaja verzuie. Undeva în irealul albastrului un înger îşi deschide palmele. Ştiu asta. . .
 Nu am mulţi saci de cartofi dar ei trebuie neapărat sortaţi după mărime:cartofi de consum, cartofi de sămânţă, cartofi mici folosiţi pentru hrana păsărilor. Răstorn primul sac şi praful mă cuprinde ca o haină de penitenţă. Tuşesc şi încep să aleg cartofii. Fiecare cartof îmi simte căldura palmelor. Sunt nevoit să fiu mai atent ca în alţi ani pentru că unii cartofi sunt deja moi din cauza secetei. Să mai răstorn un sac. Pff, praf, mult praf.
 La câţiva paşi de mine o cârtiţă ridică un muşuroi de pământ. Motanul Nero aşteaptă cu simţurile încordate gata să intervină pentru a captura ,,inamicul'' venit din subteran. Cărtiţele sunt foarte inteligente iar şansa motanului pare a fi una foarte mică. Mă aşez pe scaun şi aştept deznodământul acestui eveniment deosebit din livada mea. Nero se ridică în două lăbuţe apoi dă la o parte pământul proaspăt de pe muşuroi. Se iveşte o gaură în pământ. Motanul scoate cârtiţa şi o aruncă în aer. 
-Bravo, Nero!, strig eu fericit de reuşita motănaşului.
 Răstorn alt sac de cartofi. Încep să miros a pământ proaspăt răscolit. Nu îmi displace asta: mirosul de pământ este unul sfânt şi face legătura dintre uman şi veşnicie. Pe o creangă a copacului Sybil un melc a scos corniţe de sub cochilie. Tata spunea că în livadă vin adeseori sufletele celor care au trăit în locul respectiv. Asta înseamna că bunicii mei se plimbă uneori de mână prin iarba de umbră, mângâie gutuii şi se bucură de roşeaţă merelor ionatan. Poate asta înseamnă că şi tata atinge frunzele vişinilor şi îsi odihneşte veşnicia sub ramurile mărului pădureţ. Livada este locul în care nu există singurătate. Gesturile celor care au trudit cândva aici se regăsesc în fiecare mişcare a celor vii. Pământul păstrează amprenta energetică a tuturor Dornenilor care au muncit şi au iubit pământul. Da. . .
 După sortare duc cartofii mari într-un loc acoperit. Cartofii de sămânţă şi cei mici i-am adunat în saci. Nu am roabă de fier aşa că folosesc o tărăboanţă din lemn aşa cum se mai văd în ziua de astăzi doar prin muzee. M-am obişnuit cu ea deşi este foarte greu de ridicat chiar şi goală. O încarc cu doi saci: cam o suta de kilograme cartofii. Este greu de transportat povara pentru că roata tărăboanţei se încurcă în pietre şi smocuri de iarbă. Nero aleargă înaintea mea fericit. Zâmbesc şi eu.
 Dinspre bucătăria de vară vine miros de mămăliguţă caldă. . .
Eduard Dorneanu
Mălini,13 septembrie, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu