Aştept o chemare mai puternică decât cea a morţii. Nu ştiu dacă merit să fiu ocrotit de durere. Chiar nu ştiu. Arma e mai caldă ca o rugăciune de seară. Gloanţele mă caută în labirint. Nu văd dincolo de firul ierbii. E o zi de marţi. . .
Porţile micului fort sar în aer. Intrăm în fugă fără să mai aşteptăm ordinele unui ofiţer. Morţii stau grămadă după parapete, rar se poate vedea câte un rănit agitându-se în zadar. Mirosul specific de sânge şi carne arsă al bătăliilor îmi provoacă o stare ciudată. Mă aşez pe o treaptă de piatră şi mă las pe spate îmbrăţişănd cu privirea, cerul. În jurul meu camarazii ucid ultimii băştinaşi rămaşi în viaţă. Oamenii locului nu pot riposta, nu au arme, nu sunt pregătiţi să lupte cu profesionişti care au în spate ani de antrenamente şi sute de lupte cu diferiţi inamici pe toate meridianele lumii. Trec pe lângă mine bocancii negri ai camarazilor. Îi număr în gând. Nu vreau să mă ridic. Astazi stau întins pe o treaptă de piatră lângă cei morţi şi aştept, aştept. . .
Sasha cade peste mine împreună cu un băştinas gras. De obicei băştinaşii sunt scunzi, musculoşi, nicidecum obezi. Sângele băştinaşului îmi pătează mantia în dreptul inimii. Sasha îl loveşte neîncetat cu patul armei până ce din capul omului nu mai rămâne decât o pastă însângerată.
-Eşti rănit?, întreabă Sasha mestecând ceva într-un ritm tipic lui.
-Nu am nimic. Stau aici un pic.
-De ce stai întins acolo jos ? Hai dă-mi mâna ca să te ajut să te ridici.
-Scriu poezie. Mai rămân un timp aici pe lespedea de piatră, printre morţi.
-Dar nu ai hârtie. Nu ai stilou. Cum naiba scrii?
-Scriu pe albastrul cerului ca să poată citi îngerii, Dumnezeu şi camarazii căzuţi la datorie.
Sasha se lasă şi el pe spate . Acum suntem trei oameni ieşiţi din luptă privind cerul cu ochii larg deschişi: eu, băştinaşul mort şi Sasha care are ochii umezi de lacrimi. Zgomotele luptei se sting unul câte unul. Moartea îşi săruta pe gură noii săi copii şi pleacă mai departe.
Doi brancardieri aleargă către noi :
-Sunteţi în viaţă?Rusule, mai trăieşti?
-Da, trăim cu toţii,răspunde Sasha. Scriem poezie.
-Unde scrii poezie?, se mira cei doi brancardieri zâmbind complice unul altuia.
-Pe cerul albastru ca să poată citi îngerii, Dumnezeu şi camarazii morţi la datorie. Eu sunt o cratimă, băştinaşul ăsta gras e o virgulă iar voi sunteţi două gerunzii. Eduard e poetul.
Din spatele brancardierilor apare şi căpitanul. Se pare că a auzit cuvintele lui Sasha. Cu o mişcare tinerească se aşază şi el pe spate, lângă noi . Cerul se cutremură de atâta poezie. Arma e mai caldă ca o rugăciune de seară. Nu văd dincolo de firul ierbii. E o zi de marţi. .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu