IRENE

ne-am reîntâlnit întâmplător la funeraliile unui om de care nu auzise nimeni.

purtai mănuşi fără degete. 

Hai nu mai râde aşa de mine,

multă lume are mănuşi ca ale mele. 

îmi placea să o necăjesc întrebând-o tot felul de aiureli,

eram curios cum işi poate încălzi mâinile pe pielea mea

dacă poartă mănuşi fără degete. 

ei lasă., o să afli cumva,

cuvintele tale sunt ca o menghină 

mereu mă prinzi în ele apoi mă abandonezi. 

aşa fac eu, aşa fac eu!

ce sens are să ne amintim cum săream de la un solfegiu la altul?

suntem la înmormântarea unui om necunoscut,

să ne purtăm cum se cuvine. 

păi da, aşa ar trebui.

să plâng la comandă cu gândul la tine.

lumea o să mă mângăie cu complimente provinciale

iar tu vei pleca pe furiş pentru încă zece ani

spunând că ţi-ai uitat îngerii în castele

de nisip.

fir-ar să fie, Irene!

tu poţi ghici viitorul. 

o să mă feresc de privirile tale.

bine, Eduard.

acum hai să ne rugăm la catafalcul omului necunoscut.

asta va aduce de partea noastră norocul, ploile

si cine ştie?

poate că nu ne vom mai feri unul de celălalt, 

vom minţi

şi atât.

recunosc,

nu îmi plac întâlnirile pe furiş.

prefer să văd necunoscuţi gata să plece pe ultimul drum.