puiul de vulpe creştea sub privirile răutăcioase ale oamenilor bolnavi de singurătate
pentru el cuşca era un palat iar paznicul său un stăpân
care împarte viaţa şi moartea cu bici din piele de antilopă.
cu fiecare zi înţelegea tot mai puţin din cuvintele aruncate în blidul cu mâncare
o iarnă contagioasă îi striga numele dincolo de felinarul
lăsat să ardă zi şi noapte.
m-a întrebat cu un gest aproape uman dacă am văzut firul
ce leagă irealul de real.
voia să ştie cum e să fii peste tot şi nicăieri
animal,om
cuvânt
amăgire.
ca să îi răspund ar fi trebuit să trec peste linia sfântă
trasată la începutul lumii pe nisipul amăgirii
de profeţi pe jumătate nebuni.
nimeni nu ar fi înteles că sângele vinovăţiei nu poate fi şters
cu zăpezile abandonate de vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu